Scope of permanent control under ASF Regulation No. 11/2016 and proportionality of sanctions for insurance claim processing delays

Şedinţa publică din data de 18 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară ("ASF"), a formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 1181 emisă de ASF în data de 26.09.2019 privind sancţionarea cu amendă a A., în urma hotărârii Consiliului Autorităţii din şedinţa din 24.09.2019, solicitând anularea deciziei şi, pe cale de consecinţă, exonerarea societăţii de la plata amenzii în cuantum de 50.000 RON, stabilită prin art. 1 din decizie, precum şi obligarea ASF la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

1.2. La termenul de judecată din 26 mai 2020, s-a depus cerere de intervenţie accesorie, în sprijinul pârâtei ASF, de către Confederaţia Operatorilor şi Transportatorilor Autorizaţi din România, Societatea B. S.R.L., Societatea C. S.R.L. şi Societatea D. S.R.L..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 473 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 473 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

I. În motivarea recursului, sub imperiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată următoarele:

A. Sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor legale imperative ce reglementează controlul desfăşurat de ASF

1. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012 şi pe cele ale Regulamentului nr. 11/2016 privind activitatea de control periodic şi inopinat desfăşurată de ASF.

Conform normelor citate, constatarea şi sancţionarea încălcărilor prevederilor legale de către ASF se poate efectua numai cu respectarea procedurii de control reglementată de Regulament. ASF s-a prevalat în mod greşit de atribuţiile de supraveghere permanentă. Dacă ar fi fost constatate nereguli în cursul supravegherii, ASF trebuia să procedeze la iniţierea unui control în conformitate cu Regulamentul anterior citat.

Trebuie făcută distincţie între activitatea de monitorizare permanentă şi activitatea de control, în acest sens fiind relevante definiţiile conţinute în art. 12 alin. (2) din Regulamentul nr. 10/2016.

Corespondenţa purtată între reclamantă şi ASF anterior emiterii deciziei s-a înscris în atribuţiile de supraveghere ale ASF, prevăzute de art. 8 alin. (4) din Legea nr. 236/2015. Încălcările însă se constată numai în urma exercitării unui control de către direcţiile de specialitate, aşa cum dispune art. 22 alin. (2) din Regulamentul nr. 11/2016.

Argumentul instanţei conform căruia decizia contestată nu ar fi fost emisă numai în temeiul art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, ci şi în temeiul Legii nr. 237/2015 nu este de natură a înlătura netemeinicia concluziei conform căreia în cazul tipului de control permanent nu sunt aplicabile prevederile Regulamentului nr. 11/2016, prin sentinţă nefiind menţionate normele de procedură aplicabile unui asemenea control.

Interpretarea instanţei, contrară legii, conduce la concluzia că în cadrul controlului permanent ASF poate eluda dispoziţiile imperative ale Regulamentului nr. 11/2016 ce reglementează procedura de control şi, mai mult, acest tip de control s-ar afla în afara oricărei reglementări.

Întrucât o astfel de interpretare nu poate fi primită, recurenta-reclamantă solicită să se constate că decizia este lovită de nulitate pentru încălcarea prevederilor imperative ce reglementează procedura de control, ceea ce atrage şi o încălcare a dreptului la apărare al recurentei-reclamante prin neîntocmirea unui proces-verbal de control şi neacordarea posibilităţii de a formula obiecţiuni.

2. Instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale referitoare la competenţa Direcţiei Supraveghere şi Control Intermediari, Conduită şi Scheme Garantare (DSCICSG).

Instanţa a reţinut că DSCICSG are atribuţii exprese în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul reclamantei, în calitate de societate de asigurare, conform pct. 3 al art. 1627 din Regulamentul nr. 10/2016, care prevede că DSCICSG efectuează procesul de monitorizare, supraveghere şi control asupra activităţii asigurătorilor în ceea ce priveşte produsele de asigurare, fără însă să interpreteze sistematic şi teleologic actele normative aplicabile.

În raport de dispoziţiile art. 163 alin. (18) din Legea nr. 237/2015, art. 37 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, art. 154, 158, 159, 160, 1621, 1626 pct. 2, 936 din Regulamentul nr. 10/2016, recurenta solicită să se constate că instanţa de fond a ajuns la o concluzie greşită, în sensul că activitatea pe care DSCICSG a întreprins-o se circumscrie competenţelor sale.

