Competence conflict resolved: civil court ordered to hear delictual action for fiscal accessories on recovered EU grant

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prima instanţă învestită.

Prin cererea înregistrată la data de 11.09.2020 pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării a solicitat obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.034.690 RON, reprezentând sume accesorii aferente obligaţiei bugetare de 4.336.744,98 RON, reprezentând finanţare nerambursabilă acordată societăţii pârâte în baza contractului de finanţare nr. x/2011 de la data de 21.04.2011 şi până la data restituirii efective, respectiv 08.11.2019.

Prin încheierea nr. 117 din 03 decembrie 2020, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bacău şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a I-a Civile a Tribunalului Bacău.

Pentru a pronunţa această încheiere, Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a reţinut cu titlu preliminar, că reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o cerere în antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtului ca urmare a prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de articolul 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000.

Competenţa materială procesuală a completurilor specializate a fost stabilită cu forţă obligatorie prin Decizia nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa statuând faptul că aceasta se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de articolul 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, calitatea de profesionist a părţii neconstituind un criteriu pentru calificarea litigiului. Înalta Curte de Casaţie si Justiţie a reţinut în considerente faptul că nu pot fi create norme de competenţe în afara cadrului legal, calificarea litigiului în funcţie de calitatea de profesionist fiind fără acoperire în dreptul pozitiv.

Instanţa a mai reţinut faptul că în materia răspunderii civile delictuale prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 6/30.06.2017 s-a stabilit în competenţa secţiei a II-a Civile doar litigiile generate de activitatea economică a profesionistului, condiţie care nu este îndeplinită în prezenta cauză, raportul juridic născându-se ca urmare a săvârşii infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, prevăzută de articolul 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, fapta penală nefăcând parte din obiectul de activitate al pârâtei.

De asemenea, prin Decizia nr. 7/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii s-a statuat cu forţă obligatorie faptul că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile."

În considerentele deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal. În situaţia acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ. Competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanţei civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanţei fiscale nu depăşeşte 200.000 RON [potrivit art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ..] şi tribunale, dacă această valoare este depăşită (potrivit art. 95 pct. 1 din acelaşi cod)."

Instanţa nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, ci cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârşirea unei infracţiuni de către pârâtă, în cauză fiind invocate dispoziţiile articolului 1349 C. civ.

În ceea ce priveşte aspectul referitor la calitatea de autoritate publică, instanţa a reţinut că nu a fost instituită o dispoziţie legală care să atragă competenţa specială a instanţei de contencios administrativ, fiind aplicabilă regula generală în materia răspunderii civile delictuale.

Având în vedere natura juridică a raportului juridic dedus judecăţii, pentru respectarea principiului specializării, instanţa a dispus trimiterea cauzei la secţia I-a Civilă a Tribunalului Bacău.

2. A doua instanţă învestită.

Pe rolul secţiei I-a Civilă a Tribunalului Bacău cauza a fost înregistrată sub nr. x/2020* la data de 5.01.2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1017 din 02 decembrie 2021, Tribunalul Bacău, secţia a I-a civilă a constatat necompetenţa materială a Tribunalului Bacău, secţia I civilă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Tribunalul Bacău, secţia I-a civilă a reţinut că, între Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Pescuit - Autoritate de Management pentru Programul Operaţional de pescuit 2007 - 2013, în calitate de Autoritate de Management fonduri europene şi S.C. A. S.R.L. Bacău, în calitate de beneficiar, s-a încheiat Contractul de finanţare nerambursabilă nr. 100/21.04.2011 având ca obiect "Înfiinţare fermă piscicolă alcătuită din sediu administrativ, depozit, bazin piscicol şi împrejmuiri, în extravilanul comunei Blăgeşti, judeţul Bacău", cu termen de valabilitate 7 ani de la data semnării contractului.

