Magistrate salary equalization: entitlement to DNA/DIICOT multiplication coefficients under unified public sector wage legislation

Şedinţa publică din data de 13 ianuarie 2021

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au chemat în judecată pe pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş, Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, solicitând obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare şi reîncadrarea cu luarea în considerare a unei indemnizaţii de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu 09.04.2015 şi în continuare, pentru viitor; recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, la nivelul indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienţilor de multiplicare stabiliţi în Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, în raport cu funcţiile deţinute sau cu care sunt asimilaţi potrivit legii, începând cu 09.04.2015; repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtei Curtea de Apel Târgu Mureş la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2538 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamanţilor A. şi F. de renunţare la judecată.

A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului ministrul justiţiei.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de părţile reclamante în contradictoriu cu pârâtul ministrul justiţiei, ca privind o persoană fără calitate procesuală pasivă.

A respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G., în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Târgu Mureş şi Ministerul Justiţiei.

A obligat pârâtul Ministerul Justiţiei să emită pentru reclamanţi ordine de încadrare salarială, producătoare de efecte juridice începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, cu aplicarea art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, respectiv începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, cu aplicarea art. 1 rap. la art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, astfel cum a fost modificată şi completată, cu menţiunea că nivelul de salarizare de avut în vedere se raportează inclusiv la un nivel determinat prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare stabilit de lit. A) pct. 13 din Anexa 1 la O.U.G. nr. 27/2006.

A obligat pârâta Curtea de Apel Târgu-Mureş să plătească fiecărei părţi reclamante diferenţele salariale rezultate începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, precum şi începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare, plus actualizarea acestora cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferente perioadei de la data scadenţei fiecărui venit salarial lunar şi până la data plăţii efective.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material).

În motivarea recursului, pârâtul a arătat că prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins eronat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în ceea ce priveşte plata drepturilor salariale, în condiţiile în care prin Decizia nr. 13 din 13.06.2016 pronunţată în Dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că ordonatorul principal de credite "nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate sub subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salariată".

În motivarea acestei decizii, ÎCCJ a reţinut că o caracteristică a raportului juridic de muncă este aceea că poate exista numai între două persoane (spre deosebire de raportul obligaţional civil, în cadrul căruia poate fi, uneori, o pluralitate de subiecte active sau pasive), astfel încât, ţinând seama şi de caracterul exclusiv al competenţei (una şi aceeaşi atribuţie trebuie să aparţină unei singure autorităţi publice), în măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariate sau de natură salariată, "legitimarea procesuală pasivă revine doar autorităţii publice cu care funcţionarul public se afla în raporturi de serviciu, întrucât acesteia îi aparţine prerogativa stabilirii şi acordării drepturilor salariale".

Chiar dacă decizia anterior menţionată vizează o altă autoritate publică, argumentele instanţei supreme sunt aplicabile şi în prezenta cauză, aşa cum în mod corect a reţinut şi Tribunalul Mureş, în sentinţa civilă nr. 721/30.05.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Recurentul pârât a invocat şi Decizia nr. 60/2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că norma este extrem de clară în privinţa pretenţiilor de plată a diferenţelor salariale, în sensul că Ministerului Justiţiei nu are calitate procesuală pasivă în litigiile având ca obiect plata unor drepturi băneşti, cum este şi cazul în speţă.

Recurentul pârât a criticat şi soluţia primei instanţe de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară celor 3 ani înainte de introducerea cererii de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 2500, coroborat cu art. 2517 din din C. civ., dreptul material la acţiune se prescrie dacă nu a fost exercitat în termenul de 3 ani. Totodată, art. 2524 din C. civ. prevede că "prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Coroborând toate aceste dispoziţii cu prevederile art. 171 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora "Dreptul la acţiune cu privire la drepturile salariale, precum şi cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligaţiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate" şi luând în considerare data introducerii acţiunii (22.11.2018), recurentul a apreciat cererea de chemare în judecată este prescrisă pentru perioada anterioară datei de 22.11.2015, iar soluţia instanţei de fond netemeinică şi nelegală.

