Deductibility of intra-group consulting and transport services for VAT and profit tax purposes

Şedinţa publică din data de 18 noiembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea formulată, A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.) în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov - Administraţia pentru Contribuabili Mijlocii constituită la nivelul Regiunii Braşov, în calitate de pârâte, a solicitat:

- anularea în tot a Deciziei nr. 171/30.05.2017 emisă de pârâta ANAF cu ocazia soluţionării contestaţiilor fiscale formulate de Societate şi, pe cale de consecinţă:

- anularea, în parte, a Deciziei de impunere nr. x din 31.10.2016 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/31.10.2016, emise de pârâta AJFP Sibiu;

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3101/01.02.2017 referitoare la obligaţiile de plată accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere emisă de pârâta ACM Braşov;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1986 din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea formulate de reclamanta A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.), a constatat că societatea are drept de deducere a TVA în sumă de 798.183 RON aferentă unor servicii de consultanţă, sens în care a modificat, în mod corespunzător actele administrative atacate cu înlăturarea sumei de 798.183 RON şi a accesoriilor aferente acestei sume.

De asemenea, a fost admisă în parte cererea societăţii reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON (din suma totală de 65.127,07 RON) reprezentând onorariu avocat în condiţiile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., taxa judiciară de timbru de 100 RON şi onorariu expert de 1.000 RON în condiţiile art. 451 alin. (4) din C. proc. civ. şi a obligat autorităţile fiscale pârâte la plata acestor sume către reclamantă.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond au formulat recurs atât reclamanta A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.), cât şi pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

3.1. Reclamanta A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.) a declarat recurs prin care a solicitat casarea în parte a sentinţei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, respectiv:

- anularea, în tot, a deciziei nr. 171/30.05.2017 emisă de ANAF cu ocazia soluţionării contestaţiei fiscale formulate de S.C. B.;

- anularea, în parte, a deciziei de impunere nr. x/31.10.2016 şi a raportului de inspecţie fiscal nr. x/31.10.2016 emise de AJFP Sibiu;

- anularea, în parte, a deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 3101/01.02.2017 emisă de ACM Braşov (în prezent AJFP Sibiu);

- obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului, reclamanta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a omis să analizeze legalitatea actelor contestate în ceea ce priveşte stabilirea impozitului pe profit suplimentar în legătură cu cheltuielile aferente serviciilor de consultanţă şi asistenţă tehnică în valoare de 3.325.763 RON asigurate de A.;

- instanţa de fond a înlăturat nemotivat criticile care vizau nelegalitatea actelor cu privire la respingerea dreptului societăţii reclamante la deducerea TVA, respectiv cu privire la stabilirea de impozit pe profit ca urmare a nerecunoaşterii caracterului deductibil al cheltuielilor aferente serviciilor de transport în relaţia cu A.;

- instanţa de fond a înlăturat nemotivat criticile care vizau nelegalitatea actelor cu privire la respingerea dreptului societăţii reclamante la deducerea TVA în sumă de 18.768 RON, respectiv la stabilirea de impozit pe profit ca urmare a nerecunoaşterii caracterului deductibil al cheltuielilor în sumă de 78.199 RON, aferente serviciilor de audit prestate de D.;

- în ceea ce priveşte accesoriile aferente creanţei principale, sentinţa atacată cuprinde considerente contradictorii şi nu arată motivele pentru care a înlăturat criticile societăţii reclamante;

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (1), alin. (4) lit. e) şi m) Codul fiscal (2003) având în vedere că societatea reclamantă nu datorează impozit pe profit şi nici accesorii în legătură cu serviciile achiziţionate de la A.;

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 145 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003), precum şi dispoziţiile art. 21 alin. (4) lit. e) şi m) şi art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal (2015), în ceea ce priveşte TVA în sumă de 444.613 RON şi impozitul pe profit suplimentar stabilit în legătură cu serviciile de transport intracomunitar în relaţia cu A.;

- instanţa de fond a încălcat aceste dispoziţii legale şi în ceea ce priveşte TVA în sumă de 18.768 RON şi impozitul pe profit suplimentar stabilit în legătură cu serviciile de audit prestate de D.;

- instanţa de fond a încălcat principiul proporţionalităţii consacrat de dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza a II-a din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi jurisprudenţa CJUE.

