Scope of administrative obligation under Directive 2005/36/CE: duty to certify equivalence of dental degree versus requirement of three-year professional practice

Şedinţa publică din data de 25 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal la data de 11.06.2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii să emită un înscris prin care să se ateste că studiile de 6 ani pe care le-a efectuat sunt echivalente cu cele prevăzute de art. 34 Directiva 2005/36/CE.

Prin sentinţa civilă nr. 8012/22.11.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect obligare emitere act administrativ, privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii, şi Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a contencios administrativ si Fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ si Fiscal la data de 31.01.2020.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1263 din data de 18.11.2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului Centrul de Resurse Umane în Sănătate Publică cu sediul în sector 2, Bucureşti.

A anulat cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu Centrul De Resurse Umane în Sănătate Publică.

Deopotrivă, a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Ministerul Sănătăţii, ca neîntemeiată.

I.3. Cererea de recurs ce face obiectul prezentei judecăţi

Împotriva sentinţei civile nr. 1263/2020 pronunţată în şedinţa publică de la 18.11.2020 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a formulat recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei, în sensul admiterii cererii şi obligarea pârâtului Ministerul Sănătăţii să emită un înscris care să ateste că studiile de 6 ani efectuate de reclamantă sunt echivalente cu cele prevăzute de art. 34 din directiva 2005/36/CE.

Invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta arată că de-a lungul anilor a solicitat Ministerului să îi elibereze un document care să ateste echivalenţa studiilor sale cu formarea prevăzută de art. 34 din Directiva 2005/36/CE. La solicitarea sa a primit doar o recomandare care arată că beneficiază de dreptul de practică în România, însă i s-a refuzat emiterea documentului care să ateste echivalenţa studiilor cu cele prevăzute de dispoziţiile art. 34 din Directivă, motivat de faptul că nu îndeplineşte condiţiile cerute de prevederile Directivei, Ministerul precizând faptul că îi va putea reevalua situaţia în momentul când va prezenta acte care să ateste exercitarea efectivă şi legală cu normă întreagă sau echivalent parţial a activităţilor de medic dentist pe teritoriul României, pe o durată de cel puţin 3 ani consecutivi din ultimii 5 ani anteriori eliberării certificatului (adresa cu nr. x/04.04.2018).

În opinia recurentei, atât Curtea de Apel, cât şi Ministerul Sănătăţii fac o greşită interpretare a solicitării sale în raport de dispoziţiile Directivei 2005/36/CE.

Pentru dentişti s-a stabilit că recunoaşterea se face de către toate statele pentru studiile efectuate până la data de referinţă, prin prezentarea diplomei însoţite de un certificat eliberat de autorităţile competente al respectivului stat, prin care să ateste că studiile sunt conforme, sens în care citează articolul 37, Drepturi obţinute specifice medicilor dentişti. De la aceste condiţii, acelaşi articol impune o excepţie, în care recurenta apreciază că se încadrează, întrucât, deşi nu a desfăşurat activitate în calitate de medic dentist pe teritoriul României pe o perioadă de trei ani, a absolvit studii de cel puţin trei ani. În vederea dovedirii excepţiei de la cerinţele eliberării certificatului, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 37 din Directivă, a solicitat eliberarea unui înscris care să ateste faptul că cei 6 ani de studii efectuaţi în Universitatea de Medicina şi Farmacie din Timişoara sunt echivalenţi cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă.

Arată că, în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de fond faptul că diploma de dentist a reclamantei este obţinută înainte de data de referinţă şi, pe cale de consecinţă Ministerul este îndreptăţit să ceară dovada îndeplinirii condiţiei de efectuare a 3 ani de practică pentru a elibera certificatul, condiţionare ce nu se regăseşte în Directivă. De aceea, atât Ministerul, cât şi instanţa interpretează în mod lacunar şi motivează eronat refuzul de a elibera înscrisul solicitat.

Recurenta susţine că a solicitat ca Ministerul, în calitate de autoritate competentă să răspundă dacă cei 6 ani de studii efectuaţi de reclamantă sunt sau nu echivalenţi cu formarea prevăzută de art. 34 din Directivă, şi dacă da, să elibereze un înscris în acest sens, aşa încât să poată face dovada că se înscrie în excepţia prevăzută de art. 37. În opinia sa, instanţa a reţinut greşit faptul că există o condiţionare a eliberării certificatului de conformitate cu dovada a 3 ani de practică.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursului promovat de A. a formulat întâmpinare intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii, solicitând respingerea recursului şi menţinerea sentinţei civile nr. 1263 din data de 18.11.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca legală şi temeinică.

