Applicability of the 30% aggregate bonus cap per credit orderer and equalization of sectoral reference values for auxiliary judicial personnel under public salary laws

Şedinţa publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 23.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C. şi D. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei - Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova, anularea Deciziei nr. 32 din 07.09.2018 emise de Colegiul de Conducere a Curţii de Apel Craiova şi anexei la aceasta, în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială majorată, respectiv a cuantumului acesteia; acordarea sporurilor de 45% începând cu 01.01.2018 în raport cu plafonarea de 30% care trebuie aplicată la întreg fondul de salarii prin raportare la ordonatorul de credite şi nu la o parte din salariaţi, conform art. 25 din Legea nr. 153/2017; obligarea Ministerului Justiţiei să aloce fondurile necesare pentru repararea prejudiciului creat, respectiv, obligarea Curţii de Apel Craiova şi Tribunalului Gorj la plata pentru fiecare lună, a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor-contestatori, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare de la data exigibilităţii fiecărei sume şi până la plata efectivă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 391 din 10 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a judecăţii, ca neîntemeiată;

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Gorj şi Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată;

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei - Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova;

A anulat în parte Hotărârea nr. 32/07.09.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova;

A anulat în parte Decizia nr. 34/04.07.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Craiova şi a obligat pe pârâta Curtea de Apel Craiova la emiterea unei noi decizii de salarizare în favoarea reclamantelor, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON, începând cu 01.12.2015;

A obligat pe pârâtul Tribunalul Gorj la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâta Curtea de Apel Craiova a deciziei de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală;

A respins în rest cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte modul de calcul al sporurilor, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

3.1. Împotriva sentinţei civile nr. 391 din 10 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii B., C., A. şi D., solicitând admiterea recursului şi modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii şi cu privire la capătul de cerere privind acordarea sporurilor de 45 % şi emiterii deciziilor de încadrare de către Curtea de Apel Craiova în care să se includă şi sporurile de 45%. De asemenea, solicită obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda penalizatoare, până la plata efectivă.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile Legii nr. 153/2017, art. 159 din Codul muncii, privind principiul egalităţii în asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă egală. Invocă discriminarea şi faţă de sentinţa civilă nr. 3048/28.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă prin decizia civilă nr. 5125 din 12.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2018, în condiţiile în care unii dintre colegi beneficiază de sporuri de 45%, inclusiv în cadrul Curţii de Apel Craiova.

În acelaşi sens, invocă decizia Curţii Constituţionale nr. 794/21.12.2016, prin care s-a reţinut că există diferenţe de salarizare între personalul auxiliar de specialitate menţionat în Legea nr. 567/2004.

Susţine că prin Legea nr. 71/2015 s-a introdus alin. (5)1 la art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, care prevede salarizarea la nivel maxim a personalului care îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

De asemenea, invocă Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că sintagma "salarizat la acelaşi nivel" are în vedere nivelul de salarizare rezultat prin aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014; precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, prin care au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 şi prin care s-a stabilit că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

În acelaşi sens, invocă şi prevederile art. 1 şi art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, precum şi principiul conform căruia "pentru muncă egală, plata egală" în ceea ce priveşte aplicarea cuantumului diferenţiat al sporurilor; art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prevederile Constituţiei României, ce reglementează egalitatea în drepturi, egalitatea de tratament şi nediscriminarea.

Susţine că la nivelul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea s-a creat o stare de discriminare în urma aplicării neunitare a dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, existând discriminare inclusiv între angajaţii aceleiaşi curţi de apel.

Mai arată că prin Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se prevede acordarea, pe lângă sporul pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % şi a următoarelor sporuri: sporul pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizaţia de încadrare şi sporul pentru păstrarea confidenţialităţii, în procent de 5% din indemnizaţia de încadrare.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta Curtea de Apel Craiova, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată/rămasă fără obiect.

În motivarea recursului critică soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Curţii de Apel Craiova, instanţa reţinând că reclamanţii fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Tribunalului Gorj, astfel că în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, au legitimitate procesuală pasivă ordonatorul terţiar şi cel secundar de credite, deşi Curtea de Apel Craiova şi tribunalele arondate au competenţe administrative distincte.