La data de 27.02.2015 s-a dispus începerea urmăririi penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de folosire sau prezentare cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, cu consecinţe deosebit de grave, prevăzute de art. 181 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 78/2000, faptă constând în aceea că în cursul implementării proiectului "Construire sediu administrativ şi depozit, dig perimetral şi bazin piscicol în comuna Blăgeşti şi oraşul Buhuşi, jud. Bacău", prin reprezentantul său, B., S.C. A. S.R.L. Bacău a folosit cu rea-credinţă documente false şi inexacte pentru justificarea sumelor nerambursabile alocate, având ca rezultat obţinerea pe nedrept, în perioada 31.01.2012 - 15.11.2013, a sumei de 4.870.191,93 RON din Fondul European pentru Pescuit.

Direcţia Generală de Pescuit - Autoritatea de Management pentru Pescuit şi Afaceri Maritime s-a constituit parte civilă în faza de urmărire penală cu suma de 4.336.744,98 RON. Având în vedere Acordul de recunoaştere a vinovăţiei din data de 18.11.2019, Tribunalul Bacău a pronunţat sentinţa penală nr. 70/D/4.03.2020 în dosarul nr. x/2019 prin care a constatat că partea civilă Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale - Direcţia Generală Pescuit - Autoritatea pentru POPAM a renunţat la constituirea ca parte civilă în cauză ca urmare a recuperării prejudiciului în faza urmăririi penale, valoarea creanţei principale de 4.336.744,98 RON fiind acoperită prin virarea sumei către MADR la data de 8.11.2019.

Întrucât creanţa principală de 4.336.744,98 RON provine din fonduri de la bugetul naţional şi de la bugetul FEP, reclamanta a considerat că reîntregirea bugetului după 9 ani de la accesarea fondurilor a creat o pagubă determinată de folosirea fondurilor în scop ilicit de la data acordării finanţării, respectiv 21.04.2011 şi până la rambursarea voluntară a sumei în cuantum de 4.336,774,98 RON, respectiv data de 8.11.2019, prejudiciul stabilit la 4.034.690 RON fiind cuantificat prin calculul accesoriilor la suma primită ca finanţare, în temeiul prevederilor art. 174 şi următoarele Codul de procedură fiscală, aprobat prin Legea nr. 207/2015, cu modificările şi completările ulterioare.

Procedând la verificarea propriei competenţe, în acord cu dispoziţiile art. 131 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a reţinut următoarele:

Potrivit art. 131 C. proc. civ., articol intitulat Verificarea competenţei: (1) La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Competenţa materială este reglementată de norme absolute, cu caracter imperativ, de la care părţile nu pot deroga, nici chiar cu autorizarea instanţei de judecată, în acest sens fiind dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.: Necompetenţa este de ordine publică în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe de alt grad.

În speţă, MADR, ca reprezentant al Statului Român, administrator de venituri publice, în scopul protejării intereselor financiare ale Uniunii Europene, având obligaţia să dispună toate măsurile legale pentru protejarea intereselor financiare ale Statului Român, inclusiv prin iniţierea unor măsuri de recuperare a prejudiciului adus bugetului general al Uniunii Europene şi bugetului de stat, urmare refuzului societăţii pârâte de a da curs Notificării nr. x/24.03.2020 a promovat prezenta acţiune cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON.

În mod cert, reclamanta MADR, instituţie publică finanţată integral de la bugetul de stat, acţionează în această cauză în calitate de autoritate publică, cu atribuţii şi drepturi specifice, contractul de finanţare nr. x/2011 reprezintă un act administrativ asimilat iar Notificarea nr. x/24.03.2020 constituie un act administrativ concluzie ce se desprinde din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea şi sancţionarea neregulilor apărute în obţinerea şi utilizarea fondurilor europene şi/sau a fondurilor publice naţionale aferente acestora, dispoziţii potrivit cărora:

