Taxability of expatriate allowance: salary income vs. expense reimbursement under Fiscal Code and EU Secondment Directive; misapplication of tax obligation cancellation statute

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea în contencios administrativ, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016 la data de 07.06.2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, anularea Deciziei nr. 92/30.03.2016, emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, anularea în parte a Deciziei de impunere nr. x/16.06.2015 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.06.2015, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, în ce priveşte suma de 47.487.571 RON, să se constate că debitul în sumă totală de 47.487.571 RON, reprezentând contribuţii sociale şi accesorii ale acestora, este nedatorat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 214 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad.

A dispus anularea parţială a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.06.2015 şi a Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, precum şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative cu nr. 92/30.03.2016 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în limita sumei de 47.455.694 RON.

A menţinut actele administrative fiscale atacate pentru suma de 31.877 RON.

A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 10.100 RON cheltuieli de judecată parţiale.

Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 214 din 4 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara.

1. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) Codul fiscal (2003) şi pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003);

- sumele plătite cu titlu de diurnă au fost acordate în mod diferenţiat pe fiecare salariat în funcţie de calificarea fiecăruia şi gradul de îndeplinire a normei de lucru de la o lună la alta, fiind o contraprestaţie pentru activitatea desfăşurată şi nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă;

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea Directivei 96/71/CE privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestării de servicii;

- sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015;

- instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ.

2. Pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) Codul fiscal (2003) şi pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003);

- sumele plătite cu titlu de diurnă de către reclamantă au fost acordate în mod diferenţiat pe fiecare salariat în funcţie de calificarea fiecăruia şi gradul de îndeplinire a normei de lucru de la o lună la alta, fiind o contraprestaţie pentru activitatea desfăşurată şi nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă;

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2964 alin. (1) lit. a) şi lit. u) Codul fiscal (2003) şi pct. 9 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003);

- organele de inspecţie fiscală au calculat contribuţiile sociale obligatorii asupra sumelor plătite cu titlu de diurnă de către reclamantă angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea la sediul permanent din Germania, sume pe care însăşi societatea reclamantă le-a considerat drepturi salariale conform documentelor justificative întocmite (state de salarii lunare), le-a înregistrat în evidenţa contabilă în conturile special utilizate pentru evidenţa salariilor, respectiv contul 641 "cheltuieli cu salariile personalului" şi pentru care a virat impozit pe venit în Germania;

- sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015;

- instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ.

3. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi respingerea în totalitate a acţiunii formulate de reclamantă.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a invocat, în esenţă, următoarele critici:

- instanţa de fond nu a analizat apărările invocate de către pârâte prin întâmpinările formulate în termen procedural;

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 55 alin. (1) Codul fiscal (2003) şi pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003);

- sumele plătite cu titlu de diurnă de către reclamantă au fost acordate în mod diferenţiat pe fiecare salariat în funcţie de calificarea fiecăruia şi gradul de îndeplinire a normei de lucru de la o lună la alta, fiind o contraprestaţie pentru activitatea desfăşurată şi nu o contravaloare a cheltuielilor pentru masă;

- sentinţa atacată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2964 alin. (1) lit. a) şi lit. u) Codul fiscal (2003) şi pct. 9 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal (2003);

- organele de inspecţie fiscală au calculat contribuţiile sociale obligatorii asupra sumelor plătite cu titlu de diurnă de către reclamantă angajaţilor care îşi desfăşoară activitatea la sediul permanent din Germania, sume pe care însăşi societatea reclamantă le-a considerat drepturi salariale conform documentelor justificative întocmite (state de salarii lunare), le-a înregistrat în evidenţa contabilă în conturile special utilizate pentru evidenţa salariilor, respectiv contul 641 "cheltuieli cu salariile personalului" şi pentru care a virat impozit pe venit în Germania;

- sentinţa atacată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015;

- instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 2 octombrie 2019, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursurilor formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, ca nefondate.

