Legal standing of issuing authority to suspend and annul administrative certificates in administrative litigation

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată da data de 31 decembrie 2020 pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Colegiul Psihologilor din România, a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.: suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România; anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 52 din 10 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal s-au dispus următoarele: a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune; a fost respinsă excepţia lipsei de interes; a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul Colegiul Psihologilor din România, în contradictoriu cu pârâta A. şi s-a dispus suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România, până la soluţionare definitivă a prezentei cauze; totodată s-a dispus anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma totală de 22.289,59 RON cu titlu de cheltuielilor de judecată parţiale şi a fost respinsă cererea de obligare a pârâtei la plata sumei de 5.877,89 RON reprezentând onorariu indisponibilizare avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 52 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca efect al admiterii excepţiilor invocate şi în subsidiar, ca nefondată.

În motivarea cererii, prin prima critică, recurenta-pârâtă a susţinut că, cererea de suspendare a fost greşit admisă de instanţa de fond, autoritatea emitentă neavând calitate procesual activă în a solicita suspendarea-motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În privinţa suspendării judiciare, art. 14 din Legea nr. 554/2004 limitează sfera subiectului activ al cererii de suspendare strict la persoana vătămată de actul administrativ, procedura nefiind deschisă şi autorităţii emitente a actului, pentru ipoteza în care aceasta este cea care a demarat acţiunea în contencios administrativ.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din aceeaşi lege, suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14, şi prin cererea adresată instanţei competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat, în acest caz, instanţa poate dispune suspendarea actului administrativ atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la soluţionarea acţiunii în fond.

Or, în prezenta cauză autoritatea emitentă a actelor administrative contestate a solicitat, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 suspendarea actelor administrative, fără ca legea să îi recunoască expres sau tacit calitate procesuală activă, aceasta fiind strict acordată persoanei vătămate.

Sentinţa recurată încalcă aşadar dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte urmând, în rejudecarea cererii de suspendare să o respingă pentru lipsa calităţii procesuale active a autorităţii emitente.

În continuare, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond a încălcat principiul disponibilităţii, respectiv art. 22 alin. (6) C. proc. civ., reclamanta neinvestind instanţa de fond prin cererea de chemare în judecată cu cercetarea condiţiilor de fond pentru emiterea actelor administrative contestate, ci doar cu nulitatea acestora motivat de lipsa/incorectitudinea unor operaţiuni administrative prealabile - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta, autoritatea emitentă a actelor administrative contestate a solicitat anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi a Atestatului delibera practică nr. 80/17.01.2020, cele două acte administrative individuale au fost considerate ca fiind nelegale întrucât au fost eliberate recurentei-pârâte fără ca emiterea acestora să fi fost aprobată de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, forul competent să aprobe emiterea atestatelor de liberă practică.

Instanţa de fond a fost aşadar investită strict cu cercetarea motivelor de nelegalitate indicate expres şi limitativ de reclamantă în cererea de chemare în judecată, respectiv lipsa/neconformitatea operaţiunilor administrative prealabile emiterii actelor administrative contestate şi consecinţele juridice ale acestora asupra actelor administrative contestate.

Reclamanta nu a investit instanţa de fond cu cercetarea temeiniciei acordării celor două atestate de liberă practică, respectiv cu privire la îndeplinirea sau nu a cerinţelor de fond necesare eliberării atestatelor de liberă practică.

Fără să fi fost învestită cu cercetarea cerinţelor de fond ale emiterii atestatelor de liberă practică, prima instanţă face o amplă analiză a legislaţiei pe care nelegal o consideră aplicabilă, dezvoltând motivele de fond pentru care atestatele contestate nu ar fi trebuit a fi fost emise, respectiv pretinsa neîndeplinire a cerinţei vechimii de minimum 5 ani de liberă practică.

