Salary recalculations for court IT staff upheld; prosecutors’ appeals fail, inflation-indexed differences and interest confirmed.

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.04.2016, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., reprezentaţi pentru comunicarea actelor de procedură de reclamant grefier A., au chemat în judecată: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, cu sediul în mun. Suceava, Ministerul Finanţelor Publice; Solicitând instanţei de judecată ca, prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună:

1. Obligarea pârâţilor la recalcularea indemnizaţiei brute lunare avută in prezent prin includerea procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, la care să se adauge procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS (405 RON+4%)xl0%;

2. Obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii, diferenţelor băneşti corespunzătoare, rezultate din recalcularea indemnizaţiilor cuvenite potrivit pct. 1, pe 3 ani în urmă în raport cu data introducerii acţiunii, diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea cadru nr. 284/2010, până la încetarea raportului de muncă al fiecărui reclamant, diferenţe actualizate cu dobânda legală şi rata inflaţiei;

În drept, şi-au întemeiat pretenţiile pe prevederile O.G. nr. 13/2008, Decizia C. civ. nr. 794/2016, Legea nr. 293/2015, Legea 71/2015, art. 253 alin. (1) - (2), 266,270, 272,275 din Codul Muncii, art. 208,210,216 din Legea nr. 62/2011, art. 2517, 2526, art. 1535 şi art. 6 alin. (4) din C. civ., precum şi prevederile art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cele statuate prin Decizia nr. 21/2015 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept cu privire la posibilitatea solicitării dobânzii penalizatoare pentru un interval de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată; Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2015 a ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept dar şi raţionamentul dezvoltat prin Decizia nr. 11/2012 a ÎCCJ, pronunţată în recurs în interesul legii, cu referire la chestiunea prejudicială a conceptului de "salariu avut", aplicabil mutatis mutandis.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5385 din 17 decembrie 2018 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a decis următoarele: "Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a PÎCCJ şi Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, şi respinge cererea, formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii.

Admite în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., toţi cu domiciliul ales la Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava din Suceava,în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu sediul în Bucureşti, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, cu sediul în Suceava, Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, cu sediul în Suceava, şi Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în Bucureşti.

Obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să procedeze la emiterea unor noi decizii de salarizare reclamanţilor, prin care să aibă în vedere o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON începând cu data de 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, respectiv cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 463,5 RON începând cu data de 01.12.2015.

Obligă pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la plata către fiecare reclamant a diferenţei de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 30.11.2015, respectiv de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective.

Respinge, în rest, acţiunea, ca nefondată. ".

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava.

Pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului promovat recurentul-pârât a susţinut, în contextul enunţării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, că începând cu data de 01.01.2010 legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare care a înlocuit reglementările anterioare, din interpretarea prevederilor legale antereferite rezultând că indemnizaţiile de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, la care se adaugă sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege. Totodată, a susţinut că principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la data de 01 ianuarie 2010.

Recurentul-pârât a criticat hotărârea de fond, sub un prim aspect referitor la ignorarea dispoziţiilor Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 22.12.2011, prin care s-a statuat în sensul că "Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 se interpretează în sensul că nu se aplică magistraţilor".

Sub un al doilea aspect, recurentul-pârât a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a acordat reclamantului valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

În dezvoltarea acestei critici a arătat că reclamantul nu face parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică, în această ultimă categorie fiind încadraţi, potrivit pct. 11-13 din anexa nr. II a Legii nr. 154/1998, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii acestuia, iar acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului şi nu o formă de discriminare.

Din această perspectivă a invocat jurisprudenţa Curţii Constituţionale, exemplificând în acest sens Decizia nr. 289 din 07.06.2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 586 din 07.07.2005 şi Decizia nr. 818 din 03.07.2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 537 din 16.07.2008.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în urma rejudecării, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Arată pârâtul că pretenţiile reclamanţilor au fost satisfăcute, având în vedere că la data de 19.06.2018, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava a emis decizia nr. 76/2018 prin care reclamanţilor le-au fost acordate drepturile salariale solicitate şi chiar mai mult prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Mai arată căprin decizia nr. 33/2008 şi decizia nr. 119/2015 emise de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava majorările salariale le-au fost acordate reclamanţilor chiar la momentul intrării în vigoare a actelor normative.

Recurentul-pârât a criticat şi obligarea pârâţilor la plata creşterilor salariale actualizată cu indicele de inflaţie, precum şi a dobânzilor legale calculate de la data exigibilităţii până la data plăţii, prin dispozitivul sentinţei recurate, susţinând că are atribuţii privind efectuarea calculului şi acordarea drepturilor salariale doar pentru salariaţii aparatului propriu şi numai rolul de a administra bugetul instanţelor şi de a asigura fondurile necesare.

4. Apărările formulate în recurs

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare în cauză.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analizând cu prioritate, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes a recursului declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, excepţie invocată din oficiu, Înalta Curte apreciază că excepţia este întemeiată, urmând să o admită şi să respingă recursul pârâtului ca lipsit de interes, în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate supra, "(1) Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei".

Prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a PÎCCJ şi Statul Român - Ministerul Finanţelor Publice, şi a respins cererea, formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava să procedeze la emiterea unor noi ordine de salarizare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON începând cu 09.04.2015, respectiv la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON începând cu 01.12.2015, respingând în rest cererea de chemare în judecată, ca nefondată.

