Judges' claim for salary equalization to maximum institutional level based on equal pay principle and statutory salary harmonization

Şedinţa publică din data de 6 decembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 22.11.2018 reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare şi reîncadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi, potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor; recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu 09.04.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curţii de Apel Tg. -Mureş la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

La data de 02.04.2019, petentul I. a formulat cerere de intervenţie principală prin care a solicitat aceleaşi drepturi ca şi reclamanţii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2546 din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. şi cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul I., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministrul Justiţiei şi Curtea de Apel Târgu Mureş.

S-a dispus obligarea pârâtului Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamanţi şi pentru intervenient ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, cu aplicarea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, respectiv începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, cu aplicarea art. 1 rap. la art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată, cu menţiunea că nivelul de salarizare de avut în vedere se raportează inclusiv la un nivel determinat prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.

S-a dispus obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu-Mureş să plătească fiecărui reclamant şi intervenientului diferenţele salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, precum şi începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, plus actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei criticând-o pentru motive de nelegalitate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, s-a arătat că nu au fost administrate probe din care să rezulte că există vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, la care să se poată raporta în mod concret, Curtea de Apel Bucureşti făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT.

Acţiunile prin care au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, nefiind solicitată stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii respectivi, s-au soluţionat în sensul acordării unor despăgubiri în baza O.G. nr. 137/2000, fără să fie făcută vreo analiză care să privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006.

Instanţele au reţinut în mod expres că aplicarea prevederilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 27/2006 (privind salarizarea procurorilor DNA si DIICOT) s-a făcut doar prin analogie, pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor si, prin urmare, acordarea despăgubirilor nu se confundă cu o adăugare la lege, fiind incidente dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborat cu art. 269 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubiri, inclusiv pentru discriminarea în muncă.

Prin hotărârile respective s-a clarificat cu putere de lucru judecat raportul dintre drepturile băneşti recunoscute şi indemnizaţiile stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, astfel că despăgubirile acordate nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare ale reclamanţilor, referirea la acest act normativ fiind reţinută doar în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor acordate.

S-a arătat că sentinţa civila nr. 37/2008 pronunţată de Tribunalul Galaţi în dosarul nr. x/2007, pe care Curtea de Apel Bucureşti o reţine în hotărârea recurată, prevede obligaţia "de a calcula şi a plăti o despăgubire egală cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţiile procurorilor DNA, DIICOT şi drepturile salariale efectiv încasate", iar nu obligaţia "la plata ..., la salarii (indemnizaţii) egale cu ale procurorilor din codrul DIICOT...", asa cum menţionează Curtea de Apel Bucureşti.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de acestea şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim aşa cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea recurată.

A invocat recurentul -pârât împrejurarea că situaţia recurenţilor-reclamanţi este diferită faţă de ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi prin urmare, sunt corecte, pertinente şi legale argumentele Ministerului Justiţiei referitoare la criteriile prevăzute de legiuitor pentru stabilirea şi calcularea indemnizaţiilor acestora, respectiv nivelul instanţelor sau parchetelor, funcţia deţinută, vechimea în magistratură.

Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Referitor la hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, s-a arătat că nu există judecători ale căror indemnizaţii sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei în funcţie de coeficienţii de multiplicare stipulaţi pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi nu există un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri sau diferenţe salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. prin O.U.G. nr. 27/2006.

Actele normative intervenite ulterior O.U.G. nr. 27/2006 au stabilit că salarizarea magistraţilor se realizează în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor, iar prin admiterea acţiunii instanţa instituie un alt sistem de salarizare fată de cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, obligarea la emiterea ordinelor de salarizare şi stabilirea indemnizaţiilor de încadrare prin luare în considerare a coeficienţilor de multiplicare corespunzători pentru funcţiile procurorilor DNA şi DIICOT determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006.

S-a apreciat că nici Decizia nr. 23/2016 şi nici Decizia nr. 36/2018 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi găsesc incidenţa în cauza de faţă, întrucât nu poate fi vorba de un nivel maxim de salarizare stabilit în funcţie de coeficienţii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., iar pe de altă parte, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare.

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători personalului D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor prevăzute de O.G. nr. 10/2007 de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere fată de situaţia personală a fiecărui angajat în parte, nu au determinat majorarea indemnizaţiilor de încadrare şi ca atare, deciziile respective nu sunt aplicabile prezentei cauze.

S-a solicitat să se constate că nu poate fi reţinută motivarea curţii de apel nici cu privire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport de incidenţa dispoziţiilor art. 2532 din C. civ.

