Prescription of Competition Council sanctions: Continuity of anticompetitive conduct and the interruptive effect of sectoral investigation orders

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal la data de 08.04.2019, reclamanta Societatea Naţională de Medicina Familiei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei a solicitat următoarele:

- anularea deciziei nr. 64/20.11.2018 a Consiliul Concurenţei ca fiind nelegală;

- suspendarea executării deciziei nr. 64/20.11.2018 a Consiliul Concurenţei, în temeiul art. 51 alin. (2) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei;

- obligarea Consiliul Concurenţei la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de taxa judiciară de timbru, onorariul de avocat şi orice alte cheltuieli pricinuite de desfăşurarea acestui proces.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 915 din 9 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti- a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta Societatea Naţională de Medicina Familiei în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Recurenta Societatea Naţională de Medicina Familiei a formulat recurs împotriva sentinţei civile nr. 915/2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti la data de 09.12.2019, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea contestaţiei şi anularea deciziei nr. 64/20.11.2018 a Consiliului Concurenţei ca fiind nelegală.

Recurenta critică soluţia primei instanţe privind prescripţia dreptului consiliului concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale întrucât aceasta a reţinut faptul că termenul de prescripţie de 5 ani a fost întrerupt ca urmare a declanşării investigaţiei sectoriale pe piaţa serviciilor de asistenţă medicală din România şi a activităţilor conexe acestora, prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 239 din 14 mai 2013. Din interpretarea sistematică a considerentelor hotărârii, nu ar rezulta faptul că ar exista vreun alt motiv pentru care prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale, afară de întreruperea cursului prescripţiei.

Se arată că potrivit prevederilor art. 64 alin. (1) din legea nr. 21/1996 a concurenţei orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare sau în scopul investigării unei încălcări a legii întrerupe cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 63. În altă ordine de idei, pentru a produce efectul de întrerupere a cursului prescripţiei, orice acţiune întreprinsă de Consiliul Concurenţei trebuie să aibă un scop legal calificat, respectiv:

- fie realizarea unei examinări preliminare;

- fie investigarea unei încălcări a legii;

Or, atât timp cât despre o eventuală încălcare la legii nu a fost vorba la momentul mai 2013, de când datează ordinul mai sus amintit, singura chestiune care rămâne în discuţie este a stabili dacă acest ordin a fost dat în scopul unei examinări prealabile.

Susţine recurenta că aflându-ne în prezenţa unei norme cu caracter excepţional, interpretarea acesteia trebuie să aibă un sens restrictiv, nicidecum unul extensiv, pentru a nu conduce la rezultatul ineficientizării oricărei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei. În acest sens, orice acţiune a Consiliului Concurenţei realizată în scopul unei examinări preliminare trebuie să fie în mod direct legată de o suspiciune sau o presupusă faptă anticoncurenţială, aspect care rezultă din cuprinsul art. 64 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, teza următoare: întreruperea termenului de prescripţie produce efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către cel puţin un operator economic sau o asociaţie de operatori economici care a participat la săvârşirea încălcării legii.

În altă ordine de idei, atât timp cât examinarea preliminară şi acţiunile ce au acest scop nu pleacă de la o presupusă încălcare concretă a legii, acestea nu pot reprezenta cauze legale de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale.

Analizând conţinutul Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 239 din 14 mai 2013, acesta este unul succint şi cu aspect de generalitate, a cărui substanţă rezidă în următoarele:

- necesitatea realizării unei analize aprofundate a sectorului serviciilor de asistenţă medicală din România şi a activităţilor conexe acestora;

- declanşarea în baza art. 26 alin. (1) Ut. g) din Legea concurenţei a unei investigaţii sectoriale pe piaţa serviciilor de asistenţă medicală din România şi a activităţilor conexe acestora, întrucât există indicii privind existenţa unor disfuncţionalităţi concurenţiale în acest domeniu;

Este adevărat că, astfel cum a reţinut şi prima instanţă, de principiu nu este exclus ca o investigaţie sectorială să întrerupă cursul termenelor de prescripţie, dar acest efect trebuie analizat şi constatat de la caz la caz.