Încălcând aşadar principiul disponibilităţii, instanţa de fond decide nelegal că un psiholog cu 12 ani vechime în profesie, respectiv cu 10 ani vechime în specialitatea de psihologie clinică, trebuie să revină la statutul de stagiar, hotărârea fiind profund nelegală şi urmând a fi cenzurată de Înalta Curte prin admiterea recursului.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că, instanţa de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele sale referitoare la lipsa folosului practic concret al reclamantei în cazul admiterii acţiunii, respingând nelegal excepţia lipsei de interes, hotărârea fiind complet nemotivată sub acest aspect - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de fond nu analizează sub niciun aspect motivele invocate în sprijinul excepţiei lipsei de interes, ci se limitează la a relua motivele de fond ale admiterii cererii în anulare, respectiv:

"calitatea de emitent al celor două acte, ţinând cont de faptul că acesta este o organizaţie profesională, având dreptul şi obligaţia de a reprezenta şi de a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi de a se asigura că această profesie se exercită de către persoane care au competenţă în acest sens, în condiţii de legalitate (...) în condiţiile în care în baza celor două atestate pârâta îşi desfăşoară profesia de psiholog, prestând servicii către terţi, fără a avea competenţe recunoscute de organizaţia naţională din domeniu - Colegiul Psihologilor din România".

Motivarea instanţei de fond asupra excepţiei lipsei de interes lipseşte cu desăvârşire, necontestând calitatea reclamantei de emitent al actelor administrative în litigiu şi nici desfăşurarea de către recurenta-pârâtă a profesiei de psiholog.

Dimpotrivă, având în vedere calitatea reclamantei de emitent al actelor contestate şi faptul că recurenta-pârâtă îşi desfăşoară de 12 ani profesia de psiholog, anularea actelor ce fac obiectul prezentei cauze este lipsită de folos practic faţă de modificarea legislativă intervenită la 05.03.2019, prin Hotărârea nr. 1/2019 care aprobă Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, prin care dobândirea nivelului autonom devine opţională, iar nu obligatorie.

Dispoziţiile art. 5 pct. 5 din Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică statuează: După minimum 1 an de la obţinerea dreptului de liberă practică la nivel de practicant în condiţii de supervizare, psihologul poate solicita trecerea la practica autonomă în aceeaşi specialitate/competenţă generală dacă:

a) a efectuat orele obligatorii de supervizare;

b) deţine o diplomă de master în psihologie sau o diplomă echivalentă în condiţiile legii;

c) a practicat minimum 1 an în condiţii de supervizare.

Or, dacă singurul motiv de nelegalitate al atestatului de liberă practică treapta specialist este nelegalitatea atestatului de liberă practică treapta autonom, faţă de neobligativitatea obţinerii treptei autonom, nu mai subzistă niciun motiv pentru anularea atestatului subsecvent, respectiv treapta specialist.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond a calificat în mod greşit termenul de un 1 pentru introducerea cererii în anulare, respingând nelegal excepţia prescripţiei extinctive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte termenul de introducere a acţiunii în anulare de către autoritatea emitentă a actului administrativ, acesta este, potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, de 1 an de la emiterea actului.

Dacă termenul este de decădere pentru persoana vătămată, el trebuie să fie tot de decădere şi pentru autoritatea emitentă, pentru că altfel s-ar încălca principiul egalităţii armelor, expresie a procesului echitabil, statuat de art. 6 CEDO.

Termenul de decădere de 1 an a fost suspendat pe durata stării de urgenţă potrivit dispoziţiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020 şi s-a împlinit, în privinţa Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, la data de 30.12.2020, iar nu la data de 31.12.2020, cum greşit a reţinut instanţa de fond.

Cum singurul motiv de nelegalitate al celui de-al doilea atestat, respectiv nr. 80/17.01.2020 este nelegalitatea operaţiunilor administrative ce au stat la baza emiterii atestatului nr. 2614/31.10.2019, urmare a admiterii excepţiei decăderii reclamantei din dreptul de a solicita anularea Atestatului nr. 2614/31.10.2019, instanţa de recurs va dispune în rejudecare respingerea cererii de anulare a Atestatului nr. 80/17.01.2020 ca nefondată.

Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond a dispus în mod nelegal anularea unor acte administrative irevocabile, respectiv a unor acte administrative atributive de statut personal ce nu pot fi anulate decât pe motiv de fraudă - ceea ce nu s-a susţinut că ar fi intervenit în cauză.

De la principiul revocabilităţii/anulabilităţii actelor administrative sunt mai multe excepţii, efect firesc al dispoziţiilor exprese ale legii ori al naturii drepturilor şi obligaţiilor care s-au născut în urma actului administrativ.

Actele administrative care, fără a fi constituit baza unui raport contractual au dat naştere unui drept subiectiv garantat de lege prin stabilitate sunt, de asemenea, irevocabile.

Aşadar, actele administrative ce fac obiectul prezentei cauze -cele 2 atestate de liberă practică în profesia de psiholog - intră în categoria actelor administrative atributive de statut personal, fiind emise în beneficiul recurentei-pârâte urmare a îndeplinirii condiţiilor de fond pentru obţinerea acestora şi fiind acte irevocabile, nu pot fi anulate decât pentru motiv de fraudă.

Printr-un alt argument de nelegalitate al sentinţei primei instanţe se susţine faptul că, hotărârea recurată încalcă art. 8 CEDO şi Hotărârea CEDO din 03.03.2020 pronunţată în cauza Convertito şi alţii împotriva României, obligatorii în dreptul intern potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, România a fost recent sancţionată la CEDO tocmai pentru încălcarea acestei obligaţii de a nu afecta situaţia profesională a persoanelor particulare ce au dobândit recunoaşterea calificării lor prin acte emise de autorităţi, în Hotărârea din 3 martie 2020 în cauza Convertito şi alţii împotriva României, în care se menţionează:

Curtea reaminteşte că (...) s-a pronunţat că anularea echivalării unei diplome universitare obţinute de către un reclamant în străinătate, urmată de demiterea acestuia, care deţinea un post didactic, pusese sub semnul întrebării nivelul de calificare a reclamantului şi întrerupsese brusc cariera aleasă de acesta, cu repercusiuni evidente asupra exercitării dreptului său la respectarea vieţii private (Sahin Kus, pct. 36).

Curtea reţine, în continuare, că reclamanţii îndeplineau condiţiile impuse de legislaţia naţională în materie de recunoaştere a studiilor (supra, pct. 4 şi 9) şi că nicio probă aflată ta dosar nu permite să li se impute întârzierea observată în depunerea documentelor în cauză.

(...) Din perspectiva Curţii, de această situaţie de incertitudine şi de lipsă de concordanţă nu pot fi acuzaţi, în niciun caz, reclamanţii (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 34 şi Sahin Kus, citată anterior, pct. 51).

În cele din urmă, Curtea subliniază că, prin anularea diplomelor de licenţă ale reclamanţilor în circumstanţele descrise mai sus, autorităţile au afectat brusc situaţia profesională a acestora, cu toate că nicio deficienţă privind nivelul lor de calificare nu permitea să se considere că nu erau la înălţimea sarcinilor lor (a se vedea, mutatis mutandis, Bigaeva, citată anterior, pct. 35-36).

Situaţia concretă analizată de CEDO în cauza Convertito şi alţii împotriva României este similară până la identitate prezentei cauze, recurentei-pârâte fiindu-i anulate 2 atestate de liberă practică, fiindu-i aşadar încălcat dreptul de a îşi exercita profesia, urmare a unei situaţii de incertitudine şi de lipsă de concordanţă de care nu pot fi acuzată, în niciun caz.

Pe cale de consecinţă, măsura anulării celor două atestate de liberă practică nu răspunde unei nevoi sociale imperioase şi în orice caz, nu este proporţională în raport cu scopurile legitime urmărite. De facto, nu este necesară într-o societate democratică, fiind astfel încălcat art. 8 din Convenţie.