3.2. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 21 alin. (1), alin. (2) lit. e) şi alin. (4) lit. m) Codul fiscal (2003), precum şi dispoziţiile pct. 12, pct. 27 şi pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 145 şi art. 146 Codul fiscal (2003) privind condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA;

- instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate concluziilor expertizei administrată în cauză potrivit cărora serviciile prestate de către administratorii societăţii reclamante şi de către societăţile specializate cu care reclamanta a încheiat contracte nu se suprapun pe serviciile prestate de A. în baza celor doua contracte, fără a ţine cont de apărările formulate de pârâte;

- probele administrate în cauză nu sunt de natură să justifice prestarea efectivă de către A. a serviciilor facturate în scopul operaţiunilor taxabile ale reclamantei şi să demonstreze necesitatea şi utilitatea achiziţionării acestor servicii;

- instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 11.100 RON cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 451 - art. 453 C. proc. civ.

3.3. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă, ca neîntemeiată.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) Codul fiscal (2003), respectiv art. 11 alin. (1) şi alin. (4) Codul fiscal (2015), precum şi dispoziţiile pct. 41 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, respectiv dispoziţiile pct. 13 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1/2016:

- instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 145 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003) privind condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA;

- instanţa de fond şi-a însuşit în totalitate concluziilor expertizei administrată în cauză potrivit cărora serviciile prestate de către administratorii societăţii reclamante şi de către societăţile specializate cu care reclamanta a încheiat contracte nu se suprapun pe serviciile prestate de A. în baza celor doua contracte, fără a ţine cont de apărările formulate de pârâte;

- probele administrate în cauză nu sunt de natură să justifice prestarea efectivă de către A. a serviciilor facturate în scopul operaţiunilor taxabile ale reclamantei şi să demonstreze necesitatea şi utilitatea achiziţionării acestor servicii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.) a formulat întâmpinare faţă de recursurile declarate de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, solicitând respingerea acestora ca nefondate cu obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă a susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de exercitare a dreptului de deducere a TVA în sumă de 798.183 RON aferentă unor servicii de consultanţă, condiţii prevăzute de dispoziţiile 145 alin. (2) lit. a) şi c), precum şi de dispoziţiile art. 146 alin. (1) lit. a), b) şi e) Codul fiscal (2003), incidente pentru perioada în care au fost prestate serviciile A..

De asemenea, la data de 03.11.2021 recurenta-reclamantă a depus la dosarul cauzei şi concluzii scrise.

La termenul de judecată din data de 22.10.2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor recurentelor-pârâte, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare, având în vedere că argumentele invocate se pot încadra în motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat şi admiterea recursului declarat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de fond a înţeles să îşi însuşească motivele de fapt şi de drept din actele administrative atacate, dar a expus raţionamentul propriu şi a argumentat menţinerea în parte a măsurilor dispuse de autorităţile fiscale.

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă ca nefondat.

Intimata-pârâtă a susţinut că plata cheltuielilor cu transportul bunurilor produse în sistem lohn este în sarcina clientului afiliat A. pentru întreaga perioadă verificată, având în vedere caracteristicile condiţiei de livrare EX WORKS prin care produsele, riscurile, plata transportului şi a asigurării se transferă cumpărătorului la momentul ridicării bunurilor de la poarta întrepriderii în care acestea au fost fabricate de catre vânzător.

Recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a formulat răspuns la întâmpinarea formulată de reclamantă prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:

1. În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. B. (fostă Societatea C. S.R.L.), Înalta Curte reţine următoarele:

1.1. În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti vor cuprinde obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde toate aceste elemente, instanţa de fond arătând motivele pentru care a înlăturat susţinerile recurentei-reclamante.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

Astfel, instanţa de fond a analizat legalitatea actelor contestate în ceea ce priveşte:

- stabilirea impozitului pe profit suplimentar în legătură cu cheltuielile aferente serviciilor de consultanţă şi asistenţă tehnică în valoare de 3.325.763 RON asigurate de A., reţinând caracterul nedeductibil al acestor cheltuieli pe considerentul că nu au fost utilizate în scopul activităţii economice a societăţii şi nu au generat operaţiuni impozabile;