În concluzie, prin natura şi obiectul vast al Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 239 din 14 mai 2013, acesta nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a constitui o cauză de întrerupere a cursului prescripţiei în situaţia de faţă, ci un pretext extras din activitatea curentă a Consiliului Concurenţei pentru a justifica o pasivitate ce a durat în perioada 2010-2017, ceea ce reflectă indirect şi lipsa de interes pentru a investiga şi sancţiona o presupusă faptă fără niciun efect asupra concurenţei în domeniul serviciilor medicale în România.

Recurenta arată că în prima instanţă o parte a conferit o greutate nejustificată demersurilor independente ale unor asociaţii judeţene ale medicilor de familie, ia pe de altă parte a stabilit, acolo unde nu există, o legătură de cauzalitate între acţiunile subscrisei şi faptele ulterioare aparţinând acestor asociaţii judeţene.

Din păcate, prima instanţă nu a reţinut şi faptul că dintre cele 41 de asociaţii judeţene ale medicilor de familie, numai 6 dintre acestea au realizat pe cont propriu demersuri pentru adoptarea unor tarife minimale şi, foarte important, că aceste demersuri nu au fost concertate, rezultând fără echivoc faptul că recurenta Societatea Naţională de Medicina Familiei nu a avut un rol de coordonare şi unificare a unor asemenea practici, ba dimpotrivă, nu s-a implicat instituţional în niciun fel, din momentul refuzului Colegiului medicilor din România de a gira o atare practică.

Se solicită a se constata faptul că Societatea Naţională de Medicina Familiei este o asociaţie independentă de asociaţiile judeţene şi nu constituie o asociaţie a formelor de exercitare a profesiei de medic de familie. recurenta nu are pârghii statutare pentru a determina sau împiedica o conduită decisă la nivelul asociaţiilor judeţene ale medicilor de familie. Este injust ca întreaga situaţie de fapt să fie legată de actele şi faptele subscrisei, doar pentru că celelalte entităţi şi medici de familie activează pe teritoriul naţional. Or, la nivelul recurentei nu poate fi identificată nicio decizie statutară privind practici neconcurenţiale, recurenta manifestând maximă diligentă pentru respectarea regulilor de concurenţă, cu bună credinţă şi cu solicitarea avizelor instituţiilor de resort. Un astfel de aviz/punct de vedere urma a fi solicitat şi Consiliului Concurenţei, dacă iniţiativa ar fi trecut de filtrul iniţial al Colegiului Medicilor din România.

În condiţiile inexistenţei vreunei decizii adoptate la nivelul forurilor statutare ale recurentei care să impună sau să recomande tarife minimale unice la nivel naţional, instanţa de fond, cu o deosebită lejeritate asimilează unele iniţiative aparţinând unor membri cu iniţiative aparţinând recurentei, ceea ce nu este corect pentru că invalidează ab initio procesul decizional în Societatea Naţională de Medicina Familiei. Reprezentanţii asociaţiilor judeţene ale medicilor de familie au libertatea de a ridica probleme, de a avansa şi discuta propuneri, chiar de a transmite recomandări, dar acest lucru nu poate fi asimilat deciziilor statutare ale Societăţii Naţionale De Medicina Familiei.

De altfel, instanţa de fond reţine toate presupusele indicii care ar fi condus la concluzia adoptării unor practici neconcurenţiale, însă trăgând linie, se observă că acestea nu reprezintă decât o suită de opinii şi propuneri aparţinând unui număr restrâns de reprezentanţi, indiferent de calitatea acestora.

În spiritul celor evocate anterior, se solicită a se observa faptul că prima instanţă a dat o nejustificată greutate unei corespondenţe aparţinând domnului medic A., indiferent de iniţiativele domniei sale şi de calitatea sa de membru în Senatul Societăţii Naţionale de Medicina Familiei,

Instanţa de fond, într-o manieră exagerată, a apreciat efectele acţiunilor ce ar putea fi reţinute în sarcina Societăţii Naţionale de Medicina Familiei ca având un rol determinant în deciziile luate la nivelul a doar 6 dintre asociaţiile judeţene de medicină de familie, 6 din 41. Din păcate instanţa nu reţine faptul că este la fel de posibil ca recurenta, prin conduita instituţională, să fi avut un efect disuasiv asupra celorlalte 35 de organizaţii judeţene, ceea ce este din nou injust.