În realitate, DSCICSG nu avea competenţa de a efectua un control permanent asupra societăţii reclamante, fiind încălcate dispoziţiile legale referitoare la competenţa personalului cu atribuţii de supraveghere şi control, ceea ce atrage nulitatea deciziei.

DSCICSG efectuează procesul de monitorizare şi/sau supraveghere sau control permanent asupra intermediarilor principali şi/sau secundari din sectorul asigurări şi reasigurări, iar nu a societăţilor de asigurare.

B. Sentinţa este dată cu încălcarea art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015, care impune motivarea actului administrativ emis

În cauză decizia atacată nu este motivată, ASF limitându-se la a preciza că au fost încălcate anumite dispoziţii legale în dosarele de daună, fără a arăta raţionamentul aplicat pentru constatarea contravenţiilor.

Întinderea preambulului deciziei pe 10 pagini nu este relevantă în acest sens, nefiind îndeplinită exigenţa descrierii suficiente a faptei.

Pretinsele încălcări sunt reprezentate de nerespectarea de către A. a termenelor prevăzute de lege în procesul de instrumentare a dosarelor de daună, în particular privitoare la (i) termenul de plată a despăgubirilor; (ii) termenul de răspuns la cererea de despăgubire formulată de persoana prejudiciată; (iii) termenul prevăzut pentru constatare avarii; (iv) termenul prevăzut pentru reconstatare avarii.

ASF nu a indicat termenul efectiv, respectiv datele până la care ar fi trebuit societatea să acţioneze pentru a îndeplini rigorile legale şi nu a indicat metoda de calcul a termenelor.

Instanţa de fond a reţinut greşit că decizia ar fi motivată din această perspectivă, prin raportare la documentaţia premergătoare înfăţişată pe CD-ul depus de ASF la dosarul de fond şi a înţeles, interpretat şi aplicat greşit normele legale ce reglementează termenele relevante în speţă.

Pentru încălcarea care a condus la aplicarea sancţiunii cu amendă (respectiv, netransmiterea în termen a ofertei de despăgubire/notificării de respingere a cererii de ofertă), ASF a indicat că această contravenţie a fost constatată în legătură cu 168 dosare de daună, deşi din corespondenţa anterioară reiese că au fost identificate doar 5 astfel de dosare. Practic, societatea reclamantă nu a fost notificată cu privire la încălcarea termenului de formulare a răspunsului la cererea de despăgubire în privinţa celor 168 de dosare, ceea ce atrage o încălcare a prevederilor art. 163 din Legea nr. 237/2015.

C. Sentinţa este dată cu aplicarea greşită a art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 coroborat cu art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001

Aceste norme reglementează principiul proporţionalităţii în aplicarea sancţiunilor pentru faptele contravenţionale. Acestea ar trebui să ţină seama de gradul de pericol social, împrejurările în care a fost săvârşită fapta, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului.

Reclamanta a indicat ASF, în cadrul corespondenţei purtate anterior emiterii deciziei, măsurile de remediere şi de prevenire pe care le-a luat. Pretinsul control s-a materializat iniţial prin impunerea unor măsuri de remediere, iar în urma constatării îndeplinirii acestor obligaţii au fost dispuse sancţiuni contravenţionale, cu toate că îndeplinirea măsurilor de remediere a fost constatată chiar prin decizie.

Întrucât reclamanta, în dosarele de daună care au făcut obiectul analizei, a procedat la achitarea tuturor prejudiciilor conform cerinţelor ASF, recurenta apreciază că decizia a fost adoptată cu exces de putere, iar sentinţa recurată în mod greşit nu a sancţionat acest aspect.

Aplicarea principiului proporţionalităţii ar fi presupus raportarea la circumstanţele concrete în care au fost săvârşite faptele constatate. Instanţa trebuia să ţină seama că decizia nu precizează modalitatea de calcul a zilelor de întârziere prin raportare la termenul de 30 de zile de la data formulării cererii de despăgubire şi că, la o verificare individuală a celor 168 de dosare, nu rezultă încălcări ale dispoziţiilor legale.

De asemenea, chiar dacă s-ar reţine existenţa încălcărilor, trebuie observat numărul lor nesemnificativ prin raportare la numărul total al dosarelor gestionate de A.. Eventualele erori în instrumentarea dosarelor au un grad de pericol social redus şi nu au fost săvârşite cu vinovăţie.

Toate aceste argumente conduc la concluzia că instanţa a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015.