- stabilirea de impozit pe profit suplimentar ca urmare a nerecunoaşterii caracterului deductibil al cheltuielilor în sumă de 1.170.225 RON aferente serviciilor de transport în relaţia cu A. şi respingerea dreptului societăţii reclamante la deducerea TVA în sumă de 444.613 RON, reţinând că, în perioada 2012 - 2013, reclamanta nu a refacturat costul transportului bunurilor produse în sistem lohn deşi, în conformitate cu prevederilor contractului nr. x/30.12.2011, acestea erau în sarcina beneficiarului, iar în perioada 2014 - 2015, reclamanta nu a inclus în costul manoperei contravaloarea transportului cu toate că, potrivit contractului nr. x/16.12.2013, acesta era în sarcina prestatorului;

- stabilirea de impozit pe profit suplimentar ca urmare a nerecunoaşterii caracterului deductibil al cheltuielilor în sumă de 78.199 RON aferente serviciilor de audit prestate de D. şi respingerea dreptului societăţii reclamante la deducerea TVA în sumă de 18.768 RON, reţinând că serviciile de audit nu au fost achiziţionate în scopul realizării de venituri impozabile şi în folosul operaţiunilor taxabile ale reclamantei, acesta fiind necesare asociaţilor persoane fizice din cadrul societăţii reclamante în vederea cesiunii părţilor sociale .

În ceea ce priveşte accesoriile aferente creanţei principale, instanţa de fond a reţinut dispoziţiile legale în baza cărora reclamanta a fost obligată la plata acestor accesorii şi a apreciat că nu este încălcat principiul proporţionalităţii .

Cu privire accesoriile aferente TVA. în sumă de 798.183 RON, instanţa de fond a reţinut că aceste accesorii nu sunt datorate de către reclamantă, această menţiune fiind preluată şi în dispozitivul sentinţei atacate.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanţele să-şi motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părţi (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija versus Spania).

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată, motive care nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

1.2. În conformitate cu dispoziţiile Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada verificată de autorităţile fiscale, anterioară datei de 31.12.2015:

"(…)

Art. 11.

(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. (…)

(2) În cadrul unei tranzacţii între persoane române şi persoane nerezidente afiliate, precum şi între persoane române afiliate, autorităţile fiscale pot ajusta suma venitului sau a cheltuielii oricăreia dintre persoane, după cum este necesar, pentru a reflecta preţul de piaţă al bunurilor sau al serviciilor furnizate în cadrul tranzacţiei. La stabilirea preţului de piaţă al tranzacţiilor între persoane afiliate se foloseşte cea mai adecvată dintre următoarele metode:

a) metoda comparării preţurilor, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţurilor plătite altor persoane care vând bunuri sau servicii comparabile către persoane independente;

b) metoda cost-plus, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza costurilor bunului sau serviciului asigurat prin tranzacţie, majorat cu marja de profit corespunzătoare;

c) metoda preţului de revânzare, prin care preţul de piaţă se stabileşte pe baza preţului de revânzare al bunului sau serviciului vândut unei persoane independente, diminuat cu cheltuiala cu vânzarea, alte cheltuieli ale contribuabilului şi o marjă de profit;

d) orice altă metodă recunoscută în liniile directoare privind preţurile de transfer emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică.

(...)

Art. 19. -

(1) Profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile. La stabilirea profitului impozabil se iau în calcul şi alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor potrivit normelor de aplicare.

(…)

Art. 21.

(1) Pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

(2) Sunt cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri şi:

(…)

e) cheltuielile de transport şi de cazare în ţară şi în străinătate, efectuate pentru salariaţi şi administratori, precum şi pentru alte persoane fizice asimilate acestora, stabilite prin norme;

(…)

4) Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile:

(…)

e) cheltuielile făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii;

(…)

m) cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii, pentru care contribuabilii nu pot justifica necesitatea prestării acestora în scopul activităţilor desfăşurate şi pentru care nu sunt încheiate contracte;

(…)

Art. 129.

(1) Se consideră prestare de servicii orice operaţiune care nu constituie livrare de bunuri, aşa cum este definită la art. 128.