Recurenta nu a făcut decât să genereze mediul propice pentru căutarea unei soluţii care să înfrângă acte de concurenţă neloială săvârşite prin gratuităţi oferite în mod nejustificat, pentru atragerea pacienţilor spre serviciile anumitor forme de exercitare a profesiei de medic de familie.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 14 iulie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 29 septembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte reţine că recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu cererea de chemare în judecată prin care a solicitat anularea deciziei nr. 64/20.11.2018 emisă de pârâtul-intimat Consiliul Concurenţei prin care s-a dispus sancţionarea reclamantei Societatea Naţională de Medicina Familiei cu suma de 54.562 RON pentru încălcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996 a concurenţei, republicată, respectiv pentru adoptarea unei decizii de stabilire a unor tarife minimale pentru servicii medicale prestate în cabinetele de medicină de familie, servicii nedecontate de către terţi, plătite direct de către consumatori în cadrul cabinetelor de medicina familiei.

A arătat recurenta-reclamantă în esenţă faptul că actul administrativ contestat este nelegal întrucât potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 21/1996, dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte contravenţii prevăzute de prezenta lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 63 alin. (2) din Legea nr. 21/1996, prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni începe să curgă de la data săvârşirii încălcării.

În cazul încălcărilor care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză.

Potrivit cronologiei indicate în descrierea situaţiei de fapt, astfel cum aceasta a fost consfinţită în cuprinsul deciziei atacate, ultima pretinsă încălcare a dispoziţiilor Legii nr. 21/1996 a fost săvârşită la data de 25.10.2010. odată cu solicitarea avizului favorabil al Colegiului Medicilor din România cu privire la lista cu "Tarifele minimale pentru serviciile medicale oferite în cabinetele de medicină de familie", aviz care nu a fost acordat şi orice discuţie cu privire la aceste eventuale tarife a fost sistată în privinţa recurentei, indiferent de poziţiile asociaţiilor judeţene ale medicilor de familie, pe care reclamanta nu le-a putut influenţa. Nu există niciun alt indiciu şi nici Consiliul Concurenţei nu invocă săvârşirea vreunei alte încălcări şi nici a vreunui minim act sau fapt, ulterior acestei date.

Din cuprinsul deciziei atacate nu rezultă câtuşi de puţin faptul că pretinsa încălcare descrisă ar avea caracter de continuitate sau de repetabilitate, nefiind reţinută nicio altă faptă şi niciun alt act de natură a reitera o conduită similară celei pentru care recurenta a fost sancţionată, conduită consumată cel mai târziu la data de 25.10.2010. Arată că nu există nicio dovadă cu privire la faptul că, după data anterior menţionată, din dispoziţia sau cu concursul reclamantei-recurente, vreo formă de exercitare a profesiei de medic de familie a impus tarife minimale pentru oricare dintre serviciile de specialitate prestate.

Raţionamentul reprezentanţilor Consiliului Concurenţei potrivit căruia existenţa unei liste cu Tarife minimale pentru servicii medicale oferite în cabinetele de medicina familiei şi comunicarea acesteia spre avizare Colegiului Medicilor din România reprezintă o decizie în sine, "atât din punct de vedere formal, cât şi din punct de vedere procedural" este exagerată în sine. Cu atât mai mult, faptul că nu a existat nicio decizie în acest sens rezultă din faptul că, ulterior, orice demers şi orice discuţie pe seama listei invocate au încetat, odată cu abandonarea acestora în forul Colegiului Medicilor din România.

În fapt, pretinsele fapte anticoncurenţiale invocate în cuprinsul deciziei nr. 64/20.11.2018 nu au fost decât nişte intenţii, neverificate din perspectiva legislaţiei concurenţei, dar care, înainte de toate, ar fi trebuit să primească avizul profesional al Colegiului Medicilor din România. Or, atât timp cât acest aviz nu a existat, demersul unor membri ai subscrisei a rămas la stadiul de pură intenţie, neavând nicidecum vocaţia de a influenţa în vreun fel practici anticoncurenţiale la nivelul asociaţiilor judeţene membre.

Analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-pârât, instanţa de control judiciar apreciază că aceasta este nefondată, considerând că argumentele dezvoltate în cuprinsul motivelor de recurs se circumscriu cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât sunt apte a fi analizate în această fază procesuală prin raportare la normele legale incidente şi la materialul probator administrat în cauză în faţa instanţei de fond.