D. Sentinţa este dată cu încălcarea art. 21 alin. (4) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 dar şi a art. 30 din Norma ASF nr. 20/2017 întrucât nu au existat întârzieri la plată în cadrul celor 40 de dosare reţinute la lit. a) a deciziei

În niciunul dintre dosare nu a fost transmisă acceptarea în scris a ofertei de despăgubire de către persoana păgubită şi nu a existat nicio altă formă de manifestare a voinţei în sensul exprimării acordului cu privire la sumele cuprinse în oferta de despăgubire. Or, obligaţia de plată a despăgubirii devine exigibilă în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei.

În mod eronat instanţa de fond a reţinut că A. a condiţionat acceptarea ofertei. Mai mult, în cazul unor dosare persoanele păgubite şi-au exprimat expres obiecţiunile cu privire la notificările de respingere parţială şi şi-au manifestat voinţa în sensul neacceptări ofertei de despăgubire.

În 23 dintre dosare A. a transmis notificare de respingere parţială a cererii de despăgubire în termenul legal.

Întrucât societatea nu a încălcat prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr132/2017 rezultă că instanţa de fond a pronunţat hotărârea cu încălcarea art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

E. Sentinţa a fost pronunţată cu încălcarea art. 21 alin. (1) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 întrucât nu au existat întârzieri în transmiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire

Instanţa de fond a reţinut că, în conformitate cu materialul probator, în 168 de dosare de daună reclamanta nu a respectat obligaţia de transmitere a ofertei sau a notificării de neplată în termen de 30 de zile.

În 99 dintre dosare societatea a transmis o primă ofertă de despăgubire chiar anterior primirii cererii de despăgubire şi în toate dosarele a fost achitată direct despăgubirea conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 132/2017.

ASF nu a verificat efectiv dosarele de daună, altminteri ar fi constatat că în 29 dintre acestea A. a transmis notificare de respingere parţială a cererii de despăgubire.

II. Sub imperiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că sentinţa nu este motivată corespunzător, nefiind în cuprinsul acesteia nicio referire la argumentele pentru care a fost respinsă acţiunea A. cu privire la contravenţiile constatate şi sancţionate de ASF la pct. c), d) şi e) din decizia contestată.

Instanţa a analizat (şi doar parţial) contravenţiile de la pct. a) şi b) din decizie.

A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017 - pct. d) al deciziei - neîntocmirea procesului-verbal de reconstatare în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, recurenta arată că ASF nu a verificat dosarele de daună, datele reţinute prin decizie neavând corespondent în realitate.

B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017 şi a prevederilor art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 - pct. e) al deciziei - obligaţia efectuării constatării în termen de 3 zile lucrătoare de la data avizării, în 11 din cele 12 dosare menţionate nu poate fi reţinută o întârziere a constatării.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimata pârâtă arată că judecătorul fondului a analizat într-o manieră concisă şi sintetică argumentele reclamantei şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată.

Referitor la încălcarea art. 19 alin. (11) şi a art. 18 alin. (4) din Norma 20/2017, susţinerile recurentei-reclamante nu pot fi primite, situaţia dosarelor de daună pe care se întemeiază decizia atacată rezultând din informaţiile comunicate de reclamantă către ASF, în procedura administrativă. Datele reţinute de ASF au fost confirmate cu documentaţiile existente la dosarele de petiţii, documentaţii care provin de la recurenta-reclamantă. Recurenta urmăreşte inducerea în eroare a instanţei de judecată prin furnizarea unor date diferite de cele comunicate autorităţii pârâte.

A. a fost supusă unui proces de monitorizare intensivă din partea ASF începând cu luna ianuarie a anului 2019, având în vedere că s-a observat o conduită necorespunzătoare a societăţii de asigurare faţă de clienţii săi. Au fost reclamante deficienţe privind sistemul de call center al societăţii, constatarea daunelor exclusiv la centrele proprii de constatare, nerespectarea termenelor legale de constatare/reconstatare, etc.

Într-adevăr, prin mai multe întâlniri între reprezentanţii ASF şi conducerea societăţii de asigurare au fost analizate disfuncţionalităţile, iar societatea a dispus o serie de măsuri de remediere, însă legalitatea deciziei ASF este indiscutabilă.

Motivele de casare subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cât priveşte controlul permanent (supravegherea off-side), acesta reprezintă activitatea de monitorizare continuă desfăşurată la nivelul direcţiilor de specialitate din cadrul ASF, întemeiată pe dispoziţiile art. 212 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012.