Art. 2 alin. (1) În sensul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

c) fonduri europene - sumele provenite din asistenţa financiară nerambursabilă acordată României din bugetul general al Uniunii Europene şi/sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei;

e) autorităţi cu competenţe în gestionarea fondurilor europene - autorităţile de management în cadrul programelor finanţate din instrumente structurale, de coeziune, din Fondul European pentru Pescuit;

v) debitor - persoana fizică sau juridică în sarcina căreia se stabileşte o creanţă bugetară rezultată din nereguli, în vederea recuperării acesteia;

z) contract economic - angajamentul legal încheiat de beneficiar cu furnizorii de lucrări, bunuri sau servicii, în vederea realizării obiectivului proiectului finanţat din fonduri europene, încheiat cu respectarea prevederilor legale privind achiziţiile;

(2) Fondurilor europene le sunt aplicate normele juridice comune fondurilor publice, cu excepţia cazului în care normele europene prevăd altfel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, există două condiţionări pentru ca un contract să poată fi considerat de natură administrativă. O primă condiţionare este aceea ca respectivul contract să emane de la o autoritate publică, sau, în conformitate cu art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 544/2004, de la o persoană juridică de drept privat care acţionează în regim de putere publică, iar a doua condiţionare are în vedere ca obiectul contractelor să se refere la punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice şi achiziţiile publice. (Decizia nr. 1783 din 30 iunie 2015 pronunţată în recurs de secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare caracter ilegal ajutor de stat).

În speţă, fiind în discuţie caracterul administrativ al contractului de finanţare nr. x/2011 precum şi al Notificării nr. x/24.03.2020 tribunalul a reţinut că ambele condiţionări menţionate anterior sunt îndeplinite iar temeiul juridic al acţiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală nu prezintă relevanţă în stabilirea competenţei materiale, dispoziţiile legale reglementând răspunderea civilă pentru fapta proprie cuprinse în C. civ. fiind dispoziţii de drept material ce urmează a fi avut în vedere de instanţă la soluţionarea pe fond a cauzei.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că materia răspunderii civile delictuale reglementată de C. civ. se aplică şi pentru fapte ilicite ale autorităţilor publice în relaţiile acestora cu persoana vătămată în drepturile şi interesele sale prin acte administrative nelegale, emise de aceste autorităţi, conform art. 19 şi art. 28 din Legea nr. 554/2004. (Decizia nr. 1160 din 26 februarie 2020, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Casaţiei, pag. 6-13) pentru identitate de raţiune dar şi pentru egalitate de tratament aceeaşi competenţă, a instanţei de contencios administrativ urmând a fi stabilită şi în situaţia acţiunilor în răspundere civilă delictuală formulate de autoritatea publică în calitate de reclamantă, în acord cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a hotărât şi că acţiunea având ca obiect repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative atrage, în raport de art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 19 din Legea nr. 554/2004, competenţa instanţei de contencios administrativ, potrivit principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. În speţă, instanţa supremă a constatat că obiectul acţiunii priveşte repararea pagubei produse ca urmare a anulării unor acte administrative, ceea ce atrage potrivit dispoziţiilor legale competenţa instanţei de contencios administrativ conform principiului general de drept conform căruia legea specială derogă de la legea generală. Pentru a face aplicarea acestui principiu nu este nevoie ca acesta să fie prevăzut în mod expres într-un text de lege, aplicarea sa fiind unanim recunoscută, atât în doctrină, cât şi în practica judiciară. (Decizia nr. 1016 din 2 iunie 2020, pronunţată de secţia I civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.)

Astfel, întrucât dispoziţiile legii speciale reprezentată fiind de O.U.G. nr. 66/2011 nu conţine norme derogatorii iar prin Hotărârea Colegiului de conducere al Tribunalului Bacău nr. 6/30.06.2017, hotărâre evocată în considerentele încheierii nr. 117/3.12.2020 pronunţată de secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bacău, s-a realizat o partajare a competenţei materiale procesuale între cele două secţii civile ale instanţei, hotărârea conţinând o referire detaliată a litigiilor cu profesionişti şi menţionând generic litigiile de contencios administrativ ca fiind toate de competenţa secţiei a II-a Civilă şi de contencios adminisrativ şi fiscal, tribunalul a constatat că în stabilirea competenţei materiale urmează a fi avut în vedere dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, dispoziţii potrivit cărora:

(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de RON se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

(11) Cererile privind actele administrative care au ca obiect sume reprezentând finanţarea nerambursabilă din partea Uniunii Europene se soluţionează potrivit criteriului valoric, iar cererile care au ca obiect acte administrative neevaluabile se soluţionează potrivit rangului autorităţii, conform prevederilor alin. (1).