Consideră că prima instanţă a confundat raportul de drept privat dedus judecăţii cu raportul juridic financiar, de drept public ce se stabileşte între ordonatorii de credite din sistemul judiciar, sens în care invocă art. 21 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia ordonatorii secundari de credite repartizează creditele de angajament şi bugetare aprobate, pentru bugetul propriu şi pentru bugetele instituţiilor publice subordonate, iar ordonatorii terţiari de credite angajează cheltuieli în limita creditelor de angajament repartizate şi utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru realizarea sarcinilor instituţiilor pe care le conduc. Ca urmare, obligaţia efectivă de a calcula şi plăti drepturile salariale în cazul personalului de la nivelul tribunalelor aparţine acestor instanţe, întrucât legea nu recunoaşte ordonatorului secundar atribuţia de plată.

Susţine că atribuţiile Curţii de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, constau în obligaţia de a vira banii, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Prin urmare, în raport cu cele învederate, solicită casarea sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Curtea de Apel Craiova.

Pe fond, solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată în ceea ce priveşte modificarea cuantumului valorii de referinţă sectorială la 484,169 RON, începând cu data de 01.12.2015.

Susţine că prima instanţă a interpretat greşit normele de drept material, apreciind că există mai multe hotărâri judecătoreşti, pentru familia ocupaţională din care fac parte reclamanţii, prin care au fost recunoscute majorările salariale solicitate.

Consideră că soluţia este nelegală, având în vedere că potrivit O.G. nr. 13/2008, în cursul anului 2008, valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la O.U.G. nr. 27/2006 s-a majorat, începând cu data de 01.04.2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007, respectiv cu 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008. De asemenea, de o majorare a valorii de referinţă sectoriale a beneficiat şi personalul auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, însă cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007, începând cu data de 01.04.2008, respectiv cu 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008, începând cu data de 01.10.2008; prevederile O.G. nr. 13/2008 au fost aplicate la momentele indicate în actul normativ, magistraţii beneficiind în anul 2008 de o majorare totală a valorii de referinţă sectoriale de 4%, iar personalul auxiliar de specialitate, de o majorare de 8,5%.

Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, susţinând că dispoziţiile art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015, introdus prin O.U.G. nr. 43/2016, generează inegalităţi în ceea ce priveşte calculul indemnizaţiei/salariului de bază al magistraţilor, respectiv personalului asimilat, cu acelaşi grad, gradaţie, condiţii de vechime şi de studii, şi, prin urmare, contravin art. 16 din Constituţie.

Ca urmare a acestei decizii a Curţii Constituţionale, Curtea de Apel Craiova a emis Decizia nr. 34/04.07.2018 ce acordă reclamanţilor drepturi salariale calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,2 RON din data de 09.04.2015 (data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015), majorată cu 10% din 01.12.2015, în temeiul Legii nr. 293/2015.

Critică faptul că s-a avut în vedere recunoaşterea acestui drept prin sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017 a Tribunalului Dâmboviţa, deşi prin aceasta s-a recunoscut dreptul judecătorilor şi al magistraţilor-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a li se calcula indemnizaţiile de încadrare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,2 RON de la data de 09.04.2015, valoare majorată cu 10% din 01.12.2015, iar nu dreptul la o majorare a valorii de referinţă sectoriale de 8,5%, aspect ignorat în totalitate de instanţa de fond.

Invocă dispoziţiile art. 431 şi 435 C. proc. civ., potrivit cărora efectele hotărârii judecătoreşti sunt relative, în sensul că terţilor nu li se pot acorda drepturi sau crea obligaţii printr-o hotărâre judecătorească dacă nu au fost parte la judecată, astfel că nu pot fi extinse efectele unei hotărâri judecătoreşti şi asupra situaţiei juridice a terţilor, în lipsa unei prevederi exprese, în condiţiile în care reprezintă o excepţie de la regula relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti. Cu privire la acest aspect, prin Decizia nr. 794/2016, Curtea Constituţională a reţinut că hotărârea judecătorească, chiar dacă are efecte inter partes, interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală.

Susţine că pentru a extinde efectele unei hotărâri judecătoreşti este necesar a fi îndeplinite anumite condiţii: să fie vorba de salariaţi vizaţi de art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 sau de cele ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, iar prin respectiva hotărâre să se interpreteze norme de lege cu aplicabilitate generală, condiţii ce nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât hotărârile invocate de reclamanţi nu interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală.

