Annulment of tax security measures for lack of concrete proof of asset dissipation risk under Art. 213 of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26.02.2019, sub nr. x/2019, pe rolul Tribunalului Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 şi a procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019, emise de Serviciul inspecţie fiscală P.J. nr. 5 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj.

Prin sentinţa nr. 595/2019 din 10 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 230/2019 din 30 mai 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a disjuns capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019 şi a dispus formarea unui dosar separat; a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/05.02.2019.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea contestatiei reclamantei, cu consecinţa menţinerii actului atacat.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond a reţinut în mod nelegal că nu este îndeplinită conditia privind motivarea actului, fără a indica în concret care sunt omisiunile actului atacat şi fără a face referire la argumentele organului fiscal, respectiv fără a arăta motivele de fapt şi drept care au determinat judecătorul fondului să le înlăture.

Sub acest aspect, invocă nemotivarea hotărârii, apreciind că instanţa nu a prezentat argumentele proprii pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, rezumându-se la o înşiruire de fapte.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., consideră că soluţia pronunţată este vădit eronată, fiind rezultatul unei cercetări superficiale a cauzei şi în vădită contradicţie cu dispoziţiile art. 213 Codul de procedură fiscală.

Susţine că dispunerea măsurilor asigurătorii a avut la bază analiza stării de fapt fiscale a debitoarei şi istoria comportamentului fiscal al acesteia; că art. 213 din Codul de procedură fiscală se aplică în cazuri excepţionale, iar luarea măsurilor asigurătorii trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a debitorului care încearcă să îşi sustragă, ascundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de executare a creanţei fiscale; că pericolul la care face referire art. 213 Codul de procedură fiscală trebuie să fie unul concret şi obiectiv; că în cazul deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii din speţă organul fiscal a dovedit că, raportat la atitudinea administratorului societăţii, la antecedentele sale, exista pericolul ca reprezentanţii legali ai societăţii, să se sustragă de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor ori să ascundă, să înstrăineze sau să risipească patrimoniul societăţii.

Arată că la data de 03.09.2018 a fost emis ordinul de serviciu în baza căruia a fost efectuată o inspecţie fiscală parţială la societate, în urma căreia au fost estimate obligatii fiscale suplimentare în sumă de 3.220.416 RON, recurenta-pârâtă detaliind modalitatea de stabilire a sumelor suplimentare.

Recurenta-pârâtă precizează că, întrucât a constatat că în mod repetat au fost încălcate prevederile legislaţiei fiscale şi contabile de către societatea intimată; că în mod repetat societatea a vândut bunurile din patrimoniu la preţuri stabilite arbitrar şi că resurselele materiale ale acesteia au fost folosite pentru realizarea lucrărilor de evaluare de către experţi agreaţi, în mod legal şi temeinic, organele fiscale au stabilit că se impune instituirea măsurilor asiguratorii, condiţia "pericolului" ca societatea să îşi înstrăineze/sustragă bunurile de la executare fiind îndeplinită.

Cu privire la aspectele de mai sus, susţine că instanţa de fond nu a făcut nicio menţiune din care să reiasă că a reţinut îndeplinirea condiţiei pericolului şi nu au fost arătate argumente din care să rezulte justeţea soluţiei din dispozitiv.

Critică faptul că instanţa a reţinut nemotivarea deciziei şi faptul că singurul argument invocat este acela al cuantumului însemnat al creanţei, deşi decizia instituirii măsurilor asiguratorii a avut la bază o amplă verificare a legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, a concordanţei dintre datele din declaraţiile fiscale cu cele din evidenţa contabilă şi fiscală a societăţii; verificarea corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor în legătură cu stabilirea bazei de impozitare şi a obligaţiilor fiscale aferente; verificarea respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile; analiza şi evaluarea informaţiilor fiscale, în vederea confruntării declaraţiilor fiscale cu informaţiile proprii sau din alte surse; verificarea înregistrării veniturilor aferente activităţii desfăşurate.

Recurenta-pârâtă susţine că se impune a fi avut în vedere şi cuantumul însemnat al obligaţiilor fiscale datorate, în raport cu valoarea bunurilor care pot face obiectul executării silite.

Consideră că toate aceste argumente au fost în mod nelegal ignorate de către instanta de fond, care a apreciat că actul administrativ atacat nu conţine împrejurările concrete şi faptele săvârşite de intimata-reclamanta, motiv pentru care consideră că, fiind vorba de o cercetare superficială a cauzei, hotărârea recurată este nelegală, impunându-se anularea acesteia.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata - reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - D.G.R.F.P. Craiova şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 şi a procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019, emise de Serviciul inspecţie fiscală P.J. nr. 5 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantei şi a anulat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019, reţinând în esenţă că simpla motivare referitoare la cuantumul ridicat al obligaţiilor estimate suplimentar în cuantum de 3.220.416 RON şi existenţa pericolulului ca debitorul să se sustragă de la urmărire şi să îşi ascundă patrimoniul nu reprezintă un temei suficient pentru luarea măsurilor asigurătorii, în lipsa unor indicii concrete că respectivul contribuabil urmează să se sustragă de la plata obligaţiilor fiscale.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că instanţa a rămas învestită doar cu Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019 emisă de Serviciul inspecţie fiscală P.J. nr. 5 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj, având în vedere că prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal a disjuns capătul de cerere privind anularea procesului-verbal de sechestru nr. DJ 1298/11.02.2019 şi a dispus formarea unui dosar separat.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă critică în esenţă faptul că instanţa de fond nu a indicat în concret care sunt omisiunile actului atacat şi nu a făcut referire la argumentele organului fiscal, respectiv nu a arătat motivele de fapt şi drept care au determinat judecătorul fondului să înlăture argumentele pârâtei. De asemenea, a invocat nemotivarea hotărârii, apreciind că instanţa nu a prezentat argumentele proprii pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, instanţa rezumându-se la o înşiruire de fapte.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, a indicat textele de lege aplicabile, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