(2) Atunci când o persoană impozabilă care acţionează în nume propriu, dar în contul altei persoane, ia parte la o prestare de servicii, se consideră că a primit şi a prestat ea însăşi serviciile respective.

(…)

Art. 133.

(…)

(2) Locul de prestare a serviciilor către o persoană impozabilă care acţionează ca atare este locul unde respectiva persoană care primeşte serviciile îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt furnizate către un sediu fix al persoanei impozabile, aflat în alt loc decât cel în care persoana îşi are sediul activităţii sale economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix al persoanei care primeşte serviciile. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde persoana impozabilă care primeşte aceste servicii îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită.

(3) Locul de prestare a serviciilor către o persoană neimpozabilă este locul unde prestatorul îşi are stabilit sediul activităţii sale economice. Dacă serviciile sunt prestate de la un sediu fix al prestatorului, aflat în alt loc decât locul în care persoana impozabilă şi-a stabilit sediul activităţii economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu fix. În absenţa unui astfel de loc sau sediu fix, locul de prestare a serviciilor este locul unde prestatorul îşi are domiciliul stabil sau reşedinţa obişnuită.

(…)

(5) Prin excepţie de la prevederile alin. (3), locul următoarelor servicii este considerat a fi:

a) locul în care este efectuată operaţiunea principală în conformitate cu prevederile prezentului titlu, în cazul serviciilor prestate de un intermediar care acţionează în numele şi în contul altei persoane şi beneficiarul este o persoană neimpozabilă;

(…)

Art. 134.

(1) Faptul generator reprezintă faptul prin care sunt realizate condiţiile legale necesare pentru exigibilitatea taxei.

(…)

Art. 137.

(1) Baza de impozitare a taxei pe valoarea adăugată este constituită din:

a) pentru livrări de bunuri şi prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la lit. b) şi c), din tot ceea ce constituie contrapartida obţinută sau care urmează a fi obţinută de furnizor ori prestator din partea cumpărătorului, beneficiarului sau a unui terţ, inclusiv subvenţiile direct legate de preţul acestor operaţiuni;

b) pentru operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (3) lit. c), compensaţia aferentă;

c) pentru operaţiunile prevăzute la art. 128 alin. (4) şi (5), pentru transferul prevăzut la art. 128 alin. (10) şi pentru achiziţiile intracomunitare considerate ca fiind cu plată şi prevăzute la art. 1301 alin. (2) şi (3), preţul de cumpărare al bunurilor respective sau al unor bunuri similare ori, în absenţa unor astfel de preţuri de cumpărare, preţul de cost, stabilit la data livrării. În cazul în care bunurile reprezintă active corporale fixe, baza de impozitare se stabileşte conform procedurii stabilite prin norme;

(…)

Art. 145.

(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.(…)

(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile;

(…)

Art. 146.

(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 155 (…) ".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 11 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(…)

Pct. 41.

În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele:

a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii-mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică ce guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în preţul bunurilor şi în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă;

b) serviciile trebuie să fie prestate în fapt. Simpla existenţă a serviciilor în cadrul unui grup nu este suficientă, deoarece, ca regulă generală, persoanele independente plătesc doar serviciile care au fost prestate în fapt.

Pentru aplicarea prezentelor norme metodologice, autorităţile fiscale vor lua în considerare şi Liniile directoare privind preţurile de transfer, emise de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. (…) ".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 19 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(…)

Pct. 12.

Veniturile şi cheltuielile care se iau în calcul la stabilirea profitului impozabil sunt cele înregistrate în contabilitate potrivit reglementărilor contabile date în baza Legii contabilităţii nr. 82/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte elemente similare veniturilor şi cheltuielilor, din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile conform prevederilor art. 21 din Codul fiscal. (…) ".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 21 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(...)

Pct. 27.

Calitatea de administrator rezultă din actul constitutiv al contribuabilului sau contractul de administrare/mandat. În sensul art. 21 alin. (2) lit. e) din Codul fiscal, persoanele fizice asimilate salariaţilor cuprind şi:

a) directorii care îşi desfăşoară activitatea în baza contractului de mandat, potrivit legii;

b) persoanele fizice rezidente şi/sau nerezidente detaşate, potrivit legii, în situaţia în care contribuabilul suportă drepturile legale cuvenite acestora.