Astfel, arată că dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014 şi ale art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 au avut drept scop înlăturarea inegalităţilor apărute în salarizarea personalului plătit din fonduri publice, ce ocupă aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, astfel că nu pot fi aplicate şi situaţiilor juridice născute după data abrogării lor, respectiv după data de 01.07.2017, data intrării în vigoare a Legii nr. 153/2017, ce a abrogat în mod expres aceste dispoziţii.

De asemenea, susţine că prin Decizia nr. 2/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, interpretând art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. 1 şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu în raport cu ceilalţi angajaţi.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi rejudecarea cauzei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, având în vedere că Preşedintele Curţii de Apel Craiova a emis Decizia nr. 85/29.11.2019, prin care se prevede că, începând cu data de 01.12.2016, personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Craiova şi al instanţelor din raza de competenţă a acesteia, deci inclusiv intimaţii beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484.16 RON.

Referitor la plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea Deciziei nr. 85/2019, precizează că aceasta se va realiza conform procedurii prevăzute de O.U.G. nr. 3/2019 privind eşalonarea plăţii drepturilor salariate restante.

3.3. Prin recursul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, recurentul-pârât Tribunalul Gorj solicită admiterea recursului şi schimbarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii faţă de Tribunalul Gorj.

În motivarea recursului arată că potrivit Deciziei Curţii de Apel Craiova nr. 34/04.07.2018, în perioada 09.04.2015 -30.11.2015, personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul acestei instanţe beneficiază de un salariu de bază lunar prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 de un salariu de bază lunar prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Ulterior, prin Decizia Curţii de Apel Craiova nr. 85/29.11.2019 s-a stabilit că, începând cu data de 01.12.2016 personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Craiova beneficiază de un salariu de bază lunar prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Consideră că sentinţa recurată, prin care Tribunalul Gorj a fost obligat la plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea deciziei de reîncadrare salarială de către Curtea de Apel Craiova şi venitul efectiv plătit, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON începând cu data de 01.12.2015, este nelegală şi netemeinică, având în vedere că Tribunalul Gorj nu are competenţa să stabilească drepturile salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate, întrucât ordonatorul secundar de credite, Curtea de Apel Craiova, are calitatea de angajator, cu atribuţii exclusive în privinţa stabilirii drepturilor salariale ale acestei categorii profesionale.

Arată că Tribunalul Gorj este ordonator terţiar de credite şi are doar atribuţii cu privire la punerea în aplicare a deciziilor de salarizare emise de Curtea de Apel Craiova şi de solicitare a fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate şi nu are competenţa stabilirii drepturilor salariale cuvenite acestora, această obligaţie incumbând în exclusivitate ordonatorului secundar de credite, Curtea de Apel Craiova.

Din această perspectivă, consideră că în mod eronat prima instanţă l-a obligat la plata diferenţelor salariale rezultate din emiterea deciziei de reîncadrare salarială de către Curtea de Apel Craiova şi venitul efectiv plătit, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON începând cu data de 01.12.2015, având în vedere că Tribunalul Gorj a calculat şi plătit drepturile salariale stabilite de către Curtea de Apel Craiova prin decizii de salarizare.

Consideră că nu se poate reţine culpa sa cu privire la cererea reclamanţilor, întrucât curtea de apel transmite tribunalelor din subordine grilele de salarizare stabilite în mod unitar şi emite actele administrative de salarizare pentru personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex, recurentul precizând că şi-a îndeplinit obligaţia legală de plată a drepturilor salariale cuvenite reclamanţilor.

4. Apărările formulate

4.1. Recurenţii-reclamanţi A., B., C. şi D. au formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursurilor declarate de pârâţii Tribunalul Gorj şi Curtea de Apel Craiova, ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate în privinţa criticilor formulate de recurenţii-pârâţi.

Invocă discriminarea în ceea ce priveşte salarizarea diferită a personalului auxiliar de specialitate şi conex între curţile de apel, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

4.2. Intimatul- pârât Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamanţilor.

În ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, arată că recurenţii-reclamanţi nu au formulat critici, astfel că aceste dispoziţii au dobândit autoritate de lucru judecat.