.

(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.

(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces.

Cu observarea corespunzătoare şi a jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a hotărât că art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 instituie o competenţă teritorială exclusivă, de la care nu se poate deroga, referindu-se expres la situaţia în care acţiunea este introdusă de o autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora. (Decizia nr. 644 din 6 februarie 2020, pronunţată de secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

În raport cu dispoziţiile legale menţionate, competenţa materială de soluţionare a cauzelor privind obligaţii fiscale, aparţinând instanţelor de contencios administrativ, se stabileşte în funcţie de două criterii şi anume: al rangului organului emitent/autorităţii publice, respectiv criteriul valoric care priveşte taxele şi impozitele, contribuţiile, datoriile vamale, precum şi accesorii ale acestora.

În cauză se constată că Notificarea nr. x/24.03.2020 în baza căreia a fost promovată prezenta acţiune cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON constituie titlu de creanţă privind obligaţia de plată a persoanei răspunzătoare, potrivit art. 174 din Codul de procedură fiscală aprobat prin Legea nr. 207/2015, sub imperiul căreia a fost emisă de o autoritate publică centrală astfel încât, atât prin raportare la criteriul autorităţii emitente, prevăzut de art. 10 alin. (1) cât şi prin raportare la criteriul valoric stabilit de alin. (10) alin. (11) din Legea nr. 554/2004, competenţa materială de soluţionare a cauzei aparţine Curţii de Apel Bacău - secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, faţă de împrejurarea că pârâta S.C. A. S.R.L. are sediul în comuna Blăgeşti, jud. Bacău.

3. A treia instanţă învestită.

Cauza a fost înregistrată la data de 28.04.2022 pe rolul Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2020*.

Prin sentinţa civilă nr. 60 din data de 10 iunie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bacău şi a declinat competenţa soluţionării cauzei privind acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a I-a civilă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, Curtea de Apel a reţinut că unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este principiul dreptului de dispoziţie a părţilor care îşi găseşte reglementarea legală în cuprinsul art. 9 C. proc. civ.:

"(1) Procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat (...). (2) Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor. (3) În condiţiile legii, partea poate, după caz, renunţa la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuşi dreptul pretins, poate recunoaşte pretenţiile părţii adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunţa la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri. De asemenea, partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege".

În doctrina juridică, s-a arătat că acest principiu trebuie corelat cu exigenţele celorlalte principii ale procesului civil printre care şi cel al rolului activ al instanţei.

Principiul rolului activ, impune judecătorului în temeiul art. 22 C. proc. civ. să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire, fiind obligat în acest caz să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă (alin. (4), să nu schimbe denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora (alin. (5) şi să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel (alin. (6).

În aplicarea coroborată a dispoziţiilor art. 9 şi ale art. 22 C. proc. civ., Curtea de Apel a apreciat că rolul activ al judecătorului nu poate avea drept consecinţă înlăturarea principiului disponibilităţii prin soluţionarea cauzei într-un alt temei de drept decât cel indicat în mod clar şi expres de către reclamant, cu atât mai mult în situaţia în care partea a solicitat expres instanţei de judecată să se considere ţinută de temeiul de drept indicat în cuprinsul cererii.

