Scope of "insurance claim" guarantee covering late penalties and court costs under the Insureds' Guarantee Fund statute

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cricumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 23.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a solicitat anularea în parte a Deciziei FGA nr. 26116/31.03.2021, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 512,24 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 15160/2015 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. x/2015 şi plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 1556 din data de 02.11.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 23.04.2021 a respins contestaţia formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei civile nr. 1556 din data de 02.11.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a la data de 23.04.2021 a declarat recurs reclamanta A. S.A..

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârera recurată a fost pronunţată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, creanţele de asigurare sunt definite ca fiind -creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare.

Analizând textul în discuţie, se poate observa că el operează cu două teze. Într-o primă teză se arată faptul că reprezintă creanţe de asigurări toate sumele rezultate dintr-un contract de asigurare. în cea de-a doua teză, se menţionează că reprezintă creanţe de asigurări sumele achitate cu titlu de despăgubiri, indemnizaţii şi prime.

În aceste condiţii, o primă problemă care se ridică este aceea de a determina dacă enumerarea făcută în teza a doua a textului "despăgubiri/indemnizaţii, precum şi prime" este una exemplificativă, sau una limitativă.

În considerentele Deciziei ICCJ nr. 29/2020 se menţionează: (124) "Nu este lipsit de relevanţă faptul că în cuprinsul definiţiei date acestei noţiuni legiuitorul foloseşte, iniţial, termenul la plural:

- "creanţe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanţe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalităţi, însă ulterior indică clar elementul care uneşte toate acestea creanţe şi impune a fi tratate ca o singură creanţă, şi anume contractul de asigurare. Astfel, creanţele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanţa de asigurare."

(127) "Aşadar, linia logică a reglementarii este evidentă: ori de câte ori, în baza unui contract de asigurare, o persoană (asiguratul, beneficiarul asigurării, persoana păgubită prin producerea riscului asigurat) este îndreptăţită la plata unor sume de bani (indemnizaţie sau despăgubiri morale, materiale etc), persoana respectivă este creditor de asigurare, iar creanţa sa reprezintă creanţă de asigurare şi va fi satisfăcută de Fond în limita unui plafon de 450.000 RON."

În lumina celor de mai sus, apreciază că enumerarea făcută în teza a doua a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 este una exemplificativă, si că reprezintă creanţă de asigurare orice sumă datorată În baza unui contract de asigurare.

Odată clarificat acest aspect, rămâne de stabilit dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate de asigurătorul aflat în faliment în baza contractului de asigurare (caz în care ele reprezintă creanţe de asigurări), sau dacă nu sunt datorate în baza contractului de asigurare (caz în care ele nu reprezintă creanţe de asigurări).

În continuare, recurenta-reclamantă arată că, relevant este faptul dacă penalităţile de întârziere şi/sau cheltuielile de judecată sunt datorate în baza contractului de asigurare, iar nu persoana în raport de a cărei culpă au fost generate aceste penalităţi şi/sau cheltuieli. Aceasta întrucât criteriul în funcţie de care se califică o sumă ca fiind creanţă de asigurare este reprezentat de izvorul creanţei, iar nu de persoana aflată în culpă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se arată că, sentinţa recurată este parţial nemotivată întrucât instanţa a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care A. a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011.

Pentru a demonstra faptul că penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA, A. a făcut trimitere la prevederile art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011 şi a arătat că în materia asigurărilor RCA, conţinutul contractului de asigurare este format din prevederile Legii nr. 136/1995 şi din prevederile Normei nr. 14/2011.

Soluţionând cauza, instanţa a omis să analizeze efectele prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011 şi a reţinut în mod simplist că penalităţile de întârziere rezultă din normă, iar nu din contractul de asigurare.

În măsura în care instanţa ar fi avut în vedere motivul de contestaţie prin care A. a invocat efectul prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma nr. 14/2011 -faptul că Norma reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare -, exista o probabilitate destul de mare ca instanţa să tragă o altă concluzie pe fondul cauzei.