Pe fond, consideră că în mod întemeiat prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte modul de calcul al sporurilor.

4.3. Intimata-pârâtă Curtea de Apel Craiova a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului reclamanţilor ca nefondat, apreciind că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală în ceea ce priveşte respingerea capătului de cerere referitor la modul de calcul al sporurilor stabilite prin actele administrative atacate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii A., B., C. şi D. au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei - Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova, anularea Deciziei nr. 32 din 07.09.2018 emise de Colegiul de Conducere a Curţii de Apel Craiova şi anexei la aceasta, în ceea ce priveşte valoarea de referinţă sectorială majorată, respectiv a cuantumului acesteia; acordarea sporurilor de 45% începând cu 01.01.2018 în raport cu plafonarea de 30% care trebuie aplicată la întreg fondul de salarii prin raportare la ordonatorul de credite şi nu la o parte din salariaţi, conform art. 25 din Legea nr. 153/2017; obligarea Ministerului Justiţiei să aloce fondurile necesare pentru repararea prejudiciului creat, respectiv, obligarea Curţii de Apel Craiova şi Tribunalului Gorj la plata pentru fiecare lună, a drepturilor salariate cuvenite reclamanţilor-contestatori, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare de la data exigibilităţii fiecărei sume şi până la plata efectivă.

Prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei şi a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Tribunalul Gorj şi Curtea de Apel Craiova, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei - Ministrul Justiţiei, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Gorj şi Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova; a anulat în parte Hotărârea nr. 32/07.09.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Curţii de Apel Craiova; a anulat în parte Decizia nr. 34/04.07.2018 emisă de Preşedintele Curţii de Apel Craiova şi a obligat pe pârâta Curtea de Apel Craiova la emiterea unei noi decizii de salarizare în favoarea reclamantelor, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON, începând cu 01.12.2015; a obligat pe pârâtul Tribunalul Gorj la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâta Curtea de Apel Craiova a deciziei de încadrare salarială conform prezentei hotărâri şi venitul efectiv plătit, începând cu data de 01.12.2015 la zi, actualizate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală; a respins în rest cererea de chemare în judecată, în ceea ce priveşte modul de calcul al sporurilor, ca neîntemeiată.

1. În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte Curtea de Apel Craiova cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că, în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale restante, atribuţiile Curţii de Apel Craiova, în calitate de ordonator secundar de credite, constau în obligaţia de a vira banii, conform art. 21 alin. (3) din Legea nr. 500/2002, şi nu de a efectua plata în concret a diferenţelor salariale solicitate.

Or, prima instanţă a obligat pârâta Curtea de Apel Craiova, în calitate de angajator, la emiterea unei noi decizii de salarizare în favoarea reclamantelor, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON, începând cu 01.12.2015 şi nu la plata în concret a diferenţelor salariale.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că reclamanţii fac parte din categoria personalului conex şi auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Tribunalului Gorj, astfel că în cauză au legitimitate procesuală pasivă ordonatorul terţiar (Tribunalul Gorj) şi cel secundar de credite (Curtea de Apel Craiova).

Prin urmare, întrucât se contestă inclusiv actele de stabilire a drepturilor salariale şi decizia de soluţionare a contestaţiei, recurenta-pârâtă Curtea de Apel Craiova, în calitate de emitent al actelor atacate, are calitate procesuală pasivă, nefiind fondată susţinerea acesteia conform căreia prima instanţă a confundat raportul de drept privat dedus judecăţii cu raportul juridic financiar, de drept public.

2. Referitor la critica recurentului-pârât Tribunalul Gorj conform căreia acesta nu are competenţa să stabilească drepturile salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate, întrucât ordonatorul secundar de credite, Curtea de Apel Craiova, are calitatea de angajator, cu atribuţii exclusive în privinţa stabilirii drepturilor salariale ale acestei categorii profesionale, Înalta Curte constată că este nefondată, în condiţiile în care, astfel cum reiese din dispozitivul sentinţei recurate, Tribunalul Gorj a fost obligat la plata către reclamante a diferenţelor salariale rezultate din emiterea de către pârâta Curtea de Apel Craiova a deciziei de încadrare salarială modificate conform hotărârii recurate, şi nu la emiterea unei noi decizii de salarizare.

