Taxpayer prevails as court annuls precautionary seizure for lack of concrete dissipation evidence

Şedinţa publică din data de 04 februarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 2 mai 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală suspendarea executării şi anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-AFR 6987 din data de 30.03.2017 emisă de Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti, ca fiind nelegală şi netemeinică, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 5082 din data de 20 decembrie 2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"Constată că reclamanta a renunţat la judecarea capătului de cerere privind suspendare.

Admite în rest acţiunea în contencios administrativ şi fiscal formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Juridică - Direcţia Regională Antifraudă Fiscală, având ca obiect "anulare act administrativ".

Anulează decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. A-AFR 6987/30.03.2017 emisă de pârâtă."

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate şi, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acţiunii reclamantei şi respingerea acesteia ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, după o prezentare detaliată a constatărilor organelor fiscale referitoare la operaţiunile economice derulate de reclamantă cu diferiţi parteneri comerciali, recurenta a arătat că instanţa de fond a reţinut, în mod nelegal, lipsa unei motivări corespunzătoare a actului administrativ contestat.

Astfel, din conţinutul Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. AAFR 6987/30.03.2017, se observă că organele de control au expus atât motivele de fapt care au determinat luarea acestor măsuri, cât şi aspectele de drept în temeiul cărora s-a fundamenat legal emiterea actului, fiind permisă instanţei de contencios administrativ cunoaşterea motivelor de fapt şi de drept ce au condus la emiterea deciziei atacate.

În opinia recurentei nu se poate vorbi despre o nemotivare a actului, câtă vreme au fost respectate prevederile art. 213 alin. (5) din Legea 207/2015, iar în cuprinsul deciziei au fost expuse pe larg şi modalitatile de aducere la indeplinire a masurilor asiguratorii, fiind indicat şi temeiul de drept, respectiv dispozitiile art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

De asemenea, din prezentarea situaţiei de fapt, rezultă elementele care indică pericolul ca debitorul să se sustragă, să-şi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul.

Gravitatea faptei reţinute în sarcina societăţii, precum şi comportamentul său constând în implicarea acesteia în operaţiuni de achiziţie fictive, în vederea sustragerii de la plata T.V.A. şi a reducerii profitului impozabil, reprezintă indicii care denotă pericolul ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, existând premisa transferului dreptului de proprietate asupra bunurilor patrimoniale.

Astfel, aprecierea instanţei de fond potrivit căreia motivele invocate de organele fiscale nu reprezintă un temei valid pentru instituirea măsurilor asigurătorii este greşită întrucât, fără a nega faptul că necesitatea îndeplinirii condiţiei existenţei unui pericol trebuie să fie distinctă de condiţia neîndeplinirii obligaţiilor fiscale, iar pericolul nu poate fi intrinsec faptelor controlate, trebuie a se avea în vedere că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale are la bază reţinerea de către organele fiscale a unui prezumtiv comportament fraudulos al reclamantei constând în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive create artificial de către aceasta.

Tocmai această modalitate de sustragere de la plata unor obligaţii fiscale constituie un element care indică pericolul ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă patrimoniul, periclitând sau îngreunând astfel colectarea.

Încălcarea de către contribuabil a dispoziţiilor fiscale incidente în materie îmbracă forma pericolului social al unor acţiuni ilegale, ceea ce duce la necesitatea luării măsurilor asigurătorii, în scopul garantării executării obligaţiilor către bugetul de stat, pentru protecţia eventualului său drept, creditorul fiind îndreptăţit să ia măsuri de conservare a patrimoniului debitorului, inclusiv prin luarea unor măsuri asigurătorii.

Temeiul măsurilor asigurătorii este dat de prefigurarea existenţei unui risc pentru colectarea creanţelor fiscale, astfel că este suficient ca aceste creanţe să fie prefigurate şi să existe cauzele excepţionale ce impun luarea acestor măsuri care justifică restrângerea adusă dreptului de proprietate al debitorului.

Referitor la sintagma folosită de legiuitor "în cazuri excepţionale", este de necontestat că măsura asigurătorie este o măsură excepţionala şi nu una de drept comun. Cu toate acestea, sunt eronate concluziile instanţei de fond în sensul că motivele invocate de organele fiscale nu pot reprezenta un temei valid pentru instituirea măsurilor asigurătorii, deoarece neîndeplinirea obligaţiilor fiscale are la bază reţinerea de către organele fiscale a unui prezumtiv comportament fraudulos al societăţii constând în înregistrarea în contabilitate a unor operaţiuni comerciale fictive create artificial de către aceasta, iar tocmai această modalitate de sustragere de la plata unor obligaţii fiscale constituie un element care indică pericolul ca societatea să se sustragă, să îşi ascundă patrimoniul, periclitând sau îngreunând astfel colectarea.

4. Apărările formulate de intimată

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a depus întâmpinare şi, fără a invoca excepţii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a hotărârii primei instanţe.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanţa de contencios administrativ decizia nr. A-AFR 6987 din data de 30.03.2017 prin care pârâta Direcţia Regională Antifraudă Fiscală Bucureşti a dispus, în temeiul dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (4) Codul de procedură fiscală, instituirea de măsuri asigurătorii sub forma sechestrului asigurător pentru bunuri mobile, popririi asigurătorii asupra sumelor datorate febitorului de către terţ şi asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare, până la concurenţa sumei reprezentând 150% din valoarea sumelor estimate prin procesul-verbal nr. x/1 din 29.03.2017 (suma de 2.585.409 RON formată din 1.034.163 RON - impozit pe profit suplimentar estimat şi 1.551.246 RON - T.V.A. estimată suplimentar).