Hotărârea de fond este netemeinică şi nelegală întrucât instanţa a soluţionat cauza fără a ţine cont de existenţa contractelor obligatorii cu conţinut legal, şi a caracteristicilor acestui tip de contracte.

Soluţionând cauza, instanţa de fond a reţinut că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, ci sunt generate de atitudinea culpabilă a acestui asigurător, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Argumentul este unul eronat şi contravine prevederilor art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/20111, care stabilesc că asigurarea RCA este un contract obligatoriu al cărui conţinut este reglementat prin lege.

Art. 3 din Legea nr. 136/1995:

"în asigurarea obligatorie raporturile dintre asigurat şi asigurător, precum şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin prezenta lege."

Art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011:

"Condiţiile contractuale pentru asigurarea obligatorie RCA sunt reglementate de prevederile Legii nr. 136/1995, cu modificările şi completările ulterioare, şi de prezenta normă."

În plus, întreaga doctrină civilă recunoaşte existenţa contractelor obligatorii cu conţinut stabilit prin lege şi încadrează contractul de asigurare RCA în această categorie de contracte.

"Contractele obligatorii se aseamănă cu cele de adeziune, numai că, în timp ce în cazul contractelor de adeziune condiţiile contractuale sunt impuse de o parte care fie că este puternică din punct de vedere economic, fie că dispune de un monopol, la contractele obligatorii, pe care unii autori le denumesc chiar contracte forţate, condiţiile încheierii lor sunt delimitate, impuse de lege. Este exemplul,..., asigurării de răspundere civilă pentru proprietarii de autovehicule" [C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, Ed. AII, Bucureşti].

Coroborând prevederile stipulate la art. 3 din Legea nr. 136/1995 şi art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 se ajunge în mod indubitabil la concluzia că asigurarea RCA este un contract obligatoriu cu conţinut impus prin lege, şi că prevederile inserate la Titlul III din Normă - Contractul de asigurare - reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare.

În aceste condiţii, apare ca fiind evident că sumele prevăzute la art. 26 alin. (1) lit. d) şi la art. 37 alin. (1) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 sunt datorate în baza contractului de asigurare, reprezentând astfel creanţe de asigurare.

Art. 26 alin. (1) din Normă: Asigurătorul RCA are obligaţia de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretenţiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. Fără a se depăşi limitele de despăgubire prevăzute în contractul de asigurare RCA, în condiţiile în care evenimentul asigurat s-a produs în perioada de valabilitate a poliţei de asigurare RCA, se acordă despăgubiri în formă bănească pentru:

a) vătămări corporale sau deces, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial;

b) pagube materiale;

c) pagube reprezentând consecinţa lipsei de folosinţă a vehiculului avariat;

d) cheltuieli de judecată efectuate de persoana prejudiciată.

Conform art. 37 alin. (1) din Normă:

"Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 36 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere."

Nu există niciun argument pentru care penalităţile de întârziere prevăzute la art. 37 alin. (1) din Normă să nu fie privite ca fiind datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Respingând contestaţia formulată de A. pe motiv că penalităţile au fost determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Raţionamentul cu care operează Legea nr. 213/2015 este unul relativ simplu şi are la bază două idei principale.

Este creanţă de asigurare orice suma este datorata în baza unui contract de asigurare (art. 4 alin. (1) lit. a) din Lege).

În calitatea sa de garant, Fondul trebuie să garanteze plata creanţelor de asigurare.

Nicăieri în Legea nr. 213/2015 nu se prevede că sunt creanţe de asigurare doar acele sume care nu au fost generate de un comportament culpabil al asigurătorului aflat în faliment. Nicăieri nu se prevede un astfel de criteriu sau condiţie pentru calificarea unei sume ca fiind creanţă de asigurare.

Şi cu toate acestea, instanţa de fond a calificat penalităţile de întârziere ca nefiind creanţe de asigurare pentru simplul motiv că ele ar fi fost generate de conduita culpabilă a asigurătorului, ignorând în acelaşi timp criteriul de calificare prevăzut de lege şi validat de înalta Curte prin Decizia nr. 29/2020 (ca suma să fie datorată în baza unui contract de asigurare).