Prin ultima critică, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond a încălcat principiul tempus regit actum judecând cauza potrivit unor norme din anul 2010, abrogate în 2013, pretins încălcate la emiterea în 2019-2020 a actelor administrative contestate în prezenta cauză - motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar învederează, subsumat acestui motiv de recurs, faptul că instanţa de fond a ignorat data la care recurenta-pârâtă a depus cererea pentru eliberarea atestatului de liberă practică treapta specialist, respectiv la data de 21.03.2019, dată la care deja era în vigoare Hotărârea nr. 1/2019 care aprobă Norma din 2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică.

Analizarea condiţiilor de fond pretins neîndeplinite de recurenta-pârâtă prin raportare la Normele din 2010 ce au fost abrogate ulterior în 2013 este profund nelegală, încălcând principiul tempus regit actum.

În concret, instanţa de fond a reţinut că s-ar fi încălcat dispoziţiile art. 12 alin. (5), art. 4 alin. (2) lit. c) şi art. 5 alin. (3) din Norma din 2010 publicată în M. Of. 348 BIS din 26.05.2010.

În primul rând, învederează că aceste texte pretins încălcate nu există în Norma din 2010.

În al doilea rând, precizează că Norma din 2010 publicată în M.Of. 348 BIS din 26.05.2010 a fost expres abrogată prin Hotărârea nr. 1/2013 a Colegiului Psihologilor publicată în M.Of. 266/13.05.2013.

Subliniază faptul că, recurenta-pârâtă a depus la data de 21.03.2019 cerere în care menţionează expres:

"îndeplinesc criteriile prevăzute de Norme din 11 ianuarie 2010 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, publicat în Monitorul Oficial nr. 173 din 5 martie 2019 aprobate prin Hotărârea nr. 1 din 11 ianuarie 2019 la capitolul V, articolul 14, lit. a)."

Pe cale de consecinţă, normele aplicabile ratione temporis actelor administrative contestate sunt Normele din 2019, iar nu normele anterioare cum greşit a dispus instanţa de fond. Aşadar toate argumentele reţinute referitoare la pretinsa neîndeplinire a cerinţelor aferente normelor din 2010 urmează a fi înlăturate de instanţa de recurs.

În plus, recurenta-pârâtă a îndeplinit toate condiţiile prevăzute de Normele din 2019, aplicabile în cazul său, dovada vechimii în profesie fiind ataşată de însăşi reclamantă cererii de chemare în judecată (anexa 2 la cererea de chemare în judecată).

În concret, faţă de prevederile Normelor din 2019, le îndeplinea pe toate, dovezile fiind ataşate chiar de reclamantă cererii de chemare în judecată în Anexa 2 la acţiunea în anulare:

Art. 4 (2) Standardele pentru atestarea profesională la nivel de psiholog specialist sunt următoarele:

a) deţinerea diplomei de master în psihologie, respectiv în domeniul de specializare sau deţinerea unei diplome asimilate în condiţiile legii;

b) încheierea supervizării obligatorii: minimum 150 de ore pentru specialitatea psihoterapie şi 100 de ore pentru celelalte specialităţi;

c) minimum 5 ani de experienţă demonstrabilă ca psiholog practicant;

d) formare continuă, 10 credite/an;

e) promovarea probei scrise de evaluare a cunoştinţelor şi a interviului bazat pe portofoliu;

f) pentru specialităţile psihoterapie şi consiliere psihologică se adaugă cerinţa parcurgerii unui număr minim total de 100, respectiv 50 de ore de dezvoltare personală/autocunoaştere/experienţă terapeutică personală, după caz, recunoscute de către şcoala de psihoterapie/furnizorul de formare care derulează programul.