Prin urmare, întrucât nu există un nivel maxim de salarizare a judecătorilor în funcţie de coeficienţii prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii DNA şi DIICOT, având în vedere că despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură sa modifice indemnizaţiile de încadrare, s-a solicitat să se constate că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de Ministerul Justiţiei este întemeiată.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 coroborat cu art. 496 din noul C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii Curţii de Apel Bucureşti şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii - reclamanţi nu au formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Prin cererea înregistrată la data de 30 martie 2021, recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 (introdus prin Legea nr. 71/2015) şi art. 31 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 (introdus prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 20/2016), precum şi a dispoziţiilor relevante cuprinse în Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016.

Înalta Curte, în temeiul art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispus crearea dosarului asociat nr. x/2018 în cadrul căruia s-a soluţionat excepţia de neconstituţionalitate invocată, prin încheierea din data de 15 iunie 2022.

S-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 şi s-a respins în rest cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, ca inadmisibilă.

Prin încheierea de şedinţă din data de 15 iunie 2021 pronunţată in acest dosar, s-a dispus emiterea unei adrese către Ministerul Justiţiei pentru a se comunica dacă există în plată judecători sau personal în cadrul familiei ocupaţionale care primesc în acest moment în cadrul salariului lunar o indemnizaţie cu coeficientul 19 avut în vedere pentru procurorii DIICOT şi DNA.

Prin adresa nr. x depusă de recurentul -pârât la data de 2.11.2021 s-a comunicat că au fot emise ordine ale ministrului justiţiei în vederea punerii în executare a unor hotărâri definitive, prin care a fost obligat la reîncadrarea reclamanţilor prin aplicare coeficientului de multiplicare de 19.00.

S-a precizat că prin aceste ordinele au fost acordate drepturi salariale cu respectarea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare brută lunară.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat doar în parte, numai in ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, fiind nefondat în rest.

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanţii şi intervenientul au calitatea de judecător şi funcţionează în cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş.

Obiectul litigiului de faţă îl constituie refuzul nejustificat al ministerului pârât de a soluţiona cererea acestora în sensul de a emite un nou ordin de salarizare şi reîncadrare cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi, potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor.

Pe fondul recursului, Înalta Curte constată că în mod judicios a constatat prima instanţă caracterul nejustificat al refuzului pârâtului Ministerul Justiţiei de a emite noul ordin de salarizare pentru reclamanţi.

Astfel, din analizarea legislaţiei în materia salarizării pentru perioada 2010-2017 (inclusiv a O.U.G. nr. 27/2006, care stabilea la art. 11.alin. (1) că "Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sunt salarizaţi potrivit nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexă, în raport cu funcţiile pe care le deţin sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii (...), iar la art. 40. "(...) Conform pct. 13 de la lit. A) din anexa "Coeficienţii de multiplicare" funcţiei de "procuror" din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi corespunde coeficientul de multiplicare 19,00"), Legea nr. 330/2009, Legea nr. 284/2010, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 83/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 9/2017), rezultă că în acest interval de timp nu s-au aplicat nici coeficienţii de ierarhizare prevăzuţi de Legea nr. 330/2009 şi nici valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010.

Această situaţie privind modalitatea de calcul a indemnizaţiei pentru judecători şi procurori s-a păstrat şi după data de 01.07.2017, a intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, care a abrogat Legea-cadru nr. 284/2010.

Potrivit art. 38 din acest act normativ:

"(1) Prevederile prezentei legi se aplică etapizat, începând cu data de 1 iulie 2017.(2) Începând cu data de 1 iulie 2017: a) se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

În legătură cu actele normative incidente în cauză, Înalta Curte reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 83/2014, în anul 2015, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare.

De asemenea, potrivit alin. (2) al art. 1 din acelaşi act normativ, în anul 2015, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2014, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Conform art. 1 alin. (5) din O.U.G. nr. 83/2014, prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), în anul 2015 personalul din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială beneficiază de drepturile salariale stabilite conform prevederilor O.U.G. nr. 70/2014 privind salarizarea personalului din cadrul sistemului public sanitar şi sistemului public de asistenţă socială în anul 2015.

La data de 09.04.2015 a intrat în vigoare Legea nr. 71/2015 privind aprobarea O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat:

«Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

« 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia primei instanţe nu contrazice nici aplicarea Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Consttuţionale a României, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Susţinerea recurentului-pârât în sensul că, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, admiterea solicitării reclamantului prin hotărâre judecătorească determinând o răsturnare a salarizării instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006, nu poate fi primită, în cauză nefiind vorba despre "o modificare a opţiunii legiuitorului, în sensul contrar reţinut de acesta, afirmând existenţei unui drept care nu mai are temei legal".