Controlul permanent nu este normat prin Regulamentul ASF nr. 11/2016, aspect ignorat cu intenţie de către recurentă, iar decizia contestată nu menţionează că s-a efectuat un control de tipul celor prevăzute de Regulamentul nr. 11/2016, ci un control permanent.

Decizia a fost emisă nu doar în temeiul art. 212 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012, ci şi în temeiul art. 1 alin. (1) pct. 43, art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Legea nr. 237/2015.

Cât priveşte structura din cadrul ASF care a constatat contravenţiile, intimata-pârâtă arată că DSCICSG a exercitat acţiunea de supraveghere în raport de competenţele care îi revin potrivit Secţiunii a 5-a a Regulamentului ASF nr. 10/2016. Conform art. 1627 din Regulament, printre atribuţiile specifice ale Serviciului Supraveghere şi Control Conduită şi Scheme de Garantare (care face parte din DSCICSG) se numără efectuarea procesului de supraveghere şi control asupra activităţii societăţilor de asigurare/reasigurare în ceea ce priveşte produsele de asigurare pe ciclul de viaţă al acestora, gestionarea şi soluţionarea cererilor de despăgubire, instrumentarea şi soluţionarea dosarelor de daună, soluţionarea de către societăţi a petiţiilor primite de la asiguraţi sau persoanele păgubite.

Deci, DSCICSG are atribuţii exprese în ceea ce priveşte supravegherea şi controlul recurentei-reclamante. Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei potrivit cărora Legea nr. 236/2018 şi Norma nr. 19/2018 se aplică doar intermediarilor şi brokerilor de asigurare. Legea şi norma de aplicare se referă la distribuitori, categorie în care intră asigurătorii şi intermediarii, aplicându-se direct şi societăţilor de asigurare.

Nefondate sunt şi susţinerile referitoare la încălcarea art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015. Decizia atacată este motivată, ASF raportându-se la termenele prevăzute în mod expres de legislaţie pentru soluţionarea dosarelor de daună. De asemenea, a ţinut cont de calculul zilelor de întârziere făcut de societate, respectiv pentru care a calculat şi plătit penalităţi de întârziere. Raţionamentul ASF a fost prezentat în Situaţia detaliată a deficienţelor constatate.

În cele 168 de dosare de daună menţionate la lit. b) a deciziei, asigurătorul nu a respectat obligaţia impusă de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, de a formula în scris o ofertă de despăgubire sau de a notifica respingerea pretenţiilor de despăgubire în termen de 30 de zile de la data înaintării cererii de despăgubire.

De asemenea, despăgubirea trebuie plătită de către asigurător în 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire, iar întârzierea se sancţionează cu plata penalităţii de 0,2% pe zi de întârziere. Recurenta are o interpretare proprie eronată a dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 132/2017 coroborate cu Norma nr. 20/2017 (art. 29 şi art. 30). Acceptarea ofertei de despăgubire este echivalentul transmiterii acordului de voinţă al persoanei prejudiciate faţă de cuantumul despăgubirii. Recurenta interpretează subiectiv dispoziţiile legale în sensul condiţionării plăţii de prezentarea unui accept scris cu privire la oferta de despăgubire, în locul oricărei forme de accept din partea persoanei păgubite.

În cele 168 de dosare în care s-a reţinut încălcarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, s-a constatat că oferta de despăgubire dau respingerea cererii de despăgubire parţială sau totală au fost transmise după termenul de 30 de zile prevăzut de lege.

În cele 40 de dosare în care s-a constat încălcarea art. 21 alin. (4) a fost luat în calcul un număr de 10 zile de la data depunerii cererii de despăgubire/plată ce cuprinde suma ofertată de asigurător, însemnând acceptarea ofertei asigurătorului.

Cât priveşte principiul proporţionalităţii, intimata menţionează că dosarele în care s-au constatat încălcări ale legislaţiei reprezintă doar dosare identificate în cadrul petiţiilor instrumentate pe parcursul lunii iunie 2019. Toate au făcut obiectul unor petiţii analizate de ASF într-o singură lună, fără a se putea asuma că celelalte dosare de daună instrumentate de recurentă, în afara obiectului petiţiilor, ar fi toate fără deficienţe.

ASF a apreciat că riscul de conduită în cazul reclamantei este unul ridicat, impactul comportamentului său, în condiţiile în care are o pondere semnificativă pe piaţa RCA, fiind unul semnificativ.