Pe fondul cauzei,

3.3. Pe fond, prima instanţă a admis acţiunea motivat de faptul că reclamantul este în posesia sentinţei nr. 746/2019 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, definitivă prin care s-a recunoscut cu autoritate de lucru judecat îndreptăţirea reclamantului la recalcularea şi plata diferenţelor salariale cu luarea în considerare a coeficientului DNA - DIICOT, începând cu 01.10.2015, sume actualizate şi dobânda legală penalizatoare.

În primul rând, raportat la data de la care s-a dispus prin hotărârea criticată emiterea ordinului de salarizare, se arată că, în măsura prima instanţă reţinea existenţa unui refuz nejustificat de emitere a unui act, putea avea în vedere exclusiv data la care reclamantul s-a adresat Ministerului Justiţiei, solicitarea acestuia fiind formulată la 23.10.2019 şi primită la 27.10.2019.

În schimb, data de 01.10.2015 are relevanţă doar din perspectiva executării sentinţei nr. 746/2019, însă această hotărâre nu a obligat la emiterea unui nou ordin de salarizare. Pentru acest motiv, soluţia instanţei de fond este eronată, având în vedere că nu poate fi vorba de autoritate de lucru judecat, între cele două dosare neexistând o triplă identitate de părţi, obiect, cauză, având în vedere ca în prezenta cauză se solicită emiterea unui nou ordin cu luarea în considerare a coeficientului 19.000, iar dosarul menţionat mai sus are ca obiect recalcularea şi plata drepturilor prin raportare la coeficientul 19.000.

Pe de altă parte, prin admiterea acţiunii, instanţa instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamantului de a i se acorda, prin hotărâre judecătorească indemnizaţiile de încadrare brute lunare corespunzătoare indemnizaţiilor procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare O.U.G. nr. 27/2006. Se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Atribuţia de a analiza un tratament pretins discriminatoriu instituit prin dispoziţii legale aparţine altor organe, în măsura în care o dispoziţie cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în vigoare este în contradicţie cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, existând posibilitatea ca într-un litigiu de competenţa instanţelor judecătoreşti cei interesaţi să invoce excepţia de neconstituţionalitate a acelor prevederi legale.

De altfel, Curtea Constituţională s-a şi pronunţat în sensul respingerii excepţiilor de neconstituţionalitate invocate cu privire la dispoziţiile art. 11 ale O.U.G. nr. 27/2006, prin Decizia nr. 861/2009 şi prin Decizia nr. 789/2009.

De asemenea, recurentul a invocat Decizia CCR nr. 51/2020 referitoare la admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi ale art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ale art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, ale art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 8 din anexa nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ, în interpretarea dată prin Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii.

Pe de altă parte, trebuie observat că instanţa de fond nu a administrat probe din care să rezulte că la data intrării în vigoare a Legii nr. 330/2009 exista vreo indemnizaţie stabilită în funcţie de coeficientul de multiplicare 19,000 şi la care să se raporteze în mod concret. Contrar afirmaţiei primei instanţe, potrivit căreia coeficientul de multiplicare 19,000, fiind un drept de natură salarială recunoscut prin hotărâri judecătoreşti trebuia inclus în indemnizaţia bruta de încadrare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009, acesta nu a fost inclus în indemnizaţia de încadrare niciodată, având în vedere că prin cererile de chemare nu s-a solicitat stabilirea indemnizaţiilor brute de încadrare în funcţie de coeficienţii DNA şi DliCOT, ci au fost solicitate despăgubiri echivalente cu diferenţelor dintre drepturile salariate încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT.

Prin urmare, nefiind făcută nicio analiza care sa privească o modificare/majorare a indemnizaţiilor de încadrare, faţă de cele stabilite prin O.U.G. nr. 27/2006, despăgubirile acordate prin hotărâri judecătoreşti nu au modificat modul de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare.

În ceea ce priveşte starea de discriminare, se invocă ca fiind relevantă decizia CJUE pronunţată în cauza C-310/10, Agafiţei contra României, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a respins ca inadmisibilă cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare solicitată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2007, privind un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistraţi, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA şi DIICOT, stabilind că, criteriul categoriei socioprofesionale nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2000/43/CE a Consiliului din 29 iunie 2000, respectiv de punere în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică şi nici în cel al Directivei 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.