Procedând în această manieră, instanţa de fond a schimbat în mod nepermis criteriul de calificare prevăzut la art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, încălcând totodată aceste dispoziţii legale.

Faptul că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, (ele reprezentând un accesoriu) nu conduc la concluzia că ele nu ar fi datorate în baza contractului RCA.

Este adevărat că penalităţile de întârziere nu fac parte din obiectul principal al contractului de asigurare, însă această împrejurare nu reprezintă un argument care să conducă la ideea că ele nu ar izvorî din contract. Deşi reprezintă un accesoriu, penalităţile de întârziere sunt datorate în baza contractului de asigurare RCA.

Argumentul prin care se susţine că penalităţile sunt sancţiuni aplicate asigurătorului, şi că din acest motiv ele nu ar fi datorate în baza contractului de asigurare este nefondat. Este de esenţa oricărei penalităţi să se grefeze pe o culpă a uneia dintre părţile contractante, însă acest lucru nu înseamnă ca penalitatea în discuţie nu îşi are sursa în contract. Ori de câte ori o penalitate este reglementată prin contract, ea îşi are sursa în respectivul contract.

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Analizând trimiterile făcute de A. la prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, instanţa a reţinut că dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Art. 18 din Legea nr. 213/2015: (1) Fondul se subroga în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale. (2) Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi si/sau cheltuieli pe care acesta Ie-a achitat din resursele sale.

Aşa cum se poate observa, cele două texte vorbesc despre faptul că Fondul poate plăti din disponibilităţile sale dobânzi si/sau cheltuieli, şi că ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Or, dacă Fondul se poate subroga în vederea recuperării acestor sume, înseamnă că ele au fost plătite din culpa unei terţe persoane, împotriva căreia ulterior se subrogă. Dacă Fondul ar fi plătit aceste sume (dobânzi şi cheltuieli) ca urmare a unei culpe proprii, evident, el nu ar mai fi avut dreptul să se subroge în vederea recuperării lor.

Ca instituţie de drept civil, subrogaţia reprezintă posibilitatea celui care a despăgubit pe asigurat de a se subroga în drepturile acestuia împotriva celui răspunzător de producerea daunei.

Prin ultima critică, recurenta-reclamantă arată că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale.

Instanţa de fond a nesocotit faptul că fiind vorba despre accesoriul unei creanţe de asigurare, penalităţile de întârziere împrumută şi dobândesc natura juridică a creanţei principale pe care o însoţesc.

Făcând aplicarea principului accesorium sequitur principale, rezultă că penalităţile de întârziere au acelaşi regim juridic ca şi creanţa principală pe care o însoţesc (despăgubirea). Deci sunt şi ele tot creanţe de asigurare.

Reţinând că penalităţile de întârziere nu reprezintă o creanţă de asigurare, în pofida faptului că ele însoţesc o creanţă de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), instanţa de fond a încălcat flagrant principiul redat prin adagiul accesorium sequitur principale.

Odată stabilit faptul că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi că reprezintă creanţe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume.