Aplicând aceste consideraţii teoretice la cauza pendinte, Curtea de Apel constată că reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.. În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că înţelege să formuleze acţiunea în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă pentru fapta proprie, aspect reiterat şi în cuprinsul concluziilor formulate asupra excepţiei necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei I-a Civilă a Tribunalului Bacău, dar şi în faţa Curţii de Apel Bacău prin notele de sedinţă . În plus, instanţa a observat şi poziţia procesuală a pârâtei S.C. A. S.R.L care, iniţial, a susţinut, în aplicarea principiului disponibilităţii, concluzii asupra competenţei instanţei civile de drept comun pentru soluţionarea cauzei .

În aplicarea principiului disponibilităţii, având în vedere temeiul de drept în baza căruia reclamantul a solicitat să îi fie soluţionată cauza (art. 1349 C. civ.), Curtea de Apel Bacău a reţinut competenţa instanţei civile de drept comun privind soluţionarea prezentei acţiuni, faţă de natura civilă a cererii, stabilită prin raportare la manifestarea de voinţă a părţii cu privire la motivarea în drept a pretenţiilor deduse judecăţii.

Având în vedere că "54.(...)dacă natura litigiului este pur civilă, iar dispoziţiile fiscale nu sunt incidente, nu există niciun argument care să atragă competenţa instanţei specializate de contencios administrativ(...), (Decizia nr. 18/2019 din 3 iunie 2019, Înalta Curte De Casaţie Şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii), Curtea de Apel constată că nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, ci cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârşirea unei infracţiuni de către pârâtă, în lipsa unei dispoziţii legale care să atragă competenţa specială a instanţei de contencios administrativ privind soluţionarea acţiunilor având ca obiect răspundere civilă delictuală fiind aplicabilă regula generală în materia răspunderii civile delictuale.

În sensul celor anterior statuate, Curtea de Apel a reţinut că prin decizia nr. 7/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, instanţa supremă a stabilit faptul că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. k), art. 95 pct. 1 şi art. 96 pct. 1 din C. proc. civ., precum şi art. 281 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa materială de soluţionare a acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, împotriva administratorului unei societăţi înregistrate în registrul comerţului, în situaţia în care s-a dispus achitarea acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare, revine instanţei civile."

În considerentele deciziei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că "59. Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.(...) 61. Chiar dacă, definind noţiunea de contencios administrativ, art. 2 alin. (1) lit.

f) din Legea nr. 554/2004 prevede că aceasta este "activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim", aceasta nu înseamnă că orice litigiu în care o autoritate publică are calitatea de reclamantă este dat în competenţa instanţei de contencios administrativ. o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal.

65. În concluzie, în situaţia acţiunilor în despăgubiri formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la care se referă prezenta sesizare de recurs în interesul legii, autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ.

66. În considerarea argumentelor expuse, competenţa instanţei de contencios administrativ este exclusă, ceea ce determină concluzia că aceasta revine instanţei civile de drept comun, ea fiind partajată între judecătorii, dacă valoarea creanţei fiscale nu depăşeşte 200.000 RON [potrivit art. 94 pct. 1 lit.

k) din C. proc. civ..] şi tribunale, dacă această valoare este depăşită (potrivit art. 95 pct. 1 din acelaşi cod).67. Este util a se sublinia încă o dată, în acest context, că dispoziţiile evocate mai sus nu disting în funcţie de temeiul juridic al pretenţiilor, ceea ce înseamnă că şi o acţiune în valorificarea unei creanţe fiscale este dată în competenţa instanţei de drept comun, în lipsa unei norme atributive de competenţă în favoarea instanţei specializate de contencios administrativ şi fiscal".

Constatând că, în speţă, raportat la natura civilă a cauzei şi valoarea pretenţiilor solicitate, competenţa materială aparţine Tribunalului Bacău, secţia a I-a civilă, Curtea de Apel Bacău a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi, pe cale de consecinţă, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bacău, secţia a I-a civilă.

Ivindu-se conflictul negativ de competenţă a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea acestuia.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă, conform art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I-a civilă.