Recurenta-reclamantă consideră eronat că achitarea despăgubirilor şi a penalităţilor de întârziere o exonerează de constatarea contravenţiei pentru nerespectarea art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

S-a avut în vedere că faptele contravenţionale au fost săvârşite în mod repetat, pe parcursul perioadei de monitorizare intensivă, începând cu luna ianuarie 2019. Deşi a implementat o serie de măsuri de remediere, faţă de A. s-a înregistrat în continuare nu număr mare de petiţii, situându-se pe primul loc între asigurători şi înregistrând un număr semnificativ de aspecte neconforme cu legislaţia RCA.

Or, sancţiunea aplicată reprezintă minimul amenzii prevăzut de lege.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Analiza motivelor de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1. Un prim motiv invocat este cel prin care se susţine greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012 şi ale Regulamentului ASF nr. 11/2016.

Respingând criticile de nelegalitate întemeiate de reclamantă pe dispoziţiile legale anterior citate, instanţa de fond a reţinut că decizia contestată a fost emisă în urma exercitării de către ASF a controlului permanent, echivalent cu activitatea de monitorizare continuă desfăşurată cu privire la societăţile de asigurare, această formă de control nefiind reglementată de Regulamentul nr. 11/2016 (care cuprinde dispoziţii referitoare la activitatea de control periodic şi inopinat).

Recurenta-reclamantă reiterează criticile sale, arătând în esenţă că decizia de sancţionare pentru fapte contravenţionale nu putea fi emisă decât în urma desfăşurării unui control periodic sau inopinat, cu respectarea dispoziţiilor Regulamentului ASF nr. 11/2016.

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 212 alin. (1) şi (11) din O.U.G. nr. 93/2012 statuează în mod expres cu privire la forma de control permanent, echivalentă cu activitatea de supraveghere pe care ASF o exercită asupra tuturor entităţilor supuse controlului său, printre care se numără şi societăţile de asigurare prevăzute la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 93/2012. Potrivit textelor de lege citate, încălcarea prevederilor ordonanţei, a legislaţiei care reglementează activitatea entităţilor reglementate şi/sau supravegheate de ASF, precum şi a reglementărilor şi a actelor individuale emise în aplicarea acestora se constată de ASF, ca urmare a exercitării de către direcţiile de specialitate a unui control permanent, periodic sau inopinat, iar prin control permanent se înţelege activitatea de supraveghere desfăşurată în mod continuu de ASF, astfel cum este definită în legislaţia specifică celor trei sectoare de activitate.

Recurenta-reclamantă afirmă în mod nefondat, pe de o parte, că decizia nu putea fi emisă în urma activităţii de control permanent, iar pe de altă parte, că ar fi fost încălcat Regulamentul nr. 11/2016, câtă vreme controlul permanent reprezintă unul dintre tipurile de control pe care ASF le poate exercita, în urma căruia poate contata încălcări ale prevederilor legislaţiei care reglementează activitatea entităţilor reglementate şi/sau supravegheate, iar Regulamentul nr. 11/2016 reglementează exclusiv activităţile specifice controalelor periodice şi inopinate, fiind inaplicabil formei de control permanent.

Drept urmare, Înalta Curte constată că ASF a exercitat o formă de control prevăzută expres de legislaţia specifică şi nu era ţinută de aplicarea dispoziţiilor Regulamentului nr. 11/2016, câtă vreme emiterea deciziei nu este rodul controlului periodic sau inopinat, ci a controlului permanent.

2. Nefondată este şi critica referitoare la lipsa de competenţă a Direcţiei Supraveghere şi Control Intermediari, Conduită şi Scheme Garantare (DSCICSG) din cadrul ASF în exercitarea controlului soldat cu emiterea deciziei de sancţionare.

Recurenta-reclamantă susţine că această direcţie a ASF ar avea atribuţii de monitorizare/control permanent exclusiv asupra intermediarilor principali sau secundari din sectorul de asigurări/reasigurări, sens în care invocă dispoziţii ale Legii nr. 237/2015, Legii nr. 132/2017 şi ale Regulamentului nr. 10/2016.

Înalta Curte constată că argumentele recurentei nu pot fi primite, nefiind demonstrată o încălcare a dispoziţiilor art. 163 alin. (18) din Legea nr. 237/2015 sau art. 37 alin. (3) din Legea nr. 132/2017, conform cărora constatarea contravenţiilor se face de către structurile de specialitate ale ASF.