În acest sens, Înalta Curte reţine cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, iar împrejurarea că recurenta-pârâtă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.. Ca urmare, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/05.02.2019, emisă de Serviciul inspecţie fiscală P.J. nr 5 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător pe un număr de 3 bunuri imobile ale societăţii intimate, organul fiscal apreciind că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor stabilite suplimentar cu titlu de TVA şi impozit pe profit, organul fiscal menţionând în decizia atacată că apreciază necesară instituirea măsurilor asigurătorii având în vedere cuantumul obligaţiilor estimate suplimentar, în sumă totală de 3.220.416 RON.

Potrivit art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietate a debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, în cazuri excepţionale, respectiv atunci când există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea. Dispoziţiile art. 231 rămân aplicabile", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol:

"decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Din analiza textului de lege de mai sus rezultă că măsurile asiguratorii sunt măsuri excepţionale, iar luarea acestora trebuie raportată la o anumită atitudine de rea-credinţă a persoanei vizate, care poate consta, de exemplu, în golirea conturilor societăţii sau vânzarea activelor cu scopul de a se sustrage de la plata obligaţiilor fiscale care îi incumbă.

De asemenea, dispunerea unor asemenea măsuri trebuie motivată, în considerarea aceluiaşi caracter de excepţie al acestora.

Examinând Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii ce face obiectul prezentei cauze, Înalta Curte constată, în acord cu instanţa de fond, că organul fiscal nu a motivat şi nici nu a dovedit existenţa cazului excepţional, în sensul art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

Astfel, se constată că prin decizia ce face obiectul cauzei de faţă, organul fiscal a concluzionat că există pericolul ca debitorul să se sustragă de la executare şi că apreciază necesară instituirea măsurilor asigurătorii având în vedere cuantumul obligaţiilor estimate suplimentar, fără a arăta în concret argumentele pentru care a concluzionat în acest mod.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că actul administrativ contestat este nelegal, în lipsa unei motivări corespunzătoare a măsurii cu caracter de excepţie adoptate, nefiind indicate aspecte concrete care să probeze că societatea reclamantă ar intenţiona să îşi ascundă sau risipească în mod fraudulos patrimoniul în scopul de a zădărnici executarea, astfel că aspectele evidenţiate în decizia atacată reprezintă doar o motivare generică.

Instanţa de control judiciar constată că aprecierea pericolului nu este subiectivă şi că se impune justificarea pericolului în situaţia instituirii măsurilor asigurătorii prin raportare la conţinutul declaraţiilor fiscale şi al situaţiei financiare a debitorului, la istoria comportamentului fiscal al contribuabilului, al reprezentanţilor legali şi al asociaţilor/acţionarilor majoritari, astfel cum rezultă din prevederile punctului 5.1.1 şi 5.6 lit. f) din Ordinul nr. 2605/2010.

Pericolul despre care se face vorbire în art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 nu este prezumat, ci trebuie să rezulte din anumite elemente menţionate expres de organul de control, astfel că, în mod eronat, a apreciat recurenta-pârâtă că inspectorii antifraudă au motivat prin decizia atacată existenţa indiciilor sau a pericolului ca debitorul să se sustragă ori să îşi risipească patrimoniul.

Or, o asemenea susţinere nu poate fi primită câtă vreme Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/05.02.2019, emisă de Serviciul inspecţie fiscală P.J. nr. 5 al Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Dolj nu cuprinde justificarea concretă a dispunerii măsurilor asiguratorii, astfel cum prevede art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015.

În acest sens, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte din motivele de recurs, referitoare la modalitatea de desfăşurare a inspecţiei fiscale şi la aspectele constatate în evidenţa contabilă şi fiscală a societăţii reclamante, nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, în condiţiile în care decizia de instituire a măsurilor asigurătorii este condiţionată de îndeplinirea cerinţei privind motivarea măsurilor dispuse.

Or, Înalta Curte constată că necesitatea instituirii unor asemenea măsuri trebuia motivată prin chiar Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, astfel cum prevăd în mod expres dispoziţiile art. 213 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, conform cărora:

"(5) Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii trebuie motivată şi semnată de către conducătorul organului fiscal competent."

Dincolo de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu pot fi primite susţinerile recurentei-pârâte în sensul că se impune a fi reţinut cuantumul însemnat al obligaţiilor fiscale datorate, în raport cu valoarea bunurilor care pot face obiectul executării silite, având în vedere că din decizia de instituire a măsurilor asigurătorii şi din procesul-verbal de sechestru rezultă că în speţă sumele estimate suplimentar ca obligaţii de plată sunt în sumă de 3.220.416 RON, iar valoarea bunurilor sechestrate este în cuantum de 3.954.089,97 RON.

Pe de altă parte, instanţa de recurs constată că art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, care prevede condiţiile în care se instituie măsurile asigurătorii nu face nicio referire la cuantumul creanţei bugetare, ci doar la existenţa pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Or, recurenta-pârâtă nu a motivat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv nu a arătat în concret în ce constă pericolul la care face referire textul de lege de mai sus, motiv pentru care actul atacat este nelegal.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurenta-pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 230/2019 din 30 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 14 octombrie 2021.