Totodată, recurentul a reamintit şi deciziile nr. 818, 819, 820/03.07.2008 ale Curţii Constituţionale precum şi Decizia nr. 1325/4.12.2008, prin care Curtea Constituţională a constatat că înţelesul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, prin care se conferă instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituţional, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor,

În acelaşi timp, această pretinsă formă de discriminare excedează tuturor formelor de discriminare reglementate prin O.G. nr. 137/2000. Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane excedează cadrului legal stabilit prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările şi completările ulterioare.

Prin urmare, faţă de jurisprudenţa CEDO şi jurisprudenţa CCR în materia discriminării, se poate constata că este exclusă discriminarea în prezenta cauza şi deci nu se poate vorbi de prejudiciu sau de repararea acestuia prin acordarea unor drepturi salariale neprevăzute de lege.

Ca atare, reglementarea ori nereglementarea, prin lege ori printr-un alt act normativ, a unor drepturi excedează cadrului legal stabilit prin O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, acest act normativ trasând competenţele CNCD şi instanţei de judecată exclusiv în ceea ce priveşte modul de aplicare a dispoziţiilor legale care instituie drepturile în discuţie.

Aşadar, în speţa de faţă nu este vorba de "alte creşteri salariale", cum apreciază prima instanţa în mod absolut nefondat şi prin urmare, întrucât situaţiile nu sunt asemănătoare, Decizia nr. 7/2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/2018 nu poate fi aplicată prin analogie. Decizia nr. 7/2019 se referă la interpretarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 prin raportare strict la hotărârile prin care s-a recunoscut majorarea indemnizaţiei de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2 %, 5 % şi 11 % şi nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative care au aplicabilitate generală. în analiza sa, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a plecat de la cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 794/2016, în sensul că hotărârile prin care s-au recunoscut majorările de 2%, 5% şi 11% au aplicabilitate generală (întrucât privesc valoarea de referinţă sectorială), în comparaţie cu hotărârile prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii de fapt particulare (ex. recunoaşterea sporului de doctorat).

Prin urmare, acordarea coeficienţilor corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT nu se încadrează în categoria drepturilor salariale la care se referă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale, nu constituie drepturi reglementate de norme cu "aplicabilitate generală" aşa cum era situaţia majorărilor de 2, 5,11 % de la care plecase analiza Curţii Constituţionale, care au fost aplicate pentru întreg sistemul justiţiei, fără niciun fel de circumstanţiere faţă de situaţia personală a fiecărui angajat în parte şi ca atare, cele două decizii nu sunt aplicabile prezentei cauze.

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DI1COT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

Totodată, prin Decizia nr. 794/15.12.2016 Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31.08.2016, art. 3 indice 1 are următorul cuprins:

"începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de baza/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

Aşadar, Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 se referă la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti care produceau efecte juridice la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 sau ulterior acestui moment, iar nu la hotărâri care se refereau la o perioadă anterioară intrării în vigoare a legilor unice de salarizare.

Prin urmare, chiar dacă există sentinţe judecătoreşti prin care au fost acordate despăgubiri egale cu diferenţele de drepturi salariale dintre indemnizaţii le/coeficientul de multiplicare aplicat procurorilor de la DNA şi DIICOT şi drepturile salariale încasate efectiv, aceste despăgubiri au fost acordate până la data de 12.11.2009, data intrării în vigoare a legii unice de salarizare, au fost achitate şi nu au fost incluse în indemnizaţia de încadrare pentru a produce o majorare a acesteia. Aşadar, dispoziţiile acestor sentinţe şi-au încetat aplicabilitatea la momentul intrării în vigoare a noilor legi de salarizare, în baza cărora Ministerul Justiţiei a emis noi ordine de salarizare.

Anexa la O.U.G. nr. 27/2006 a fost abrogată prin Legea cadru nr. 330/2009. După cum a arătat şi prin întâmpinarea formulată, personalul bugetar a fost reîncadrat începând cu 01 ianuarie 2010 în temeiul Legii-cadru nr. 330/2009, respectiv începând cu 01 ianuarie 2011 în temeiul Legii-cadru nr. 284/2010 şi Legii nr. 285/2010, iar odată cu intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, s-a procedat la reîncadrarea reclamantului potrivit dispoziţiilor acesteia. Totodată, obligarea pârâtului de a emite ordin de stabilire a indemnizaţiei reclamantului şi după intrarea în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017 este nelegală, în condiţiile în care Legea nr. 153/2017 dispune în art. 1 alin. (3) că "începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân, în mod exclusiv, cele prevăzute în prezenta lege.".

Prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond în mod nelegal a acordat drepturile salariale şi în continuare, cu ignorarea prevederilor art. 162 alin. (3) din Codul Muncii potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autorităţile si instituţiile publice finanţate integrat sau in majoritate de ta bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileşte prin lege, cu consultarea organizaţiilor sindicale reprezentative. Astfel, faţă de textul de lege arătat, capătul de cerere privind acordarea drepturilor pentru viitor este inadmisibil, ţinând cont că, pe de o parte numai prin lege se poate modifica indemnizaţia, cu atât mai mult cu cât nici angajatorul şi nici instanţa nu se pot subroga legiuitorului prin acordarea unor drepturi salariale nelimitat, fără să aibă în vedere legislaţia în materie salarială sau modificarea acesteia, eventual modificarea raporturilor de muncă şi pe de altă parte este vorba de un drept care nu este prevăzut de legislaţia în vigoare, nefiind actual.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

.

4. Apărările formulate de intimat

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul pârât Ministerul Justiţiei a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Reclamantul H. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere vizând anularea Anexei la OMJ nr. 561/C/06.02.2018, prin care i-au fost stabilite drepturile salariale începând cu data de 01.01.2018 şi emiterea unei nou anexe în conformitate cu prevederile Legii nr. 153/2017, anexă care să cuprindă indemnizaţia maximă de încadrare aferentă unui judecător cu grad de curte de apel, majorată cu 5%, precum şi sporurile aferente, defalcate, atât în valoare absolută, cât şi în cotă procentuală.

Totodată, a solicitat reîncadrarea şi recalcularea indemnizaţiei lunare şi a celorlalte drepturi aferente, prin includerea în veniturile salariale inclusiv a majorării de 5%, începând cu data de 01.01.2018 şi pentru viitor, precum şi obligarea pârâtului la plata diferenţelor băneşti corespunzătoare, sume actualizate cu indicele de inflaţie la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

Instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, reţinând că stabilirea drepturilor salariale ale reclamantului s-a realizat cu respectarea prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Recurentul reclamant a susţinut că, deşi prin OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 i-a fost stabilit coeficientul 9,20, indemnizaţia de încadrare brută lunară nu a crescut, ci a rămas aceeaşi.

Instanţa de recurs reţine că, urmare a admiterii în parte a contestaţiei formulate împotriva OMJ nr. 561/C/06.02.2018, s-a emis OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 prin care s-a acordat recurentului reclamant coeficientul aferent indemnizaţiei de încadrare maxime corespunzătoare judecătorului cu grad de curte de apel, respectiv coeficientul 9,20. La stabilirea acestui coeficient s-au avut în vedere dipoziţiile art. 11 lit. d) din Capitolul VIII-Anexa V la Legea nr. 153/2017 şi funcţia recurentului reclamant de inspector în cadrul Ministerului Justiţiei.

În ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare, în mod corect au fost avute în vedere dispoziţiile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale stabilite fiind cele acordate pentru luna decembrie 2017, majorate cu 25%, în condiţiile în care indemnizaţia astfel stabilită era mai mică de decât cea prevăzută prin aceeaşi lege pentru anul 2022.

Astfel, dacă prin ordinul iniţial a fost stabilit cuantumul indemnizaţiei de încadrare brută lunară corespunzătoare coeficientului 8,32 în sumă de 17.215 RON, în urma emiterii OMJ nr. 1637/C/10.05.2017 a fost stabilită o indemnizaţie de încadrare brută lunară în cuantum de 21.519 RON corespunzătoare noului coeficient acordat recurentului, respectiv 9,20 .

Raportat la cuantumul indemnizaţiei astfel stabilite care nu este mai mare decât cea prevăzută de Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022, nu poate fi primită susţinerea recurentului privind majorarea cu 5% a indemnizaţiei de încadrare, întrucât acesta nu se află în ipoteza avută în vedere de dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) nr. crt. 5 din Anexa 5 la aceeaşi lege.

Faţă de împrejurările de fapt şi de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

6. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 2538 din 18 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 ianuarie 2021.