Aşa cum a arătat intimata-pârâtă, potrivit art. 1622 din Regulamentul nr. 10/2016, DSCICSG asigură realizarea obiectivelor ASF privind supravegherea şi controlul nu numai a intermediarilor în asigurări, ci şi a societăţilor de asigurare/reasigurare, potrivit atribuţiilor specifice ale direcţiei. De asemenea, din cadrul Direcţiei face parte face parte Serviciul supraveghere şi control conduită şi scheme de garantare care, în conformitate cu art. 1627 pct. 3 din Regulament, efectuează procesul de monitorizare, supraveghere şi control asupra activităţii societăţilor de asigurare şi/sau de reasigurare în ceea ce priveşte produsele de asigurare pe ciclul de viaţă al acestora, desfăşurarea activităţii de distribuţie, în conformitate cu legislaţia specifică, inclusiv activităţi de supraveghere a conduitei pentru societăţile care desfăşoară activităţi de asigurare şi/sau de reasigurare în România pe baza dreptului de stabilire şi a libertăţii de a presta servicii.

Împrejurarea că şi alte direcţii sau servicii ale ASF, cum ar fi Serviciul control societăţi de asigurare şi reasigurare, au atribuţii de supraveghere a activităţii societăţilor de asigurare/reasigurare nu poate constitui un argument în sensul nerespectării atribuţiilor de control ale autorităţii însăşi, control materializat în emiterea deciziei contestate.

Recurenta, prin trimiterile la cadrul normativ, în special la dispoziţiile Regulamentului nr. 10/2016 nu relevă o nerespectare a condiţiei externe de valabilitate a actului administrativ privitoare la competenţa autorităţii însăşi.

Ca atare, este nefondată critica din recurs prin care se reia motivul de nelegalitate a deciziei întemeiat pe lipsa de competenţă a DCSICSG în exercitarea controlului.

3. Nefondate sunt şi motivele de recurs prin care se invocă o încălcare a art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015, ce impune motivarea deciziilor de sancţionare emise de ASF, precum şi a art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 întrucât nu au existat întârzieri în transmiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a reţinut cu aplicarea corectă a legii că actul supus controlului judiciar este motivat.

Este de menţionat că prin decizia nr. 1181/26.09.2019 a fost sancţionată recurenta-reclamantă cu amendă de 50.000 RON în temeiul art. 3 lit. d) din O.U.G. nr. 93/2012 şi a art. 37 alin. (2) lit. a), alin. (11) şi alin. (14) din Legea nr. 132/2017 pentru fapta întârzierii în emiterea ofertelor de despăgubire sau a notificărilor de respingere a pretenţiilor de despăgubire în 168 dosare de daună, enumerate în anexa la decizie, ceea ce constituie o încălcare a prevederilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, respectiv contravenţia prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ - lit. b) a deciziei.

Prin aceeaşi decizie s-a aplicat şi sancţiunea avertismentului pentru alte patru fapte. Astfel, la lit. a) a deciziei s-a reţinut că în 40 de dosare de daună reclamanta a efectuat plata despăgubirilor cu întârziere, încălcând dispoziţiile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, ceea ce reprezintă contravenţie potrivit art. 37 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

La lit. c) a deciziei s-a constatat încălcarea în 2 dosare de daună a prevederilor art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 - plata cu întârziere a despăgubirilor, ceea ce reprezintă contravenţie potrivit art. 35 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ.

La lit. d) a deciziei s-a constatat că în 6 dosare de daună reclamanta a efectuat reconstatarea daunelor cu întârziere, încălcând astfel art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017, ceea ce reprezintă contravenţie conform art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017.

Iar la lit. e) a deciziei s-a constatat că în 13 dosare de daună societatea de asigurări a efectuat constatarea daunelor cu întârziere, încălcând astfel art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017, ceea ce reprezintă contravenţie conform art. 37 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 132/2017.

Faptele sunt deci reprezentate de nerespectarea de către A. a termenelor prevăzute de legislaţia din materia asigurărilor pentru diferitele etape ale procesului de instrumentare a dosarelor de daună.

Cât priveşte constatarea ASF potrivit căreia, în 168 de cazuri, A. a încălcat termenul de răspuns la cererile de despăgubire formulate de persoanele prejudiciate, nu se poate afirma că decizia atacată este nemotivată. Neindicarea expresă a termenului prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea 132/2017, de 30 de zile, ce a fost încălcat nu constituie un viciu de motivare a actului administrativ. Ca profesionist în domeniul asigurărilor, A. cunoaşte termenul legal de emitere a ofertei de despăgubire/notificării de refuz de despăgubire, precum şi modul în care acesta se calculează. De asemenea, cerinţa motivării deciziei nu impune indicarea numărului de zile de întârziere în fiecare caz în parte.