În motivare arată că în situaţia absolvenţilor Facultăţii de Stomatologie, promoţii anterioare anului 2009, aşa cu este cazul reclamantei, aceştia trebuie să dovedească o experienţă profesională ca medic dentist pe teritoriul României de minim 3 ani consecutiv, efectiv, legal si neîntrerupt cu normă întreagă sau echivalent parţial din ultimii 5 ani care preced eliberarea documentului, astfel cum reiese din prevederile art. 37 (1) coroborat cu prevederile art. 3 (1) lit. f) din Directiva 2013/55 UE a CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 noiembrie, de modificare a Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Însăşi reclamanta recunoaşte că nu a desfăşurat activitate în calitate de medic dentist pe teritoriul României, fapt pentru care Ministerul Sănătăţii nu poate elibera un certificat care să ateste experienţa profesională dobândită în România.

Mai mult, prin adresa nr. x/21.10.2015, Ministerul Sănătăţii a emis recomandarea care atestă că reclamanta este titulară a Diplomei de Licenţă de Doctor-Medic specializarea Stomatologie Seria x nr. x eliberată de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara la data de 20.11.1998 cu nr. 310 şi beneficiază în România de dreptul de exercitare a profesiei de medic dentist cu respectarea prevederilor în vigoare.

Faţă de cele arătate, nu se poate reţine o pasivitate şi o rea-credinţă a Ministerului Sănătăţii atâta timp cât a depus toate diligenţele în limita competenţelor pentru soluţionarea cererii reclamantei.

I.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia Preşedintelui completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 25.05.2021, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 25 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii deduse judecăţii.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul formulat de reclamanta A. este întemeiat, urmând a fi admis, având în vedere argumentele arătate în continuare:

Recurenta a invocat prevederile art. 488 alin (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile prezentei cauze, respectiv a următoarelor dispoziţii ale Directivei 2005/36/CE:

Art. 37: Drepturi obţinute specifice medicilor dentişti

(1) Fiecare stat membru recunoaşte, în scopul exercitării activităţilor profesionale de medic dentist cu titlurile enumerate în anexa V punctul 5.3.2, titlurile de calificare ca medic M1 emise în Italia, Spania, Austria, Republica Cehă, Slovacia şi România - pentru persoanele care şi-au început formarea de medic până la data de referinţă prevăzută în respectiva anexă pentru statul membru în cauză, însoţite de un certificat eliberat de autorităţile competente ale respectivului stat.

Certificatul trebuie să ateste respectarea următoarelor două condiţii:

(a) că persoanele în cauză s-au consacrat, în respectivul stat membru, în mod efectiv, legal şi cu titlu principal, activităţilor prevăzute la articolul 36, pe o perioadă de cel puţin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului;

(b) că persoanele în cauză sunt autorizate să exercite respectivele activităţi în aceleaşi condiţii ca şi titularii titlului de calificare prevăzut pentru respectivul stat membru în anexa V punctul 5.3.2.

Sunt exceptaţi de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a) persoanele care au absolvit studii de cel puţin trei ani, atestate de autorităţile competente ale statului în cauză ca fiind echivalente cu formarea prevăzută la articolul 34.

Art. 34: Formare de bază de medic dentist

(1) Admiterea la formarea de bază de medic dentist presupune posesia unei diplome sau a unui certificat care să permită accesul, pentru studiile în cauză, la universităţi sau la instituţii de învăţământ superior de un nivel recunoscut ca fiind echivalent ale unui stat membru.-M9

(2) Formarea de bază de medic dentist constă în total din cel puţin cinci ani de studii, care pot fi exprimaţi în plus prin echivalentul de credite ECTS, şi cuprinde cel puţin 5 000 de ore de formare teoretică şi practică, care cuprinde cel puţin programa descrisă la punctul 5.3.1 din anexa V şi este efectuată într-o universitate, într-o instituţie de învăţământ superior care asigură formare la un nivel recunoscut ca fiind echivalent sau sub supravegherea unei universităţi.

Înalta Curte constată că motivul de recurs este întemeiat, sentinţa fiind pronunţată cu nerespectarea limitelor învestirii instanţei în raport de obiectul cauzei.

Din analiza dispoziţiilor mai sus citate, rezultă că art. 37 din Directivă prevede o situaţie regulă, în care se impune verificarea a două condiţii pentru eliberarea certificatului, respectiv: (a) că persoanele în cauză s-au consacrat, în respectivul stat membru, în mod efectiv, legal şi cu titlu principal, activităţilor prevăzute la articolul 36, pe o perioadă de cel puţin trei ani consecutivi în decursul ultimilor cinci ani anteriori eliberării certificatului; (b) că persoanele în cauză sunt autorizate să exercite respectivele activităţi în aceleaşi condiţii ca şi titularii titlului de calificare prevăzut pentru respectivul stat membru în anexa V punctul 5.3.2. Teza a doua a aceluiaşi text prevede o situaţie de excepţie, şi anume cea a persoanelor care au absolvit studii de cel puţin trei ani, atestate de autorităţile competente ale statului în cauză ca fiind echivalente cu formarea prevăzută la articolul 34, persoane care sunt exceptate de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a).