Prin urmare, recurenta-reclamantă solicită admiterea contestaţiei aşa cum a fost formulată, anularea în parte decizia contestată, şi obligarea FGA la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 512,24 RON şi cheltuieli de judecată în cuantum de 50 RON.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că sancţiunea penalităţilor şi obligaţia plăţii cheltuielilor de judecată survin în urma unor raporturi juridice faţă de faptul juridic de asigurare, ce implică în mod necesar culpa asigurătorului, ulterior producerii evenimentului asigurat şi stabilirii despăgubirii aferente, raporturi juridice ce nu au fost avute în vedere în definiţiile cuprinse la art. 4 din Legea nr. 213/2015 sau în Legea nr. 503/2004, Legea nr. 85/2014 sau Legea nr. 246/2015. Prin urmare, având în vedere că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare, acestea nu fac parte din creanţele de asigurări definite potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2005 şi nu pot fi plătite recurentei-reclamante din fondurile sale.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 01 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 19 octombrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Deciziei nr. 26116/31.03.2021, obligarea pârâtului FGA la plata sumelor de 512,24 RON reprezentând penalităţi de întârziere şi 50 RON reprezentând cheltuieli de judecată acordate prin sentinţa civilă nr. 15160/2015 pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. x/2015 şi plata cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând în esenţă că, suma solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi de întârziere nu reprezintă creanţă care rezultă din contractul de asigurare RCA, ci reprezintă despăgubire datorată de asigurătorul RCA în temeiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, cum în mod corect a observat pârâtul FGA.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs, Înalta Curte va răpsunde punctual motivelor invocate.

Cu privire la motivul de recurs prin care se invocă faptul că, sentinţa recurată este parţial nemotivată întrucât instanţa a omis să analizeze motivul de contestaţie prin care A. a invocat nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, Înalta Curte constată pe de o parte că, deşi aceste critici ar putea fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, în realitate, invocarea încălcării unor norme de drept material se pot încadra în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi Cod.

În ceea ce priveşte nemotivarea parţială a hotărârii, Înalta Curte va avea în vedere dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Astfel, prin motivele de recurs, recurenta-reclamantă a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată de instanţa de fond cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material aplicabile speţei, indicând în acest sens, pe de o parte prevederile art. 2, art. 4 şi art. 18 din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, iar pe de altă parte art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, prezentând propria interpretare a acestor dispoziţii legale, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le examineze împreună şi să le răspundă prin argumente comune, raportat la finalitatea lor concretă.

În esenţă, chestiunile supuse analizei şi asupra căreia părţile au opinii contrare, vizează penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată aferente despăgubirii din asigurări şi se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanţe din asigurări în sensul Legii nr. 213/2015 şi al art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare, respectiv dacă Fondul de Garantare a Asiguraţilor datorează doar cele trei sume cu titlul de indemnizaţii, despăgubiri şi prime, prevăzute în definiţia creanţei de asigurare, sau dacă trebuie să garanteze orice sumă accesorie creanţei de asigurare principale, care are natura unei creanţe de asigurare.

Prima instanţă a validat raţionamentul intimatului-pârât, reţinând, în esenţă, că pretenţiile reclamantei solicitate sub forma penalităţilor de întârziere şi cheltuielilor de judecată nu pot fi plătite de Fondul de Garantare a Asiguraţilor din fondurile sale, din interpretarea întregului cadru normativ aplicabil în speţă rezultând că penalităţile şi cheltuielile de judecată nu sunt incluse în sfera creanţelor de asigurări, reprezentând obligaţii civile generate de comportamentul ilicit al asigurătorului B. S.A. pentru recuperarea ei reclamanta având la dispoziţie procedura dreptului comun, şi anume înscrierea creanţei la masa credală.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în materie, prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

Relativ la motivul de respingere a cererii de plată, respectiv împrejurarea că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nu constituie creanţe de asigurări în înţelesul Legii nr. 213/2015, iar Fondul nu este un continuator sau succesor al asigurătorilor faliţi, obligaţiile Fondului fiind proprii şi nu o continuare a obligaţiilor asigurătorilor în faliment, Înalta Curte reţine că în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, acordă creanţei de asigurare aceeaşi definiţie, respectiv:

"creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare".

Faţă de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte constată că penalităţile de întârziere aferente daunelor materiale, precum şi cheltuielile de judecată, nu reprezintă creanţe de asigurări în înţelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 deoarece, pe de o parte, prin hotărârea judecătorească în discuţie nu se instituie obligaţia de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, ci, în sarcina asigurătorului în faliment, iar, pe de altă parte, acestea trebuie să fie achitate de către Fondul de Garantare a Asiguraţilor doar în măsura în care constituie creanţe de asigurări.