Că este aşa o confirmă şi reţinerea instanţei supreme în Decizia nr. 11/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii. "45. Astfel, reclamanţii, susţinând că, în cadrul aceleiaşi funcţii ocupaţionale, hotărâri definitive au acordat altor persoane diferenţe de drepturi salariale faţă de indemnizaţiile care se cuveneau procurorilor D.N.A şi D.I.I.C.O.T., au pretins egalizarea indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată din cadrul instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea; aşadar, în aceste cazuri, cererile de chemare în judecată au fost întemeiate pe dispoziţiile din ordonanţele de urgenţă ale Guvernului nr. 83/2014, nr. 57/2015, nr. 20/2016 şi nr. 43/2016, dar şi pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016; discriminarea reglementării a fost invocată din perspectiva expusă, iar cererile au fost fondate şi pe Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, plecând de la premisa afirmată de către reclamanţi, potrivit căreia coeficienţii de multiplicare în discuţie ar fi fost deja recunoscuţi altor magistraţi aflaţi în situaţii identice, instanţele au examinat discriminarea reglementărilor succesive şi au statuat asupra necesităţii egalizării indemnizaţiilor de încadrare sau a salariului de bază la nivelul celui maxim aflat în plată."

În ceea ce priveşte problema existenţei/inexistenţei în cadrul familiei ocupaţionale a unor judecători ale căror indemnizaţii sunt stabilite prin ordin al ministrului justiţiei în funcţie de coeficienţii de multiplicare stipulaţi pentru procurorii DNA şi DIICOT, precum şi împrejurarea că nu ar exista un nivel maxim al salarizării judecătorilor stabilit în funcţie de hotărârile judecătoreşti prin care s-au acordat despăgubiri sau diferenţe salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii DNA şi DIICOT prin O.U.G. nr. 27/2006, susţinută în cadrul motivelor de recurs, Înalta Curte constată că aceste afirmaţii sunt contrazise chiar de către pârât prin adresa depusă la solicitarea instanţei, redată la pct. 6 din prezenta hotărâre.

Pentru aceste motive, recursul recurentului - pârât se impune a fi respins în ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privind stabilirea indemnizaţiei reclamanţilor prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.

Însă, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată, prin care s-a admis acţiunea reclamanţilor, se impune a fi reformată, în parte, în ceea ce priveşte prescripţia dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 22.11.2015.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în mod eronat judecătorul fondului a reţinut-o ca fiind neîntemeiată, cu motivarea generică, în sensul că ar fi existat o obligaţie generală a pârâtului, ordonator principal de credite, de a pune în executare toate normele juridice relevante în materia salarizării judecătorilor, inclusiv art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, cunoscând nivelul maxim de salarizare cuvenit fiecărei categorii de judecători, fără a se putea reţine astfel că prin acţiunile formulate de reclamanţi a fost întrerupt termenul de prescripţie în prezenta cauză.

Se constată, că sentinţa a fost pronunţată cu nerespectarea dispoziţiilor privind prescripţia dreptului material la acţiune pentru drepturile care nu se încadrează în termenul de prescripţie general de 3 ani de la data introducerii acţiunii.

Înalta Curte reţine că actul administrativ unilateral ce face obiectul prezentei cauze priveşte salarizarea intimaţilor reclamanţi începând cu 09.04.2015, reclamanţii solicitând totodată obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună din perioada solicitată a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit.

Reclamanţii au introdus cererea de chemare în judecată la data de 22.11.2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din Noul C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani.

Totodată, potrivit art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, care constituie dreptul comun în materie având în vedere natura juridică a conflictului dintre părţi, în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator;

Prin urmare, coroborând aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul Muncii, potrivit cărora " Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" şi luând în considerare data introducerii acţiunii, se constată, contrar celor greşit reţinute de instanţa de primă jurisdicţie, că pretenţiile anterioare datei de 22.11.2015, sunt prescrise, motiv pentru care se impune a fi respinse.

Ca atare, hotărârea recurată urmează a fi reformată sub acest aspect, admiţându-se excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată şi, în rejudecare, va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 22.11.2015, păstrând în rest sentinţa recurată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 2546 din 20 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 22.11.2015.

Păstrează în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 raportat la art. 396 alin. (2) din C. proc. civ., astăzi, 6 decembrie 2021.