Fiind învestită cu soluţionarea recursului declarat de pârâtă împotriva soluţiei de admitere a acţiunii şi de anulare a deciziei contestate, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat doar formal motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., fără a înfăţisa argumente concrete sau ipoteze ale textelor de lege aplicabile în privinţa hotărârii recurate.

În privinţa motivului de recurs reglementat de dispoziţiile pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acesta poate fi invocat în cazul hotărârii pronunţate cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Contestând soluţia primei instanţe, organul fiscal pârât a susţinut, în esenţă, că decizia contestată este suficient şi adecvat motivată în acord cu dispoziţiile legale. Astfel, pârâta Angeţia Naţională de Administrare Fiscală a considerat că cerinţa motivării instituirii măsurilor asigurătorii este îndeplinită prin expunerea, în cuprinsul deciziei atacate, a pretinsului comportament fiscal inadecvat/fraudulos al societăţii reclamante.

Înalta Curte apreciază că acest argument nu are temei legal, iar criticile formulate împotriva sentinţei recurate sunt nefondate.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"(2) Se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea", iar în conformitate cu dispoziţiile art. 213 alin. (5) din acelaşi cod:

"Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent".

Prin prisma acestor dispoziţii normative, Înalta Curte reţine că analiza de legalitate a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii are caracter circumstanţial, implicând verificarea, raportat la datele cauzei, a îndeplinirii cerinţelor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Este de necontestat, astfel cum a arătat pârâta, că existenţa pericolului prevăzut de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu presupune şi producerea unor consecinţe efective dintre cele enumerate de textul de lege, dar Înalta Curte apreciază că, pentru instituirea măsurilor asigurătorii, trebuie să existe indicii rezonabile, suficient de concrete, că reclamanta ar intenţiona să îşi diminueze elementele de patrimoniu, în scopul neachitării obligaţiilor fiscale.

Raportat la circumstanţele cauzei, instanţa de fond a reţinut, în mod corect că pârâta nu a probat atitudinea fiscală şi economică din care să rezulte că ar exista indicii că societatea s-ar sustrage de la colectarea debitului fiscal, elementele indicate în cuprinsul deciziei contestate nefiind suficiente pentru luarea unor măsuri de indisponibilizare în parte a patrimoniului debitoarei. Astfel, ca şi motivare a deciziei contestate, recurenta s-a limitat la a consemna următoarele aspecte: - afirmaţia că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale datorate (este redată de fapt cerinţa din lege); - se oferă relevanţă unui aspect cu privire la care legea nu impune nicio cerinţă, anume că cuantumul obligaţiilor fiscale calculate excede posibilităţile de plată voluntară din partea contribuabilului îngreunând astfel colectarea (legea impune ca îngreunarea colectării să se datoreze riscului de sustragere de la plată, nu cuantumului debitului fiscal); - împrejurarea necircumstanţiată că reclamanta nu a prezentat date de contact cu privire la reprezentanţii furnizorului B. S.R.L. (fără nicio semnificaţie, cât timp cu privire la reprezentanţii altor societăţi a oferit datele solicitate); - premisa potenţialei impuneri fiscale, anume împrejurarea că reclamata ar fi înregistrat în evidenţa contabilă achiziţii fictive cu scopul de a diminua baza impozabilă, insuficientă pentru a antrena prezumţia concluzia riscului de sustragere. Caracterul insuficient derivă şi din lectura prevederii legale privind pericolul existent, care este privit de legiuitor ca un caz excepţional.

Instituirea măsurilor asigurătorii nu s-a întemeiat, aşadar, pe o analiză globală a cumulului de elemente, ci doar pe faptele imputate reclamantei, care ar urma să conducă la stabilirea creanţei fiscale suplimentare, ceea ce implică o totală suprapunere între motivele care determină emiterea unei decizii de impunere a obligaţiilor fiscale şi motivele emiterii deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii. Or, diferenţa dintre cele două acte administrativ-fiscale este evidentă, unul reprezentând un titlu de creanţă, care constată o obligaţie fiscală în sarcina contribuabilului, pe când cel de-al doilea reprezintă o măsură preventivă, pentru adoptarea căreia este necesar să fie îndeplinite condiţiile distinct prevăzute de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Totodată, dacă legiuitorul ar fi apreciat, ca fiind suficientă pentru instituirea măsurilor asigurătorii, simpla enunţare a intenţiei de a emite un titlu de creanţă sau a indicării comportamentului fiscal neadecvat imputat reclamantei, această soluţie legislativă s-ar fi regăsit în cuprinsul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015; or, meţionând condiţia existenţei unui pericol de sustragere/ascundere/risipire a patrimoniului, legiuitorul a urmărit ca măsurile de indisponibilizare să fie dispuse în cazuri execepţionale, iar nu în oricare situaţie în care există un dubiu asupra corectitudinii fiscale a contribuabilului.

În aceste condiţii, suspiciunile organului fiscal cu privire la comportamentul fiscal al reclamantei reprezintă unul dintre criteriile ce pot fi avute în vedere la luarea măsurii de indisponibilizare a elementelor de patrimoniu, dar este apreciat a nu fi suficient, prin el însuşi, pentru fundamentarea acestei măsuri, în absenţa altor elemente care să contureze cerinţa pericolului prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, astfel încât soluţia instanţei de fond, de anulare a acestei decizii, este legală şi urmează a fi menţinută.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei nr. 5082 din data de 20 decembrie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 04 februarie 2021.