Din interpretarea acestor dispoziţii care reglementează noţiunea de creanţă de asigurări rezultă în mod indubitabil că legiuitorul a înţeles să prevadă aceste definiţii pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situaţia astfel reglementată aplicându-se cu prioritate.

De asemenea, potrivit art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE, creanţa de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asiguraţi, deţinători de poliţe de asigurare, beneficiari sau oricărei părţi vătămate având drept direct de acţiune împotriva întreprinderii de asigurare şi care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operaţiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) şi c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabileşte rolul Fondului: "Garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. În cazul în care disponibilităţile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege."

Pe de altă parte, se impune a fi amintite prevederile art. 2214 din C. civ., reţinute, de altfel, şi de către judecătorul fondului, care stabilesc că "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea care decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, scopul pentru care a fost constituit Fondul de Garantare a Asiguraţilor este acela de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un suport legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăţilor de asigurare şi, implicit, pentru a putea fi obligat şi la plata penalităţilor de întârziere, a dobânzilor legale sau a cheltuielilor de judecată.

Dimpotrivă, din interpretarea normelor speciale cuprinse în Legea nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispoziţiile actului normativ menţionat, acesta fiind ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, iar nu plăţi ale daunelor interese moratorii, penalităţilor sau cheltuielilor de judecată, determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înţeles să-şi execute obligaţiile contractuale la termenul scadent.

Această concluzie este confirmată de art. 1535 din noul C. civ. care prevede că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancţiunile în discuţie constând în penalităţile de întârziere şi fiind astfel aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a unei despăgubiri.

Ca urmare, rezultă în mod indubitabil că raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă şi asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părţi, conform dispoziţiilor art. 1280 din C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condiţiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995.

Cu alte cuvinte, activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege ce erau aplicabile societăţilor de asigurare, respectiv cele referitoare la penalităţile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalităţi de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităţilor de întârziere pentru cazul în care asigurătorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile.

Astfel, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor plăteşte din disponibilităţile sale, în cazul falimentului unui asigurător, doar creanţele de asigurări în sensul art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, respectiv sumele achitate creditorilor de asigurări reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare. Aşadar, fiind norme cu caracter special, aceste dispoziţii legale se aplică în mod prioritar în raport de cele invocate de către recurenta-reclamantă.

În lumina acestor argumente, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., aceasta fiind reprezentată prin lichidator judiciar, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, în temeiul căreia au fost stabilite penalităţile de întârziere, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea culpei procesuale, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 şi a considerentelor reţinute la paragraful nr. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind, prin urmare, nefondate.

De asemenea, Înalta Curte observă, în acord cu judecătorul fondului, că art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la dobânzile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în prezenta cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, precum şi cheltuielile de judecată generate de reţinerea de către instanţă a culpei procesuale în generarea litigiului soluţionat.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că decizia menţionată nu este incidentă în cauză.

În acest sens este de observat că din considerentele acesteia nu rezultă că a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci, a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat în argumentele expuse în prezenta hotărâre, nu se verifică în speţă, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015.

În speţă, cum legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanţei de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligaţia de a le plăti din disponibilităţile aflate la dispoziţia sa.

De altfel, în acest sens al neincluderii penalităţilor şi cheltuielilor de judecată în sfera creanţei de asigurare este şi Soluţia de unificare a jurisprudenţei la nivelul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, adoptată în cadrul Şedinţei din data de 13 decembrie 2021.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că nu a fost demonstrată nelegalitatea Deciziei nr. 26116/31.03.2021 emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, prima instanţă apreciind în mod corect că sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere şi cheltuieli de judecată nu reprezintă creanţe de asigurări pentru a fi obligat Fondul la plata acestora, iar temeiul răspunderii pârâtului nu îl constituie contractul de asigurare, ci dispoziţiile Legii nr. 213/2015, astfel că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege şi a fost dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză.

7. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

În considerarea argumentelor expuse la pct. 5 din prezenta decizie, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinţei nr. 1556 din 02 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2022.