În consecinţă, Înalta Curte, constatând că susţinerile intimatului-pârât referitoare la faptul că nu au fost indicate în concret de către recurentă motivele ce relevă nelegalitatea soluţiei dispuse în primă instanţă nu pot fi primite întrucât chiar dacă aparent sunt comune ce cele expuse în faţa judecătorului fondului, relevă critici punctuale atât în privinţa legalităţii sentinţei recurate, cât şi în ceea ce priveşte temeinicia acesteia, astfel încât va respinge excepţia nulităţii ca nefondată.

Recursul declarat în cauză împotriva sentinţei civile nr. 915/9.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal de către recurenta-reclamantă Societatea Naţională de Medicina Familiei este nefondat pentru argumentele de fapt şi de drept ce vor fi expuse în cele ce urmează.

Înalta Curte reţine că principala critică relevată în cuprinsul motivelor de recurs vizează greşita apreciere de către judecătorul fondului a incidenţei în cauză a dispoziţiilor art. 63 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 21/1996, potrivit cărora:

"(1) Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcarea prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează: (...)

b) În termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte contravenţii prevăzute de prezenta lege.

(2) Prescripţia dreptului Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni începe să curgă de la data săvârşirii încălcării. În cazul încălcărilor care au caracter de continuitate sau de repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt anticoncurenţial în cauză."

Instanţa de control judiciar constată că prin Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 101 din 24.02.2017 a fost declanşată din oficiu investigaţia având ca obiect posibila încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, în urma acestei investigaţii fiind emisă decizia contestată în cauză prin care recurenta-reclamantă a fost sancţionată contravenţional pentru încălcarea dispoziţiilor legale anterior menţionate.

Recurenta-reclamantă critică soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti susţinând că în mod greşit a respins prima instanţă excepţia prescripţiei extinctive a dreptului pârâtului-intimat Consiliul Concurenţei de a aplica sancţiunea contravenţională în raport de dispoziţiile art. 63 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 21/1996 întrucât acest termen de prescripţie (de 5 ani prevăzut de dispoziţiile art. 63 alin. (1) lit. b) s-ar fi împlinit în luna octombrie 2015, data epuizării pretinsei fapte anticoncurenţiale prin raportare la probele administrate în cursul investigaţiei efectuate de către intimatul-pârât.

Pentru a concluziona în acest mod, recurenta-reclamantă susţine că un ordin de declanşare a investigaţiei sectoriale adoptat de Preşedintele Consiliului Concurenţei la 14.05.2013 nu este de natură a reprezenta un act întreruptiv al prescripţiei în sensul legii întrucât are un vădit caracter de generalitate, aspect incompatibil cu specificitatea investigaţiei la care recurenta a fost supusă.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, reţine că în cauză se impune a fi analizată şi incidenţa dispoziţiilor legale care reglementează caracterul de continuitate al faptei anticoncurenţiale care a fost reţinută prin decizia nr. 64/2018 în raport de ansamblul materialului probator administrat în cauză şi având în vedere dispoziţiile art. 63 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 21/1996.

În acest context, se constată că singurele critici ale recurentei-reclamante din cuprinsul motivelor de recurs vizează în exclusivitate aptitudinea unei investigaţii sectoriale de a întrerupe cursul termenelor de prescripţie stipulate de dispoziţiile Legii nr. 21/1996, fără a putea fi identificate argumente în combaterea concluziilor instanţei de fond relative la caracterul de continuitate al faptei contravenţionale şi la modalitatea în care s-a stabilit acesta în baza probelor administrate în cauză.

Aşadar, în analiza motivelor de recurs formulate de către recurenta-reclamantă, Înalta Curte va constata că, nefiind contestat acest caracter de continuitate, nu prezintă relevanţă în cadrul căii de atac deduse judecăţii, data de la care se poate aprecia începerea curgerii termenului de prescripţie de cinci ani pentru aplicarea sancţiunii contravenţionale raportată la aptitudinea Ordinului Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 239/14.05.2013, de a se încadra în dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 21/1996 şi de a fi asimilat unei acţiuni întreruptive de prescripţie.