Intimata-reclamantă a susţinut, în esenţă, că soluţia instanţei de fond s-a bazat în mod corect pe:

- conţinutul concret al actelor de impunere, citând de o manieră extinsă considerentele organelor fiscale din cuprinsul actelor administrative atacate pentru a demonstra că poziţia recurentelor a fost tocmai în sensul corectării unei pretinse erori de încadrare din partea intimatei, procedând astfel la o recalificare;

- inconsecvenţa autorităţilor fiscale care au negat în întâmpinările formulate ceea ce ele însele au afirmat în actele de impunere referitor la recalificarea sumelor reprezentând indemnizaţia de detaşare;

- intenţia legiuitorului în adoptarea Legii nr. 209/2015, astfel cum rezultă din expunerea de motive;

- o analiză comparativă a afirmaţiilor din actele de impunere cu privire la situaţia angajaţilor detaşaţi în Franţa, faţă de cei detaşaţi în Germania.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate pentru următorele considerente:

1. În conformitate cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii judecătoreşti vor cuprinde obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde toate aceste elemente, instanţa de fond arătând motivele pentru care a înlăturat susţinerile recurentelor-pârâte.

Instanţa de fond a reţinut că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale a dispus anularea parţială a raportului de inspecţie fiscală nr. x/16.06.2015 şi a deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/16.06.2015 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad, precum şi a deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative cu nr. 92/30.03.2016 emisă de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, în limita sumei de 47.455.694 RON.

În jurisprudenţă şi doctrină s-a reţinut în mod constant că judecătorul nu trebuie să răspundă în mod special tuturor argumentelor invocate de parte, fiind suficient ca din considerentele hotărârii să rezulte că a răspuns acestor argumente chiar în mod implicit.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că dispoziţiile art. 6 par. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (dreptul la un proces echitabil) obligă instanţele să-şi motivele hotărârile, dar nu se poate cere să se dea un răspuns detaliat la fiecare argument al unei părţi (Hotărârea din 9 decembrie 1994, cauza Ruiz Torija versus Spania).

În consecinţă, contrar susţinerilor recurentei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, Înalta Curte constată că sentinţa atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia adoptată, motive care nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei.

2. În conformitate cu dispoziţiile Codul fiscal (2003), în vigoare în perioada care a făcut obiectul inspecţiei fiscale:

"(...)

Art. 55.

(1) Sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani şi/sau în natură obţinute de o persoană fizică ce desfăşoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă. (…)

Art. 2963.

(1) Contribuabilii sistemelor de asigurări sociale sunt, după caz:

a) persoanele fizice rezidente, care realizează venituri din salarii sau asimilate salariilor, precum şi orice alte venituri din desfăşurarea unei activităţi dependente, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte;

b) persoanele fizice nerezidente care realizează veniturile prevăzute la lit. a), cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte; (…)

Art. 2964 - (1) Baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, în cazul persoanelor prevăzute la art. 2963 lit. a) şi b), reprezintă câştigul brut realizat din activităţi dependente, în ţară şi în străinătate, cu respectarea prevederilor instrumentelor juridice internaţionale la care România este parte, care include:

a) veniturile din salarii, în bani şi/sau în natură, obţinute în baza unui contract individual de muncă, a unui raport de serviciu sau a unui statut special prevăzut de lege. În situaţia personalului român trimis în misiune permanentă în străinătate, veniturile din salarii cuprind salariile de bază corespunzătoare funcţiilor în care persoanele respective sunt încadrate în ţară, la care se adaugă, după caz, sporurile şi adaosurile care se acordă potrivit legii; (…)

u) orice alte sume de natură salarială sau avantaje asimilate salariilor în vederea impunerii. (...)".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 55 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(…) Pct. 68 - Veniturile din salarii sau considerate asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relaţii contractuale de muncă, precum şi orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, şi care sunt realizate din:

a) sume primite pentru munca prestată ca urmare a contractului individual de muncă, a contractului colectiv de muncă, precum şi pe baza actului de numire:

- salariile de bază;

- sporurile şi adaosurile de orice fel;

- indemnizaţii pentru trecerea temporară în altă muncă, pentru reducerea timpului de muncă, pentru carantină, precum şi alte indemnizaţii de orice fel, altele decât cele menţionate la pct. 3, având aceeaşi natură;

- recompensele şi premiile de orice fel;

- sumele reprezentând premiul anual şi stimulentele acordate, potrivit legii, personalului din instituţiile publice, cele reprezentând stimulentele acordate salariaţilor agenţilor economici;

- sumele primite pentru concediul de odihnă, cu excepţia sumelor primite de salariat cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloarea cheltuielilor salariatului şi familiei sale necesare în vederea revenirii la locul de muncă, precum şi eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului de odihnă;

- sumele primite în caz de incapacitate temporară de muncă;

- valoarea nominală a tichetelor de masă, tichetelor de creşă, tichetelor de vacanţă, acordate potrivit legii;

- orice alte câştiguri în bani şi în natură, primite de la angajatori de către angajaţi, ca plată a muncii lor; (…)".