Cât priveşte cerinţa de 2 ani de supervizare obligatorie prevăzută de art. 4 alin. (2) din Norma din 2019 pretins neîndeplinită, învederează că aceasta era o condiţie alternativă cu un număr minim de 100 de ore de supervizare, condiţie alternativă îndeplinită de recurenta-pârâtă. Legea aşadar permite şi un stagiu de supervizare mai scurt (în cazul recurentei-pârâte de 1 an), dar cu obligativitatea parcurgerii celor minim 100 de ore de supervizare, obligaţie îndeplinită, astfel cum rezultă din înscrisul pe care l-a ataşat concluziilor pe fond, şi reataşat prezentului recurs.

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, recurenta-pârâtă îndeplinea cerinţele obţinerii atât a atestatului autonom, cât şi a atestatului specialist şi potrivit Normelor din 2010, respectiv art. 7 (3) Persoanele care au absolvit o instituţie de învăţământ superior de specialitate, obţinând diploma de licenţă în psihologie, domeniul psihologie, specializarea psihologie sau asimilată, pot solicita obţinerea atestatului de liberă practică autonomă, treapta de specializare psiholog specialist, numai după prezentarea dovezii legale privind experienţa de minimum cinci ani în specialitate, realizată anterior intrării în funcţiune a comisiilor aplicative ale Colegiului sau a dovezii privind practica autonomă cu o durată de minimum cinci ani în specialitate, după caz.

Recurenta-pârâtă avea experienţa mai mare de 5 ani, având la data depunerii cererii 9 ani vechime în profesia de psiholog, respectiv 7 ani vechime în specialitatea psihologie clinică, aspect dovedit cu aceleaşi înscrisuri ataşate de însăşi reclamantă cererii de chemare în judecată la anexa 2.

În final, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului şi în rejudecare respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-reclamant Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare la recursul recurentei-pârâte prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionat de litigiu.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 6 iunie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 21 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Intimatul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România; anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiului Psihologilor din România.

Prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi excepţia lipsei de interes; a admis acţiunea şi a dispus suspendarea efectelor Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi a atestatului de liberă practică nr. 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România, până la soluţionare definitivă a prezentei cauze; a dispus anularea Atestatului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019, precum şi anularea Atestatului de liberă practică 80/17.01.2020, ambele eliberate de către Colegiul Psihologilor din România.

Pentru a pronunţa această sentinţă, cu privire la cererea de suspendare a efectelor actelor administrative atacate, instanţa de fond a reţinut că în ceea ce priveşte cazul bine justificat există o îndoială serioasă în privinţa legalităţii celor două atestate emise, sub aspectul existenţei aprobării concrete de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România, iar cu privire la producerea unei pagube iminente s-a reţinut că cerinţă este îndeplinită, în condiţiile în care în baza celor două atestate pârâta îşi desfăşoară profesia de psiholog, fiind angajată la Spitalul Municipal de Urgenţă Caransebeş, fără să fi dobândit în mod legal atestarea dreptului de liberă practică în acest sens, cu competenţele necesare aferente, serviciile prestate nefiind recunoscute de către organizaţia naţională în domeniu.

Pe fondul cauzei, s-a reţinut în esenţă, că în privinţa celor două atestate, lipseşte aprobarea validă a Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România, nefiind îndeplinite astfel condiţiile de eliberare a atestatelor.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că intimatul-reclamant nu a avut calitate procesual activă în a solicita suspendarea actelor administrative supuse cenzurii instanţei de fond, precum şi că prima instanţă a încălcat principiul disponibilităţii prevăzut de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. atât timp cât nu a fost învestită cu cercetarea condiţiilor de fond pentru emiterea actelor administrative contestate, ci doar cu constatarea nulităţii acestora pentru lipsa/incorectitudinea unor operaţiuni administrative prealabile.

Cu privire la critica prin care se susţine că intimatul-reclamant nu a avut calitate procesual activă în a solicita suspendarea actelor administrative supuse cenzurii instanţei de fond, Înalta Curte constată incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 conform cărora:

"Autoritatea emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice."

Într-adevăr, dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 conferă posibilitatea persoanelor vătămate, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţilor publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, să ceară instanţei competente dispunerea suspendării executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei în fond.

Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că persoana vătămată dobândeşte calitate procesuală activă în formularea cererii de suspendare, iar autoritatea publică emitentă a actului administrativ dobândeşte calitate procesuală pasivă, însă în cazul în care există dubii, incertitudini cu privire la legalitatea sau oportunitatea actului administrativ, după intrarea în vigoare a acestuia, adică după începerea producerii de efecte juridice, organul administrativ poate dobândi calitate procesuală activă, aşa cum menţionează în mod expres dispoziţiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la verificarea îndeplinirii celor două condiţii prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, necesare pentru a se dispune măsura suspendării actului administrativ, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că acestea sunt îndeplinite, cazul bine justificat fiind confirmat de incertitudinea care planează asupra emiterii Actului de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 atât timp cât în cuprinsul procesului-verbal al Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie nr. 15/11.10.2019 s-a menţionat faptul că recurenta-pârâtă a solicitat eliberarea atestatului de liberă practică pentru specialitatea Psihologie clinică, treapta practicant, regim de exercitare autonom, iar Comisia nu a dat un aviz favorabil ci a marcat în câmpul aferent rezoluţiei semnul "?", iar cu privire la Atestatul de liberă practică nr. 80/17.01.2020 pentru specialitatea Psihologie clinică, treapta de specializare specialist, forma de atestare autonom, în mod corect a reţinut prima instanţă că recurenta-pârâtă nu a primit un aviz favorabil atât timp cât, prin rezoluţia aplicată în dreptul acesteia s-a menţionat:

"Da specialist. Decizia va intra în vigoare după ce va depune cererea şi va obţine nivelul autonom", însă propunerea nu a mai fost aprobată de către Comitetul director.

Cu privire la condiţia pagubei iminente, Înalta Curte constată că atât timp cât asupra legalităţii actelor administrative planează o îndoială serioasă, precum şi faptul că în baza celor două atestate recurenta-pârâtă desfăşoară profesia de psiholog în cadrul Spitalului Municipal de Urgenţă Caransebeş, iar serviciile prestate nu sunt recunoscute de către organizaţia naţională în domeniu, producerea pagubei iminente este evidentă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că, instanţa de fond nu a analizat niciunul dintre argumentele referitoare la lipsa folosului practic concret al intimatei-reclamante în cazul admiterii acţiunii, ci s-a limitat la reluarea motivelor de fond ce au condus la admiterea acţiunii.

Înalta Curte constată că cest motiv de recurs nu este întemeiat şi va fi respins pentru următoarele considerente:

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În speţă, din dezvoltarea argumentelor expuse de către recurenta-pârâtă în cuprinsul cererii de recurs, rezultă că partea a invocat nemotivarea hotărârii primei instanţe din perspectiva ipotezei necuprinderii motivelor invocate în sprijinul excepţiei lipsei de interes al intimatului-reclamant în cazul admiterii acţiunii.

Concret, recurenta a invocat încălcarea de către sentinţa de fond a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., respectiv că, hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă prin care să răspundă apărărilor formulate de recurenta-pârâtă.

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat susţinerile părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic, concis şi gradual considerentele care au fundamentat soluţia adoptată, considerentele sentinţei recurate îndeplinind exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi la limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la prevederile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, Înalta Curte constată că, susţinerile recurentei-pârâte referitoare la faptul că hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă a dispoziţiilor art. 33 alin. (1) lit. d) prin raportare la art. 40 alin. (1) C. proc. civ., nu pot constitui argumente temeinice apte să susţină ipoteza nemotivării hotărârii recurate cu atât mai mult cu cât, respingerea excepţiei lipsei de interes a fost analizată prin prisma dispoziţiilor generale cuprinse în art. 33 din C. proc. civ., iar instanţa de fond a constatat că reclamantul Colegiul Psihologilor din România justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în anularea celor două atestate de liberă practică, având în vedere că acesta are dreptul şi obligaţia de a reprezenta şi de a ocroti la nivel naţional şi internaţional interesele profesiei de psiholog cu drept de liberă practică şi de a se asigura că această profesie se exercită de către persoane care au competenţă în acest sens, în condiţii de legalitate.