Instanţa de control judiciar apreciază că, astfel cum reiese din materialul probator administrat în cauză, în cursul anilor 2010 şi 2011, printr-o serie de acţiuni derulate de mai multe asociaţii judeţene membre ale asociaţiei recurente şi ale Federaţiei Naţionale a Patronatelor Medicilor de Familie s-a decis stabilirea unor tarife minimale pentru servicii medicale prestate în cabinete de medicină de familie/servicii nedecontate de către terţi, plătite direct de către consumatori în cadrul cabinetelor de medicină de familie.

Relevante în susţinerea acestor concluzii sunt procesul-verbal încheiat la 2.07.2010 în cadrul şedinţei extraordinare a Senatului SNFM, corespondenţa electronică purtată între membrii SNMF (9.04.2010, 22.07.2010, 21.10.2010, adresa comună a SNMF şi FNPMF nr. 5319 din 25.10.2010 (prin care se solicită avizul Colegiului Medicilor asupra unei liste comune cu tarife minime pentru servicii medicale prestate în cabinetele de medicina familiei), actul adiţional la Statutul SNMF din 14.02.2011 (prin care s-a introdus ca obiectiv al asociaţiei participarea la negocierea, contractarea serviciilor profesionale şi a condiţiilor de furnizare a serviciilor profesionale în medicina de familie precum şi a tarifelor aferente serviciilor prestate).

Esenţial atât din punct de vedere probator, dar şi în privinţa caracterului de continuitate a comportamentului anticoncurenţial al recurentei-reclamante este conţinutul corespondenţei electronice din 15.11.2015 prin care se comunicau filialelor SNMF propuneri de tarife minimale pentru cabinetele de medicină de familie.

În acest context, în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte apreciază că în considerarea dispoziţiilor art. 63 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 21/1996, Decizia Consiliului Concurenţei nr. 64/20.11.2018 a fost emisă în interiorul termenului de prescripţie de 5 ani, apărând în mod evident caracterul de continuitate al comportamentului anticoncurenţial.

De altfel, astfel cum s-a arătat anterior, recurenta-reclamantă nu a criticat în cuprinsul motivelor de recurs această analiză a judecătorului fondului, mărginindu-se a se raporta în mod exclusiv la o eventuală lipsă de aptitudine a deciziei de declanşare a investigaţiei sectoriale prin Ordinul Preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 239 din 14.05.2013 de a întrerupe cursul prescripţiei, aspect care nu prezintă relevanţă în considerarea actului material al faptei anticoncurenţiale din 15.11.2015 la care în mod corect s-a raportat instanţa de fond pentru a stabili dacă decizia contestată în cauză a fost emisă în interiorul termenului de prescripţie prevăzut de lege.

Celelalte critici referitoare la faptul că prima instanţă a conferit o greutate nejustificată demersurilor independente ale unor asociaţii judeţene ale medicilor de familie sunt în mod evident nefondate, materialul probator administrat în cauză demonstrând că recurenta-reclamantă a cunoscut şi chiar a oficializat aceste demersuri (a se vedea modificarea art. 5 lit. d) din Statutul SNMF din 14.02.2011).

De asemenea, nefondate sunt şi aprecierile recurentei potrivit cărora prin conduita instituţională a produs un efect disuasiv asupra a 35 de organizaţii judeţene întrucât deciziile au fost luate la nivelul a doar 6 dintre asociaţiile judeţene, neexistând nici o probă din a cărei administrare să reiasă o astfel de concluzie. Dimpotrivă, Înalta Curte reţine în sens contrar adresa comună a SNMF şi FNPMF nr. 5310/25.10.2010 prin care a fost solicitat avizul Colegiului Medicilor asupra unei liste comune cu tarife minime pentru servicii medicale oferite în cabinetele de medicină de familie, adresă care demonstrează tocmai intenţia de formalizare a unui acord în sensul Legii nr. 21/1996.

Având în vedere argumentele de fapt şi de drept expuse anterior, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, art. 64 din acelaşi act normativ Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză este nefondat.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge nulităţii recursului şi recursul declarat de Societatea Naţională de Medicina Familiei, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta Societatea Naţională de Medicina Familiei, invocată de intimatul-pârât Consiliul Concurenţei.

Respinge recursul formulat de reclamanta Societatea Naţională de Medicina Familiei împotriva sentinţei civile nr. 915 din 9 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.