Recurenta-reclamantă susţine fără temei că din corespondenţa anterioară avută cu ASF reiese că au fost identificate doar cinci dosare în care s-au înregistrat întârzieri şi că, practic, nu a fost notificată cu privire la încălcarea termenului de formulare a răspunsului la cererea de despăgubire în privinţa celor 168 de dosare la care se referă decizia.

În realitate, prin adresa nr. x/22.07.2019 a DSCICSG recurenta-reclamantă a fost informată cu privire la identificarea în activitatea de soluţionare a petiţiilor din cursul lunii iunie 2019 a 217 cazuri de nerespectare a termenelor prevăzute de art. 21 din Legea nr. 132/2017, aici intrând termenul de 30 de zile de răspuns la cererea de despăgubire prin oferta de despăgubire sau notificarea de respingere a cererii (alin. (1) şi termenul de 10 zile de plată a despăgubirii (alin. (4).

La solicitarea ASF de comunicare a unui răspuns punctual, detaliat asupra fiecărui caz, A. a răspuns prin adresa nr. x/5.08.2019.

Instanţa de fond a stabilit că documentaţia administrativă care a stat la baza emiterii deciziei atestă întârzierile în instrumentarea dosarelor de daună, iar stabilirea situaţiei de fapt nu poate face obiectul recursului - cale extraordinară de atac în care se analizează conformitatea cu legea a soluţiei pronunţate în fond, în raport de situaţia de fapt stabilită.

Înalta Curte observă totuşi că răspunsul oferit de reclamantă în procedura administrativă confirmă în majoritatea cazurilor existenţa întârzierilor, făcând referire inclusiv la măsurile de remediere dispuse.

Prin urmare, susţinerile contrare ale reclamantei din recurs nu vor fi reţinute.

4. O altă critică a recurentei-reclamante priveşte încălcarea, prin decizia ASF, a principiului proporţionalităţii, reglementat de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 şi de art. 21 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, recurenta invocând o greşită aplicare a acestor dispoziţii de către instanţa de fond.

Recurenta afirmă că sancţiunea amenzii de 50.000 RON nu respectă cerinţa proporţionalităţii în raport de gradul de pericol social redus al faptelor şi împrejurările în care au fost săvârşite, dat fiind numărul nesemnificativ de nereguli faţă de numărul foarte mare de dosare de daună instrumentat de reclamantă, dar şi de urmările produse, recurenta invocând luarea măsurilor de remediere, inclusiv prin acoperirea tuturor prejudiciilor invocate de petiţionari, măsuri aduse la cunoştinţa ASF înainte de emiterea deciziei de sancţionare.

Înalta Curte costată că instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile legale anterior evocate, constatând că reclamanta a fost sancţionată cu amenda minimă prevăzută de art. 37 şi alin. (2) lit. a) din Legea nr. 132/2017 numai pentru numărul mare de întârzieri înregistrate într-un interval scurt de timp în activitatea de emitere a ofertelor de despăgubire sau, după caz, a notificărilor de respingere a cererilor de despăgubire, adică pentru contravenţia prevăzută de art. 37 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. art. 21 alin. (1) din aceeaşi lege.

Pentru restul încălcărilor, identificate într-un număr mai mic de cazuri, s-a aplicat sancţiunea avertismentului, aşa încât o lipsă de proporţionalitate a sancţiunii nu ar putea fi invocată.

Cât priveşte circumstanţele invocate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că numărul neregulilor este unul semnificativ raportat la scurta perioadă de control/soluţionare petiţii la care se raportează emiterea deciziei, iar rezolvarea respectivelor dosare de daună de către reclamantă, prin asumarea inclusiv a obligaţiei de plată a unor penalităţi de întârziere nu şterge toate urmările neregulilor constatate.

Instanţa de fond a apreciat corect asupra gravităţii faptei care a condus la aplicarea amenzii contravenţionale, câtă vreme A. a fost supusă unui proces de monitorizare intensivă din partea ASF, începând cu luna ianuarie 2019, ca urmare a numărului mare de petiţii înregistrate la autoritate şi care o privesc pe reclamantă. Dimensionarea urmărilor, în mod firesc, nu s-a restrâns la aspectele de ordin financiar, vizând şi sfera protecţiei consumatorilor.