Prin urmare, recurentul-pârât Tribunalul Gorj nu a fost obligat să stabilească drepturile salariale cuvenite personalului auxiliar de specialitate, ci, în calitatea sa de ordonator terţiar de credite, a fost obligat doar la plata diferenţelor salariale, având în vedere că reclamanţii din prezentul dosar îşi desfăşoară activitatea în cadrul acestei instituţii.

3. Analizând criticile recurenţilor-pârâţi Tribunalul Gorj şi Curtea de Apel Craiova referitoare la cuantumul valorii de referinţă sectoriale recunoscut reclamanţilor prin sentinţa recurată, Înalta Curte constată că în mod corect a constatat prima instanţă că la nivelul familiei ocupaţionale "Justiţie" exista în perioada de referinţă personal care era salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială mai mare (respectiv 484,169 RON) decât cea în raport cu care au fost calculate drepturile reclamantelor (463,5 RON), instanţa de fond reţinând în acest sens sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2018, definitivă prin neapelare, prin care au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor, începând cu data de 09.04.2015, o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 (corespunzătoare unei valori de referinţă sectorială de 440,154 RON) şi începând cu data de 01.12.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă majorarea de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 (corespunzătoare unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON).

Înalta Curte reţine că în speţă se impun a fi reţinute dispoziţiile 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, potrivit cărora:

"1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (51), cu următorul cuprins:

(51) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că:

"6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine diferenţele de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor. Aşa fiind, decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a personalului auxiliar de specialitate şi conex, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâţilor în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a statuat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că valoarea concretă şi corectă a VRS trebuie să fie cea de 440,15 RON (405 + 4% + 4,5%), respectiv 484,18 RON (440,15 + 10%), întrucât dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 stabilesc:

"art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese aşadar că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor.

Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actele normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamanţii au depus la dosar hotărâri judecătoreşti cu privire la care au arătat că au fost valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015-30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, nu pot fi primite.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală sub aspectul stabilirii cuantumului valorii de referinţă sectorială, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

4. Referitor la argumentul recurentei-pârâte Curtea de Apel Craiova în sensul că se impune respingerea cererii de chemare în judecată ca rămase fără obiect pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, având în vedere că Preşedintele Curţii de Apel Craiova a emis Decizia nr. 85/29.11.2019, prin care se prevede că, începând cu data de 01.12.2016, personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Curţii de Apel Craiova şi al instanţelor din raza de competenţă a acesteia, deci inclusiv intimaţii beneficiază de un salariu de bază lunar stabilit prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484.16 RON, Înalta Curte constată că este nefondat.

Astfel, emiterea deciziei la care face referire recurenta-pârâtă Curtea de Apel Craiova este un aspect ce ţine de executare, motiv pentru care nu se poate reţine lipsa de obiect în cadrul unui demers judiciar iniţiat de reclamanţi, prin care aceştia au solicitat acordarea unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin urmare, emiterea Deciziei nr. 85/29.11.2019 nu poate avea semnificaţia invocată de către recurenta-pârâtă, ci doar pe aceea a demarării procedurii de executare.

5. În ceea ce priveşte critica recurenţilor-reclamanţi cu privire la acordarea sporurilor într-un procent de 45 %, Înalta Curte constată că este nefondată.

Astfel, recurenţii-reclamanţi au calitatea de personal auxiliar de specialitate şi conex în cadrul Tribunalului Gorj.

Prin cererea de recurs, aceştia au invocat modalitatea diferită de calcul al salariilor în raport cu anumite curţi de apel şi chiar în cadrul aceleiaţi curţi de apel, precum şi acordarea eronată a sporurilor.

În ceea ce priveşte modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021 şi obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a statuat prin dispozitiv că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii (parag. 79).

În ceea ce priveşte cuantumul acestor sporuri, decizia anterior amintită a stabilit că:

"82. Prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 redate anterior, rezultă că, în accepţiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (...)".

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII Secţiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), prin decizia invocată statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

Din această perspectivă, se reţine că procentul sporurilor de 30% se aplică la suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

În acest sens, paragraful 92 din Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii este edificator, în sensul că:

"92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale".