(…)

Pct. 48.

Pentru a deduce cheltuielile cu serviciile de management, consultanţă, asistenţă sau alte prestări de servicii trebuie să se îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:

- serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare;

- contribuabilul trebuie să dovedească necesitatea efectuării cheltuielilor prin specificul activităţilor desfăşurate.

Nu intră sub incidenţa condiţiei privitoare la încheierea contractelor de prestări de servicii, prevăzută la art. 21 alin. (4) lit. m) din Codul fiscal, serviciile cu caracter ocazional prestate de persoane fizice autorizate şi de persoane juridice, cum sunt: cele de întreţinere şi reparare a activelor, serviciile poştale, serviciile de comunicaţii şi de multiplicare, parcare, transport şi altele asemenea. (...) ".

În conformitate cu dispoziţiile Codul fiscal (2015), în vigoare în perioada verificată de autorităţile fiscale, ulterioară datei de 01.01.2016:

"(…)

Art. 11. - Prevederi speciale pentru aplicarea Codul fiscal

(1) La stabilirea sumei unui impozit, a unei taxe sau a unei contribuţii sociale obligatorii, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia, sau pot reîncadra forma unei tranzacţii/activităţi pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei/activităţii. (…)

(4) Tranzacţiile între persoane afiliate se realizează conform principiului valorii de piaţă. În cadrul unei tranzacţii, al unui grup de tranzacţii între persoane afiliate, organele fiscale pot ajusta, în cazul în care principiul valorii de piaţă nu este respectat, sau pot estima, în cazul în care contribuabilul nu pune la dispoziţia organului fiscal competent datele necesare pentru a stabili dacă preţurile de transfer practicate în situaţia analizată respectă principiul valorii de piaţă, suma venitului sau a cheltuielii aferente rezultatului fiscal oricăreia dintre părţile afiliate pe baza nivelului tendinţei centrale a pieţei. Procedura de ajustare/estimare şi modalitatea de stabilire a nivelului tendinţei centrale a pieţei, precum şi situaţiile în care autoritatea fiscală poate considera că un contribuabil nu a furnizat datele necesare stabilirii respectării principiului pentru tranzacţiile analizate se stabilesc potrivit Codului de procedură fiscală. La stabilirea valorii de piaţă a tranzacţiilor desfăşurate între persoane afiliate se foloseşte metoda cea mai adecvată dintre următoarele:

a) metoda comparării preţurilor;

b) metoda cost plus;

c) metoda preţului de revânzare;

d) metoda marjei nete;

e) metoda împărţirii profitului;

f) orice altă metodă recunoscută în Liniile directoare privind preţurile de transfer emise de către Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică pentru societăţile multinaţionale şi administraţiile fiscale, cu amendamentele/modificările şi completările ulterioare.

(…)

Art. 297. - Sfera de aplicare a dreptului de deducere

(1) Dreptul de deducere ia naştere la momentul exigibilităţii taxei.

(…)

(4) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achiziţiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operaţiuni:

a) operaţiuni taxabile;

(...)

Art. 299. - Condiţii de exercitare a dreptului de deducere

(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate ori serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său de către o persoană impozabilă, să deţină o factură emisă în conformitate cu prevederile art. 319, precum şi dovada plăţii în cazul achiziţiilor efectuate de către persoanele impozabile care aplică sistemul TVA la încasare, respectiv de către persoanele impozabile care achiziţionează bunuri/servicii de la persoane impozabile în perioada în care aplică sistemul TVA la încasare; (…) ".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 11 Codul fiscal (2015) aprobate prin H.G. nr. 1/2016:

"(…)