5. Motivul de recurs referitor la încălcarea art. 21 alin. (4) şi art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 dar şi a art. 30 din Norma ASF nr. 20/2017 întrucât nu au existat întârzieri la plată în cadrul celor 40 de dosare reţinute la lit. a) a deciziei, Înalta Curte îl constată nefondat.

Recurenta susţine, contrar situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond, că nu au existat întârzieri la plata despăgubirilor. Aceste afirmaţii, pe de o parte contravin poziţiei adoptate de către reclamantă în procedura administrativă, în care a recunoscut astfel de întârzieri, iar pe de altă parte se constituie în critici la adresa situaţiei de fapt stabilite de instanţa de fond, pe baza probatoriului administrat.

A mai susţinut recurenta şi că unele dintre dosarele de daună la care se referă lit. a) a deciziei ar cuprinde notificări de respingere parţială a cererii de despăgubire, însă nu relevă în ce fel această situaţie ar putea influenţa controlul de legalitate al sentinţei.

Cât priveşte data de la care se calculează termenul de 10 zile de plată a despăgubirii, prevăzut de art. 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017, recurenta arată că ASF nu ar fi calculat corect termenul, care nu poate curge anterior acceptării în scris a ofertei de către persoana păgubită. Aspectul datei la care a intervenit acceptarea ofertei de despăgubire în cele 40 de dosare de daună nu se impune a fi verificat de instanţa de recurs de vreme ce ţine de stabilirea situaţiei de fapt şi, mai mult, depăşirea unor termene de plată a fost recunoscută de către reclamantă în procedura administrativă, iar sancţiunea aplicată a fost avertismentul.

II. Analiza motivelor de recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta arată că sentinţa nu este motivată corespunzător, nefiind în cuprinsul acesteia nicio referire la argumentele pentru care a fost respinsă acţiunea A. cu privire la contravenţiile constatate şi sancţionate de ASF la pct. c), d) şi e) din decizia contestată.

Înalta Curte constată că susţinerile recurentei reclamante se confirmă, senţinţa necuprinzând o analiză punctuală a punctelor c), d) şi e) ale deciziei atacate.

Însă, neregularitatea nu poate atrage casarea sentinţei pentru nemotivare câtă vreme faptele constatate la lit. c), d) şi e) ale deciziei joacă un rol secundar, fiind sancţionate cu avertisment, constatările de la lit. c) fiind de altfel similare celor de la lit. a) - plata cu întârziere a despăgubirilor, însă considerate a fi fost săvârşite sub imperiul reglementării anterioare Legii nr. 132/2017, respectiv sub incidenţa art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016. Miza litigiului o reprezintă sancţiunea amenzii de 50.000 RON aplicată pentru contravenţia prevăzută la lit. b) a deciziei, a cărei legalitate este confirmată de instanţa de recurs, conform considerentelor precedente.

Cu privire la faptele constatate la lit. e) - încălcarea termenului de 3 zile prevăzut de art. 18 alin. (4) din Norma nr. 20/2017 pentru întocmirea procesului-verbal de constatare, ce constituie contravenţie potrivit art. 37 alin. (1) din Legea nr. 132/2017, recurenta, din nou, arată că astfel de depăşiri nu au existat.

Similar în cazul încălcării art. 19 alin. (11) din Norma nr. 20/2017 menţionate la lit. d) a deciziei - neîntocmirea procesului-verbal de reconstatare în termen de 3 zile lucrătoare de la solicitare, recurenta arată că ASF nu a verificat dosarele de daună, datele reţinute prin decizie neavând corespondent în realitate.

Deci, criticile se axează din nou pe situaţia de fapt, iar nu pe aspecte de legalitate. Mai mult, chiar din elementele detaliate prin cererea de recurs rezultă că s-au înregistrat întârzieri cel puţin în unele dintre cazurile menţionate, pe care recurenta le apreciază nesemnificative.

Pe de altă parte, intimata arată în cuprinsul întâmpinării care a fost poziţia A. cu privire la respectarea termenelor de constatare/reconstatare, în procedura administrativă, şi anume de recunoaştere explicită a întârzierilor.

Înalta Curte constată că poziţia oscilantă a recurentei-reclamante cu privire la situaţia de fapt punctuală a fiecărui dosar de daună nu poate reprezenta critică la adresa legalităţii sentinţei recurate.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ. şi a art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 473 din 23 iunie 2020, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 473 din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2022.