În conformitate cu prevederile Normelor metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 2964 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004:

"(…) Pct. 9. - Veniturile care se includ în câştigul brut realizat din activităţi dependente, care reprezintă baza lunară de calcul al contribuţiilor sociale individuale obligatorii, sunt cele prevăzute la art. 2964 din Codul fiscal, care se completează cu prevederile pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a titlului III din Codul fiscal, date în aplicarea art. 55 alin. (1) şi (2) din Codul fiscal, mai puţin veniturile asupra cărora nu există obligaţia plăţii contribuţiilor sociale potrivit reglementărilor generale şi specifice fiecărei contribuţii sociale, precum şi celor din legislaţia privind asigurările sociale. (…)".

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că sumele plătite, cu titlu de indemnizaţie de detaşare, salariaţilor societăţii reclamante pentru lucrările de prestări servicii efectuate în Germania, au natura unor venituri salariale, având în vedere că aceste sume au fost acordate în funcţie de calificarea fiecărui angajat şi de gradul de îndeplinire a normei de lucru în luna pentru care se făcea plata indemnizaţiei.

În conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. A). din H.G. nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar:

"Personalului trimis în străinătate în condiţiile prezentei hotărâri i se acordă:

A. În străinătate, o indemnizaţie zilnică în valută primită pe perioada delegării şi detaşării în străinătate, denumită în continuare indemnizaţie de deplasare, compusă din:

a) o sumă zilnică, denumită în continuare diurnă, în vederea acoperirii cheltuielilor de hrană, a celor mărunte uzuale, precum şi a costului transportului în interiorul localităţii în care îşi desfăşoară activitatea;

b) o sumă zilnică, denumită în continuare indemnizaţie de cazare, în limita căreia personalul trebuie să îşi acopere cheltuielile de cazare. Prin cheltuieli de cazare se înţelege, pe lângă tarifele sau chiria plătite, şi eventualele taxe obligatorii pe plan local, precum şi costul micului dejun, atunci când acesta este inclus în tarif. (…) ".

În baza dispoziţiilor art. 3 din Directiva nr. 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniuni Europene privind detaşarea lucrătorilor în cadrul prestări de servicii:

"1. Statele membre asigură că, indiferent de legea aplicabilă raporturilor de muncă, întreprinderile menţionate la articolul 1 alin. (1) garantează lucrătorilor detaşaţi pe teritoriul lor condiţii de muncă şi de încadrare în muncă cu privire la următoarele aspecte stabilite în statul membru pe teritoriul căruia sunt executate lucrările:

- prin acte cu putere de lege şi acte administrative şi/sau

- prin convenţii colective sau sentinţe arbitrale de generală aplicare în sensul alin. (8), în măsura în care acestea se referă la activităţile menţionate în anexă:(…)

(c) salariul minim, inclusiv plata orelor suplimentare; prezenta literă nu se aplică sistemelor complementare de pensii; (…)

7. Alocaţiile specifice detaşării sunt considerate parte a salariului minim, în măsura în care nu sunt vărsate cu titlu de rambursare a cheltuielilor suportate efectiv pentru detaşare, cum ar fi cheltuielile de transport, cazare şi masă. (…) ".

Prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din data de 12 februarie 2015 pronunţată în cauza C-396/13 s-a statuat că "articolul 3 alin. (1) şi (7) din Directiva 96/71, privit în lumina articolelor 56 TFUE şi 57 TFUE, trebuie interpretat în sensul că o diurnă cum este cea în discuţie în litigiul principal trebuie considerată parte a salariului minim în condiţii identice cu cele la care este supusă includerea acestei diurne în salariul minim plătit lucrătorilor locali cu ocazia unei detaşări a acestora în interiorul statului membru în cauză".

Înalta Curte reţine că sumele plătite în Germania cu titlu de diurne nu reprezintă rambursări ale unor cheltuieli de transport, cazare şi masă, justificate cu documente în condiţiile Directiva nr. 96/71/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Uniuni Europene. Aceste sume reprezintă venituri de natură salarială în conformitate cu dispoziţiile art. 55 alin. (1) Codul fiscal (2003) şi pct. 68 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 55 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Înalta Curte mai reţine că situaţia juridică a angajaţilor societăţii reclamante care îşi desfăşoară activitatea în Franţa nu este relevantă cu privire la situaţia juridică a angajaţilor societăţii care îşi desfăşoară activitatea în Germania.