Pct. 13

În cazul serviciilor de administrare şi conducere din interiorul grupului se au în vedere următoarele:

a) între persoanele afiliate costurile de administrare, management, control, consultanţă sau funcţii similare sunt deduse la nivel central sau regional prin intermediul societăţii- mamă, în numele grupului ca un tot unitar. Nu poate fi cerută o remuneraţie pentru aceste activităţi, în măsura în care baza lor legală este relaţia juridică ce guvernează forma de organizare a afacerilor sau orice alte norme care stabilesc legăturile dintre entităţi. Cheltuielile de această natură pot fi deduse numai dacă astfel de entităţi furnizează în plus servicii persoanelor afiliate sau dacă în preţul bunurilor şi în valoarea tarifelor serviciilor furnizate se iau în considerare şi serviciile sau costurile administrative. Nu pot fi deduse costuri de asemenea natură de către o filială care foloseşte aceste servicii luând în considerare relaţia juridică dintre ele, numai pentru propriile condiţii, ţinând seama că nu ar fi folosit aceste servicii dacă ar fi fost o persoană independentă;

b) serviciile trebuie să fie prestate în fapt. Simpla existenţă a serviciilor în cadrul unui grup nu este suficientă, deoarece, ca regulă generală, persoanele independente plătesc doar serviciile care au fost prestate în fapt. (…) ".

Înalta Curte reţine că, în baza dispoziţiile art. 11 alin. (1) Codul fiscal (2003), autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic, ajustând efectele fiscale ale acesteia.

În baza probelor administrate, instanţa de fond a reţinut în mod corect că serviciile de consultanţă şi asistenţă tehnică în valoare de 3.325.763 RON asigurate de A. au avut un caracter singular, respectiv o singură dată în cursul anului 2013, iar societatea reclamantă avea administratori şi un număr de 320 angajaţi calificaţi pe toate activităţile desfăşurate în perioada de referinţă, astfel încât serviciile achiziţionate nu au fost utilizate în scopul activităţii economice a societăţii şi nu au generat operaţiuni impozabile.

Înalta Curte constată că aceste cheltuieli nu au caracter deductibil, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. m) Codul fiscal (2003), precum şi prevederile pct. 48 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 21 Codul fiscal (2003), având în vedere că societatea reclamantă nu a putut justifica necesitatea prestării serviciilor în scopul activităţilor desfăşurate.

Instanţa de fond a reţinut că societatea reclamantă a efectuat servicii de transport al bunurilor prelucrate în sistem lohn către clientul A. S.R.L. în perioada 2012-2013, servicii pentru care a primit şi înregistrat integral în contabilitate facturile emise de societatea de transport şi nu a refacturat contravaloarea transportului, chiar dacă în contractul de prestări servicii nr. x/30.12.2011, aferent acestei perioade, era stipulat faptul ca transportul bunurilor este în sarcina beneficiarului (clauza ex-works).

Instanţa de fond a mai reţinut că, în perioada 2014-2015, preţurile pentru serviciile de manoperă realizate de societatea reclamantă în beneficiul clientului A. S.R.L. nu au inclus şi valoarea transportului intracomunitar de mărfuri, deşi în baza contractului nr. x/16.12.2013, transportul pentru bunurile produse în sistem lohn era în sarcina prestatorului.

În ceea ce priveşte impozitul pe profit, Înalta Curte reţine că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) Codul fiscal (2003), precum şi prevederile pct. 12 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 19 Codul fiscal (2003), astfel că, în mod legal, organul de inspecţie fiscală nu a acceptat deductibilitatea cheltuielilor cu serviciile de transport intracomunitar în relaţia cu A. şi a calculat impozit pe profit suplimentar.

În ceea ce priveşte TVA în sumă de 444.613 RON, aferent serviciilor de transport intracomunitar în relaţia cu A., Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 137 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003) având în vedere că, prin înregistrarea integrală la societatea reclamantă a facturilor de transport a bunurilor pentru care a efectuat operaţiunea de lohn clientului A. S.R.L., a fost majorată taxa pe valoare adăugată solicitată la rambursare.

În consecinţă, în mod legal organul de inspecţie fiscală a dispus neadmiterea parţială a deductibilităţii TVA-ului aferentă facturilor de transport pentru produsele livrate în baza contractului de lohn către A..

În ceea ce priveşte TVA în sumă de 18.768 RON şi impozitul pe profit suplimentar stabilit în legătură cu serviciile de audit prestate de D., instanţa de fond, instanţa de fond a reţinut în mod corect că serviciul de audit a fost efectuat în interesul asociaţilor persoane fizice ai societăţii reclamante, respectiv în vederea cesiunii părţilor sociale către A. S.R.L. Italia.