De asemenea, se cuvine a se aminti faptul că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv, iar motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, având în vedere că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care sentinţa recurată o îndeplineşte. Faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei-pârâte nu poate atrage casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la argumentele recurentei-pârâte conform cărora cererea de anulare a actelor ce face obiectul prezentei cauze este lipsită de folos practic prin prisma faptul că, în faţa primei instanţe nu a fost contestată calitatea reclamantei de emitent al actelor contestate, ci faptul că recurenta-pârâtă desfăşoară de 12 ani profesia de psiholog, iar în raport de modificarea legislativă intervenită prin Hotărârea nr. 1/2019, dobândirea nivelului autonom devine opţională, nu obligatorie, Înalta Curte constată că modificarea legislativă intervenită cu privire la atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, nu-i poate profita recurentei-pârâte având în vedere că instanţa de fond nu a fost învestită cu o cerere prin care să se solicite verificarea îndeplinirii condiţiilor de emitere a acestora.

De asemenea, Înalta Curte constată că prin ultima critică se invocă încălcarea principiului tempus regit actum având în vedere că dispoziţiile Normei din 2010 au fost abrogate în anul 2013, iar verificarea îndeplinirii condiţiilor de emitere a actelor administrative trebuia să fie în concordanţă cu normele de drept în vigoare la data depunerii cererii de emitere a atestatului de liberă practică, respectiv la data de 21.03.2019.

Sub acest aspect, instanţa de control judiciar constată că atât în cererea de chemare în judecată cât şi în considerentele hotărârii se menţionează în mod expres ca temei de drept dispoziţiile Normei din data de 05.03.2019 privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică şi dispoziţiile art. 10, art. 14, art. 27 şi art. 28 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

De asemenea, Înalta Curte constată că Atestatele de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 şi nr. 80/17.01.2020 au fost eliberate în temeiul Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România aprobate prin H.G. nr. 788/2005 şi conferă titularului dreptul de a desfăşura activităţile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 213/2004, în condiţiile art. 10 din acelaşi act normativ şi ale art. 14 din Normele Metodologice de aplicare a legii.

Conform dispoziţiilor art. 28 din Norma Metodologică din 14.07.2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004 "Comitetul director, după parcurgerea etapelor obligatorii prevăzute în prezentele norme, după caz, eliberează solicitantului, în termen de 30 de zile de la data înregistrării dosarului la secretariatul Comitetului director, atestatul de liberă practică sau adresa de comunicare a respingerii acordării atestatului."

Or, în acest context, în mod corect instanţa de fond a analizat legalitatea actelor administrative prin raportare la respectarea dispoziţiilor art. 28 din Normele Metodologice din 2005 de aplicare a Legii nr. 213/2004, iar criticile recurentei-pârâte formulate în legătură cu încălcarea principiului disponibilităţii vor fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată, intimatul-reclamant a solicitat anularea actelor administrative pentru lipsa/incorectitudinea unor operaţiuni administrative prealabile, însă instanţa de fond a analizat aceste acte administrative şi din perspectiva nerespectării condiţiilor de emitere a licenţelor.

În acest sens, intimatul-reclamant a arătat că în ceea ce priveşte eliberarea atestatului de liberă practică este necesară parcurgerea procedurii prealabile, procedură ce se finalizează, potrivit art. 28 din Normele Metodologice de aplicare a Legi nr. 213/2004, cu decizia Comitetului director de eliberare sau neeliberare a atestatului de liber practică, urmare a propunerii de către comisia aplicativă.