Din cererea de chemare în judecată se reţine că obiectul solicitării adresate autorităţii intimate şi corelativ cel al învestirii instanţei nu l-a constituit solicitarea de eliberare a certificatului la care se referă prima teză a art. 37 din Directivă, solicitarea recurentei fiind aceea ca Ministerul să îi elibereze un document care să ateste echivalenţa studiilor sale cu formarea prevăzută de art. 34 din Directiva 2005/36/CE, pentru a putea proba că se încadrează în excepţia prevăzută de teza a doua a dispoziţiilor art. 37 din Directivă. În concret, recurenta a solicitat eliberarea unui înscris care să ateste faptul că cei 6 ani de studii efectuaţi în Universitatea de Medicina şi Farmacie din Timişoara sunt echivalenţi cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă.

Prin răspunsul la plângerea prealabilă intimatul a arătat că reclamanta are obligaţia să prezinte documente care să ateste exercitarea efectivă şi legală cu normă întreagă sau echivalent parţial a activităţilor de medic pe o durată de cel puţin 3 ani.

În mod similar, ceea ce s-a reţinut de către instanţa de fond a fost faptul că diploma de dentist a reclamantei este obţinută înainte de data de referinţă şi, pe cale de consecinţă Ministerul este îndreptăţit să ceară dovada îndeplinirii condiţiei de efectuare a 3 ani de practică pentru a elibera certificatul.

Înalta Curte reţine că autoritatea pârâtă nu a răspuns obiectului petiţiei recurentei, care nu a solicitat eliberarea certificatului care să ateste îndeplinirea celor două condiţii prevăzute de prima ipoteză a art. 37 din Directivă, ci un răspuns la întrebarea dacă cei 6 ani de studii efectuaţi în Universitatea de Medicina şi Farmacie din Timişoara sunt echivalenţi cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă, ceea ce i-ar permite să se încadreze în situaţia de excepţie prevăzută la art. 37 din Directivă, text potrivit căruia: "Sunt exceptaţi de la practica profesională de trei ani prevăzută la paragraful al doilea litera (a) persoanele care au absolvit studii de cel puţin trei ani."

În mod similar, instanţa de fond s-a limitat a relua faptul că, pentru diploma de medic dentist data de referinţă este 2009 conform Anexei V pct. 5.1.3., iar reclamanta a promovat examenul de licenţă în anul 1998, astfel încât Ministerul Sănătăţii în mod corect a solicitat condiţia de a fi efectuat practica de 3 ani pentru eliberarea certificatului de conformitate a diplomei de dentist, fără a observa că nu acesta era obiectul petiţiei recurentei.

Or, răspunsul autorităţii, considerat justificat de instanţa de fond, nu este un răspuns la întrebarea adresată de către recurentă, aceea dacă cei 6 ani de studii efectuaţi în Universitatea de Medicina şi Farmacie din Timişoara sunt echivalenţi cu formarea prevăzută la articolul 34 din Directivă, ci la o altă întrebare, aceea dacă reclamanta se încadrează în situaţia regulă, respectiv dacă întruneşte cele două condiţii prevăzute de prima teză a art. 37 din Directivă pentru a i se elibera certificatul.

Prin urmare, ne aflăm în situaţia unui refuz nejustificat de a răspunde la solicitarea reclamantei, oferirea unui răspuns care nu are legătură cu întrebarea neputând echivala cu o soluţionare legală a petiţiei din partea autorităţii intimate.

Potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ.: "(6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Ca atare, depăşindu-se limitele învestirii instanţei în raport de principiul disponibilităţii şi de prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., se impune admiterea recursului, cu consecinţa casării sentinţei.

Instanţa nu poate specula asupra îndeplinirii acestor criterii în lipsa unui răspuns pertinent din partea autorităţii competente desemnate de fiecare stat membru pentru aceste verificări, întrucât s-ar depăşi limitele învestirii instanţei, obiectul prezentei cereri fiind obţinerea răspunsului din partea autorităţii pârâte.

Prin urmare, rejudecând cauza după casarea cu reţinere, Înalta Curte va admite cererea formulată de reclamantă şi va dispune în sensul obligării pârâtului Ministerul Sănătăţii la a emite un răspuns motivat referitor la solicitarea formulată la reclamantă, solicitare ce vizează îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (2) şi art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, reţinând cauza spre soluţionare pe fond, va admite cererea formulată de reclamanta A. şi va obliga pârâtul Ministerul Sănătăţii să emită un răspuns motivat referitor la îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1263 din 18 noiembrie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamanta A..

Obligă pârâtul Ministerul Sănătăţii să emită un răspuns motivat referitor la îndeplinirea/neîndeplinirea criteriilor de echivalare a studiilor reclamantei, cu cele prevăzute de art. 34 din Directiva 2005/36/CE.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 25 octombrie 2022.