Înalta Curte reţine aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. e) Codul fiscal (2003) având în vedere caracterul nedeductibil al cheltuielilor făcute în favoarea acţionarilor sau asociaţilor, altele decât cele generate de plăţi pentru bunurile livrate sau serviciile prestate contribuabilului, la preţul de piaţă pentru aceste bunuri sau servicii.

În consecinţă, în mod legal instanţa de fond a reţinut caracterul nedeductibil al cheltuielilor cu serviciile de audit prestate de D. şi faptul că societatea reclamantă nu are drept de deducere pentru TVA aferentă serviciilor de audit.

Înalta Curte mai reţine că dispoziţiile art. 21 Codul fiscal (2015), invocate de recurenta-reclamantă, nu sunt incidente în cauză, iar dispoziţiile art. 145 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003), respectiv art. 297 alin. (4) lit. a) Codul fiscal (2015), au fost corect aplicate de către instanţa de fond.

Recurenta susţine că obligarea sa la plata obligaţiilor fiscale accesorii în cuantum de 782.410 RON, respectiv dobânzi în sumă de 490.188 RON şi penalităţi de întârziere în sumă de 292.222 RON, încalcă principiul proporţionalităţii consacrat de dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza a II-a din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene şi jurisprudenţa CJUE.

Înalta Curte constată că obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere sunt aferente impozitului pe profit în cuantum de 736.190 RON, stabilit suplimentar şi TVA în cuantum de 1.287.166 RON, considerat ca nedeductibil.

Instanţa de fond a reţinut că obligaţiile fiscale accesorii nu se aplică în raport cu suma de 798.183 RON în privinţa căreia s-a constatat că societatea reclamantă are drept de deducere a TVA.

Prin Decizia nr. 86/10.12.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a statuat că:

"În interpretarea art. 120 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare - în forma republicată la 31 iulie 2007 - majorările de întârziere au caracterul unor sancţiuni fiscale.

În privinţa majorărilor de întârziere reglementate în perioada 2007-1 iulie 2010 se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean.

În interpretarea art. 120 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 39/2010, aprobată prin Legea nr. 46/2011, dobânzile nu au caracterul unor sancţiuni fiscale.

În privinţa dobânzilor nu se poate aplica principiul proporţionalităţii, astfel cum Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut în Hotărârea din 9 iulie 2015, pronunţată în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean. ".

În consecinţă, principiul proporţionalităţii nu este aplicabil dobânzilor în cuantum de 490.188 RON.

În hotărârea pronunţată în Cauza C-183/14 Salomie şi Oltean, C.J.U.E. a reţinut următoarele:

"(50) În ceea ce priveşte, în al treilea şi ultimul rând, conformitatea cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speţă de administraţia fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislaţiei Uniunii în domeniul sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condiţiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislaţie, statele membre rămân competente să aleagă sancţiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să îşi exercite competenţele cu respectarea dreptului Uniunii şi a principiilor sale generale şi, în consecinţă, cu respectarea principiului proporţionalităţii (a se vedea Hotărârea Fatorie, C-424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 şi jurisprudenţa citată).

(51) Astfel, deşi, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei şi pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislaţii naţionale sancţiuni corespunzătoare care să urmărească sancţionarea penală a nerespectării obligaţiei de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancţiuni nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată (a se vedea în acest sens Hotărârea Redlihs, C-263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 şi 54).

(52) Aceleaşi principii sunt valabile în cazul majorărilor, care, dacă au caracter de sancţiuni fiscale, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere, nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale.

(53) În consecinţă, trebuie să se răspundă la primele două întrebări că principiile securităţii juridice şi protecţiei încrederii legitime nu se opun, în împrejurări precum cele din litigiul principal, ca o administraţie fiscală naţională să decidă, în urma unui control fiscal, să supună anumite operaţiuni TVA-ului şi să impună plata unor majorări, cu condiţia ca această decizie să se întemeieze pe reguli clare şi precise, iar practica acestei administraţii să nu fi fost de natură să creeze în percepţia unui operator economic prudent şi avizat o încredere rezonabilă în neaplicarea acestei taxe unor astfel de operaţiuni, aspect a cărui verificare este de competenţa instanţei de trimitere. Majorările aplicate în astfel de împrejurări trebuie să respecte principiul proporţionalităţii.".