Cât priveşte pretinsa discriminare invocată de către recurenţi în raport cu situaţia colegilor de la alte curţi de apel, Înalta Curte constată că nu se poate reţine un atare tratament, câtă vreme aplicarea Legii nr. 153/2017 poate comporta particularităţi în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor acordate în concret la nivelul fiecărui ordonator de credite, obligatorie fiind limitarea generală prevăzută de art. 25 din legea în discuţie, precum şi limitarea cuantumului fiecărui spor în sensul celor prevăzute de art. 4 şi 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017.

Este de menţionat faptul că prin considerentele aceleiaşi Decizii nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, s-a reţinut că:

"93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

Sub acelaşi aspect, se impun a fi relevate şi următoarele paragrafe din Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Referirile la jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional pot fi completate cu considerentele Deciziei nr. 697 din 31 octombrie 2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pronunţate de Curtea Constituţională a României şi publicate în Monitorul Oficial nr. 26 din 15.01.2020, după cum urmează:

"16. În ceea ce priveşte critica vizând existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, Curtea reţine că aceasta nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

17. Totodată, Curtea reţine că, în prezenta cauză, critica formulată de autoarea excepţiei se axează pe unele probleme rezultate din aplicarea dispoziţiilor legale criticate, prin evidenţierea unor situaţii particulare, prin natura lor, variabile, spre exemplu, numărul şi categoriile de angajaţi în cadrul unei instituţii/autorităţi publice, care, în opinia sa, pot genera diferenţe în privinţa cuantumului sporurilor acordate aceleiaşi categorii de personal care îşi desfăşoară activitatea în instituţii diferite, în speţă, judecătorii care îşi desfăşoară activitatea în tribunale diferite.

18. Sub acest aspect, Curtea observă că la stabilirea nivelului veniturilor salariale trebuie avute în vedere prevederile art. 3 alin. (1) şi (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora "Gestionarea sistemului de salarizare a personalului din instituţiile şi autorităţile publice se asigură de fiecare ordonator de credite" şi ale art. 3 alin. (4) din Legea-cadru potrivit căreia:

"Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, (...)astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu."

19. De asemenea, în viziunea legiuitorului, sporurile nu au întotdeauna un cuantum fix, ci variabil, fiind stabilite de lege prin raportare la o limită maximă. În acest sens, art. 23 din Legea-cadru nr. 153/2017 stabileşte că "limita maximă a sporurilor, compensaţiilor, indemnizaţiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor şi a altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în prezenta lege şi în anexele nr. I-VIII.". Ca atare, Curtea constată că stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi art. 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării.

20. Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 41 din Constituţie, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a statuat că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Legea fundamentală prevede în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la drepturi salariale suplimentare, cum sunt sporurile, primele, stimulentele şi altele (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 714 din 23 octombrie 2007).

21. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, şi Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57. De asemenea, Curtea Europeană a statuat că o autoritate de stat nu poate invoca lipsa de fonduri ca pretext pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 26)."

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că se impune respingerea argumentelor reclamanţilor referitoare la existenţa unor practici diferite la nivelul altor curţi de apel, întrucât Legea nr. 153/2017 prevede în mod expres în art. 25 că suma tuturor sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare.

Astfel fiind, dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate şi aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite şi nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deţinut, gradaţiilor şi a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizaţiilor de încadrare şi a indemnizaţiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de intimata-pârâtă Curtea de Apel Craiova la emiterea Deciziei nr. 8/31.01.2018 şi a Deciziei nr. 14/02.04.2018.

În fine, instanţa de control judiciar apreciază că nu este relevantă în cauză Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată şi neaplicabile la data de 01.01.2018, când a devenit incidentă Legea nr. 153/2017.

În consecinţă, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază şi al sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, solicitată de către recurenţii-reclamanţi, este limitată, pe de o parte de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depăşească un procent de 30 % din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare, soluţia primei instanţe reflectând în acest sens o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de reclamanţii B., C., A. şi D. şi de pârâţii Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Gorj împotriva sentinţei civile nr. 391 din 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii B., C., A. şi D. şi de pârâţii Curtea de Apel Craiova şi Tribunalul Gorj împotriva sentinţei civile nr. 391 din 10 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 24 noiembrie 2021.