În ceea ce priveşte cadrul procesual se constată că, cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.034.690 RON, reprezentând sume accesorii aferente obligaţiei bugetare de 4.336.744,98 RON, reprezentând finanţare nerambursabilă acordată societăţii pârâte în baza contractului de finanţare nr. x/2011 de la data de 21.04.2011 şi până la data restituirii efective, respectiv 08.11.2019.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă între cele două instanţe se referă la stabilirea competenţei materiale, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Înalta Curte constată că cererea dedusă judecăţii prin care se solicită anularea Notificării nr. x/24.03.2020 emisă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale cu scopul recuperării la bugetul de stat a sumei de 4.034.690 RON, reprezentând accesorii la debitul principal în cuantum de 4.336.744,98 RON, este întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

În sens general, titlu de creanţă este actul prin care se stabileşte dreptul creditorului de a cere debitorului executarea unei obligaţii de a da, de a face sau de nu a face ceva, iar în sens special, titlu de creanţă fiscală este actul juridic prin care fie organul fiscal, fie contribuabilul, constată, individualizează şi stabileşte obligaţiile fiscale [constând în creanţele fiscale principale (impozite, taxe, contribuţii etc.) şi/sau accesorii (dobânzi, penalităţi, majorări etc.)], dându-le caracter concret şi făcând posibilă executarea acestora, aşa cum dispun prevederile O.G. nr. 92/2003.

Într-adevăr, recuperarea debitului principal a avut ca izvor contractul de finanţare nerambursabilă nr. x/21.04.2011 cu obiect "Înfiinţare fermă piscicolă alcătuită din sediu administrativ, depozit, bazin piscicol şi împrejmuiri, în extravilanul comunei Blăgeşti, judeţul Bacău", însă, deşi finanţarea în cuantum de 4.336.774,98 RON a fost rambursată voluntar, această operaţiune a avut la bază constituirea de parte civilă a Direcţiei Generale de Pescuit - Autoritatea de Management pentru Pescuit şi Afaceri Maritime în faza de urmărire penală declanşată în dosarul penal nr. x/2019

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa nu a fost învestită cu exercitarea controlului de legalitate asupra unui act administrativ fiscal, iar acţiunea dedusă judecăţii nu are natura unei acţiuni de contencios administrativ şi fiscal, deoarece Notificarea nr. x/24.03.2020 nu constituie titlu de creanţă, aşa cum defineşte Codul de procedură fiscală, ci a fost învestită cu verificarea caracterului întemeiat al cererii de acoperire integrale a prejudiciului suferit prin săvârşirea unei infracţiuni de către pârâtă, deci cu o cerere în pretenţii.

Conform art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, prin contencios administrativ se înţelege activitatea de soluţionare de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

În cauza de faţă, într-adevăr reclamantul are calitatea de autoritate publică, însă pentru atragerea competenţei instanţei de contencios administrativ nu este suficientă calitatea de autoritate publică, ci este necesar a fi întrunite şi celelalte condiţii şi anume, existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim.

Autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se pronunţă, dacă a fost sesizată prin cererea de chemare în judecată, şi asupra validităţii actelor juridice încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor juridice produse de acestea. Acţiunea poate fi introdusă în termen de un an de la data emiterii actului."

În concluzie, în situaţia de faţă, având în vedere că autoritatea publică reclamantă nu este persoană vătămată în înţelesul Legii nr. 554/2004 şi nu există nici dispoziţii legale care să îi confere expres dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ, formularea acţiunii în pretenţii nu poate atrage competenţa materială a instanţei de contencios administrativ şi fiscal.

Faţă de aceste considerente şi având în vedere că instanţa de contencios administrativ are o competenţă exclusivă, Înalta Curte constată că instanţei civile de drept comun îi revine competenţa materială de soluţionare a cererii pendinte, relevante fiind şi dispoziţiile art. 94 pct. 1 lit. k) coroborate cu cele ale art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. în raport de care tribunalele judecă în primă instanţă cererile a căror valoare depăşeşte 200.000 RON.

5. Soluţia Înaltei Curţi

Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secţia I-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale şi pârâtul S.C. A. S.R.L. în favoarea Tribunalul Bacău, secţia I-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.