Înalta Curte reţine că penalităţile în cuantum de 292.222 RON reprezintă un procent mai mic de 15% din debitul principal, astfel încât nu pot fi considerate ca excesive în raport cu gravitatea încălcării de către recurentă a obligaţiilor fiscale.

În consecinţă, Înalta Curte constată că instanţa de fond nu a încălcat principiul proporţionalităţii consacrat de dispoziţiile art. 52 alin. (1) teza a II-a din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa CJUE şi ICCJ.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut, în mod constant, că încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material intervine în următoarele situaţii:

- aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt reţinute;

- extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia;

- textului de lege aplicabil situaţiei de fapt reţinute i s-a dat o interpretare greşită;

- violarea unor principii generale de drept.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

1.3. Cu privire susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că prima instanţă a reţinut o situaţie de fapt neconformă cu realitatea, Înalta Curte reţine că stabilirea situaţiei de fapt reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond iar aceste susţineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ.

2. În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, Înalta Curte reţine următoarele:

În baza probelor administrate, instanţa de fond a constatat că societatea reclamantă are dreptul de deducere a TVA în sumă de 798.183 RON aferentă serviciilor prestate de A. şi pentru care s-au emis facturile.

Astfel, instanţa de fond a reţinut, în baza înscrisurilor depuse la dosar şi a raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de experţii E. şi F., că personalul specializat al societăţii A. a asigurat pentru societatea reclamantă servicii în domeniile producţie şi marketing, în baza a două contracte de prestare servicii.

Din concluziile raportului de expertiză a rezultat că aceste servicii, contrar celor reţinute de autorităţile fiscale, nu s-au suprapus cu serviciile prestate de Cabinetul Individual Expert Contabil G., S.C. H. S.R.L., S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L., K. S.R.L. Italia, K. S.R.L. Italia şi L. S.R.L. Italia.

Înalta Curte reţine că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 145 alin. (1), alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2003), respectiv art. 297 alin. (1), alin. (4) lit. a) şi art. 299 alin. (1) lit. a) Codul fiscal (2015), pentru exercitarea dreptul de deducere a TVA în sumă de 798.183 RON aferentă serviciilor prestate, această taxă fiind destinată utilizării în folosul unor operaţiuni taxabile.

Înalta Curte mai reţine că dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi alin. (2) Codul fiscal (2003), respectiv art. 11 alin. (1) şi alin. (4) Codul fiscal (2015), precum şi dispoziţiile infralegale corespunzătoare din Normele metodologice, nu sunt aplicabile, având în vedere că organele de inspecţie fiscală nu au procedat la ajustarea cheltuielilor pentru a reflecta preţul de piaţă serviciilor prestate de A..

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 21 alin. (1), alin. (2) lit. e) şi alin. (4) lit. m) Codul fiscal (2003), precum şi dispoziţiile pct. 12, pct. 27 şi pct. 48 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, nu sunt incidente în ceea ce priveşte exercitarea dreptul de deducere a TVA în sumă de 798.183 RON.

Cu privire la motivele de recurs referitoare la faptul că prima instanţă a interpretat eronat raportul de expertiză şi celelalte probe administrate în cauză, Înalta Curte reţine că aprecierea probelor reprezintă atributul exclusiv al instanţelor de fond iar aceste susţineri nu reprezintă motive de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - pct. 8 C. proc. civ.

În consecinţă, în mod legal instanţa de fond a constatat că se impune înlăturarea obligaţiei reclamantei de plată a TVA în cuantum de 798.183 RON, precum şi a accesoriilor aferente.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 451 - art. 453 C. proc. civ., având în vedere că cererea reclamantei a fost admisă în parte iar pârâtele au fost obligate la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.000 RON din suma totală de 65.127,07 RON solicitată de reclamantă.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală referitoare la cuantumul nerezonabil al cheltuielilor de judecată, prin Decizia nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că sentinţa atacată nu este dată cu greşita interpretare sau aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză.

3. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. S.R.L. B. (fosta Societatea C. S.R.L.) şi de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva sentinţei civile nr. 1986 din 12 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 noiembrie 2021.