De altfel, chiar societatea reclamantă a înregistrat în evidenţa contabilă sumele plătite angajaţiilor care şi-au desfăşurat activitatea la sediul permanent din Germania cu titlu de diurne în contul 641 "cheltuieli cu salariile personalului" şi a virat autorităţilor fiscale germane impozitul pe venit aferent acestor sume.

În baza Convenţiei dintre România şi Germania privind evitarea dublei impuneri, impozitul pe venit datorat de angajaţii care îşi desfăşoară activitatea în Germania se virează autorităţilor fiscale germane iar contribuţiile sociale obligatorii se virează autorităţilor fiscale române.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sumele plătite în Germania cu titlu de diurne sunt supuse contribuţiilor sociale obligatorii în România, în baza dispoziţiilor art. 2963 şi art. 2964 Codul fiscal (2003), precum şi prevederilor pct. 9 din Normele metodologice de aplicare a dispoziţiilor art. 2964 Codul fiscal (2003) aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

3. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 209/2015 privind anularea unor obligaţii fiscale:

"Art. 2 - (1) Se anulează diferenţele de obligaţii fiscale principale şi/sau obligaţiile fiscale accesorii, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care şi-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la 1 iulie 2015 şi neachitate până la data intrării în vigoare a prezentei legi.

(…) Art. 5. - (1) Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la art. 1 - 4 se efectuează din oficiu de către organul fiscal competent, prin emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, care se comunică contribuabilului. (…)".

Înalta Curte reţine că aceste prevederi legale reprezintă un act de clemenţă fiscală care nu validează un comportament fiscal ilicit al contribuabilului, scopul urmărit fiind evitarea blocării activităţii acestuia prin impunerea de obligaţii fiscale suplimentare care însă erau legal datorate de contribuabil.

Prin adoptarea Legii nr. 209/2015, legiuitorul a dorit evitarea recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia primită pe perioada delegării şi detaşării de către angajaţii care si-au desfăşurat activitatea pe teritoriul altei ţări, aferente perioadelor fiscale de până la data de 1 iulie 2015, dar nu a stabilit nelegalitatea deciziilor de impunere emise de autorităţile fiscale care au fost comunicate contribuabililor anterior intrării în vigoare a legii, respectiv anterior datei de 23 iulie 2015.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că anularea obligaţiilor fiscale reprezintă o modalitate de stingere a creanţei fiscale şi nu o cauză de nulitate a actului administrativ fiscal.

În situaţia în care reclamanta aprecia că suma stabilită ca obligaţie fiscală prin actele administrative atacate se încadrează în prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015, avea posibilitatea de a solicita autorităţilor fiscale emiterea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale în baza dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, un eventual refuz putând fi cenzurat de către instanţa de contencios administrativ.

Numai în acest cadru procesual, instanţa de contencios administrativ poate verifica dacă autorităţile fiscale au stabilit diferenţele de obligaţii fiscale ca urmare a recalificării sumelor reprezentând indemnizaţia de detaşare şi dacă se impune anularea acestor diferenţele de obligaţii fiscale în baza dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015.

În consecinţă, în mod nelegal instanţa de fond a dispus anularea parţială a actelor administrative atacate, în limita sumei de 47.455.694 RON reprezentând contribuţii de asigurări sociale obligatorii şi accesorii ale acestora, raportat la prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 209/2015.

4. În concluzie, contrar celor reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că sentinţa atacată este dată cu greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material incidente în cauză şi, în urma rejudecării, acţiunea formulată reclamantă urmează a fi respinsă în tot ca neîntemeiată, inclusiv în ceea ce priveşte obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 10.100 RON.

Având în vedere soluţia adoptată în urma rejudecării, Înalta Curte nu va mai examina motivele de recurs referitoare la faptul că instanţa de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată cu încălcarea prevederilor art. 451 alin. (2) şi art. 453 C. proc. civ.

5. Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinând că sentinţa a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în baza dispoziţiilor art. 496 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum şi dispoziţiilor art. 20 alin. (3) teza I din Legea nr. 554/2004, va admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara, va casa în parte hotărârea atacată şi, în urma rejudecării cauzei, va respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., ca neîntemeiată.

Înalta Curte va menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate, în ceea ce priveşte menţinerea actelor administrative fiscale atacate pentru suma de 31.877 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentele-pârâte Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Arad şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 214 din 4 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, în rejudecare pe fond:

Respinge în tot acţiunea formulată de reclamanta S.C. "A." S.R.L., ca neîntemeiată.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 octombrie 2021.