Referitor la Atestatul de liberă practică nr. 2614/31.10.2019 eliberat pârâtei pentru specialitatea: Psihologie clinică, treapta de specializare: practicant, formă de atestare: autonom, Comitetul director nu a aprobat eliberarea acestuia, fapt ce rezultă din Anexa 7 la Procesul-verbal al Comisiei de psihologie clinică şi psihoterapie nr. 15/11.10.2019 (poziţia 40), Comisia a consemnat în câmpul aferent rezoluţiei "?", însă Comitetul director a dispus în cadrul şedinţei din data de 31.10.2019 eliberarea atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, în specialitatea: psihologie clinică, pe treapta de specializare: practicant, forma de atestare: autonom.

Referitor la Atestatul de liberă practică nr. 80/17.01.2020 eliberat pârâtei pentru specialitatea: Psihologie clinică, treapta de specializare: specialist, formă de atestare: autonom, se arătă faptul că nici în acest caz Comitetul director nu a aprobat eliberarea acestuia, având în vedere că emiterea deciziei s-a aprobat sub rezerva depunerii cererii şi condiţionarea obţinerii nivelului autonom (anexa 2 la procesul-verbal nr. x din data de 06.09.2019 CPCP).

Or, în cadrul cercetării judecătoreşti, prima instanţă a analizat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 4 alin. (2) lit. a), lit. c), art. 5 alin. (3) lit. b) şi alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România, aprobate prin Hotărârea nr. 1/2019 a CPS şi fără a fi investită a reţinut faptul că recurenta-pârâtă nu îndeplinea condiţia a cel puţin 2 ani de practică psihologică realizată sub supervizare, precum şi condiţia celor 5 ani de liberă practică ca practicant/experienţă demonstrabilă ca practicant.

În acest context, Înalta Curte va înlătura argumentele primei instanţe referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru emiterea licenţelor, aspect însă care nu este în măsură să conducă la reformarea hotărârârii primei instanţe.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, recurenta-pârâtă arată că instanţa de fond a calificat în mod greşit termenul de un 1 pentru introducerea cererii în anulare, respingând nelegal excepţia prescripţiei extinctive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critică ce nu va fi analizată având în vedere că, la termenul din 21.09.2022, recurenta reclamantă a precizat că înţelege să nu mai susţină acest motiv de recurs.

Printr-o altă critică subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că actele administrative supuse cenzurii primei instanţe sunt acte administrative atributive de statut personal, fiind emise în beneficiul recurentei-pârâte urmare a îndeplinirii condiţiilor de fond pentru obţinerea acestora şi au caracter irevocabil, context în care nu puteau fi anulate.

Această critică este nefondată şi va fi respinsă având în vedere faptul că, deşi actele administrative au fost emise în beneficiul recurentei-pârâte, organul administrativ emitent a solicitat anularea acestora pentru neîndeplinirea condiţiilor legale de emitere şi ca atare, existând motive temeinice care au atras anulare acestora, atestatele de liberă practică nu se pot bucura de prezumţia irevocabilităţii.

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte conform căreia hotărârea recurată încalcă prevederile art. 8 din CEDO şi Hotărârea CEDO din 03.03.2020 pronunţată în cauza Convertito şi alţii împotriva României, Înalta Curte constată situaţia analizată de CEDO nu este similară cu cea de faţă având în vedere că în prezenta speţă s-a pus sub semnul întrebării legalitatea emiterii Atestatelor de liberă practică pentru nerespectarea procedurii prealabile, iar în cauza Convertito şi alţii împotriva României s-a pus problema recunoaşterii studiilor şi echivalarea unei diplome universitare obţinute în străinătate.

În concluzie, aspectele invocate de recurenta-pârâtă prin calea de atac exercitată nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, având în vedere că hotărârea primei instanţe a fost dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale de drept material incidente cauzei, însă vor fi înlăturate considerentele referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru emiterea actelor administrative contestate.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarate de recurenta-pârâtă A., ca nefondat şi va obliga recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant Colegiul Psihologilor din România a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. împotriva sentinţei nr. 52 din 10 februarie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant Colegiul Psihologilor din România a sumei de 8.000 RON, cheltuieli de judecată, cu aplicarea dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.