De asemenea, a obligat pârâtul Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava la plata către fiecare reclamant a diferenţei de drepturi salariale dintre suma încasată, cu titlu de indemnizaţie şi suma ce ar fi obţinut-o prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, începând cu data de 09.04.2015 până la 30.11.2015, respectiv de 463,5 RON, începând cu data de 01.12.2015, actualizate cu indicele de inflaţie în ziua plăţii efective, la care se va adăuga dobânda legală, calculată de la data de 09.04.2015 şi până la data plăţii efective.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs şi pârâtul Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În cauză, la termenul de dezbateri din 12 octombrie 2021 Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepţia lipsei de interes a recursului, raportat la soluţia pronunţată de instanţa de fond cu privire la acest pârât şi la susţinerile acestuia din cuprinsul cererii de recurs, şi a reţinut spre soluţionare cauza pe excepţia invocată.

Cât priveşte excepţia lipsei de interes, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine că aceasta reprezintă un mijloc procesual de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia dintre cerinţele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conţinutul acţiunii civile (cereri, excepţii, exercitarea căilor de atac, executarea silită), fiind o excepţie de fond, întrucât se invocă încălcarea cerinţelor interesului-condiţie de exercitare a acţiunii civile, peremtorie, întrucât admiterea sa împiedică soluţionarea fondului cererii, şi absolută, deoarece se încalcă norme de ordine publică.

În argumentarea acestei soluţii Înalta Curte are în vedere faptul că, în conformitate art. 32 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta impunându-se a fi determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

De asemenea, urmează a fi avute în vedere şi prevederile art. 29 din C. proc. civ., potrivit cărora acţiunea civilă este reprezentată de ansamblul mijloacelor procesuale prin care se asigură protecţia judiciară a drepturilor şi intereselor civile legal ocrotite, în materia contenciosului administrativ acest lucru presupunând dovedirea existenţei actuale a unui drept sau interes legitim încălcat printr-un act administrativ emis de o autoritate publică sau prin refuzul emiterii actului.

Întrucât cauza de faţă instanţa de fond a reţinut că emitentul deciziilor contestate este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, iar obligaţia de plată revine şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava şi nu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând astfel că între pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi subiectul pasiv al raportului juridic litigios nu există identitate şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestui pârât şi a respins, în consecinţă, cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu acest pârât.

Înalta Curte reţine că, în prezent, faţă de cele anterior învederate, pârâtul nu mai justifică un interes în susţinerea recursului.

Pe cale de consecinţă, cum interesul de a acţiona al pârâtului trebuie să subziste pe toată perioada procesului, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiţia de exercitare a căii de atac referitoare la justificarea unui interes, în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din acelaşi act normativ, ceea ce face de prisos analizarea în concret a criticilor din recurs.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere susţinerile recurentului, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat.

Recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava a susţinut în recursul formulat că, urmare a emiterii Ordinului nr. 897/2018 a Procurorului General al României şi a Deciziei nr. 76/2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava, acţiunea reclamanţilor a rămas fără obiect, susţinere pe care Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

Prin emiterea ordinelor s-a recunoscut beneficiul unei indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o VRS chiar mai mare decât cea pretinsă prin cererea introductivă, respectiv de 421,36 RON până la 01.12.2015 şi de 463,5 RON după această dată.

Astfel, prin art. 1 al acestui ordin s-a statuat la alin. (1), că, în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, indemnizaţia de încadrare brută lunară a specialiştilor IT, personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul Parchetelor de pe lângă Curtea de Apel Suceava şi a Parchetelor de pe lângă Tribunalele Suceava şi Botoşani este stabilită prin raportare la valoarea de referinţă sectorială 421,36 RON, la alin. (2), că, în perioada 01.12.2015 - 31.07.2016, indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, iar, la alin. (3), că, în perioada 01.08.2016 -30.09.2016, indemnizaţia se calculează prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamanţilor de a le fi recunoscute, calculate şi achitate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unor noi ordine de salarizare, în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii exista atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea ordinului anterior indicat, după soluţionarea cauzei în primă instanţă, cu consecinţa recalculării cuantumului indemnizaţiei de încadrare cuvenită reclamanţilor, nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamanţilor de către pârâtul Ministerul Public. Această împrejurare nu afectează obiectul cererii, care priveşte analizarea caracterului nejustificat al refuzului pârâtului de a da curs solicitării reclamanţilor şi, pe cale de consecinţă, obligarea acestuia să acţioneze conform dispoziţiilor legale.

Socotind ordinul menţionat o punere în executare parţială a sentinţei recurate, sentinţă care nu se referă numai la recunoaşterea beneficiului unei indemnizaţii de încadrare brute lunare stabilite prin raportare la o anumită VRS, ci şi la emiterea unor noi ordine de salarizare şi la plata diferenţelor salariale, Înalta Curte nu poate primi excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată.

De altfel, din cuprinsul ordinelor depuse la dosar nu rezultă că reclamantelor le-ar fi fost achitate drepturile salariale restante, nefiind depusă vreo dovadă a plăţilor efectuate în temeiul acestui ultim ordin.

Se mai reţine că prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 897/2018 s-a stabilit modul de calcul al indemnizaţiilor reclamantelor pentru perioada 09.04.2015 - 31.12.2017 şi în continuare.

Potrivit actului administrativ în discuţie, şi anume Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 897/2018, începând cu data de 09.04.2015, categoriile de personal din care fac parte şi reclamanţii beneficiază de indemnizaţii de încadrare, stabilite prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON, stabilindu-se că plata drepturilor salariale rezultate prin aplicarea valorilor de referinţă sectoriale amintite se va realiza în continuare prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON.

Analizând situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii, în mod corect, a reţinut instanţa de fond dispoziţiile art. 1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 71/2015, a deciziei nr. 23/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi a deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale a României potrivit căreia "nivelul de salarizare ce va fi comparat, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii publice în aceleaşi condiţii, este nivelul de salarizare din luna decembrie a anului 2014, care, prin efectul art. 1 alin. (1) şi (2), s-a menţinut la acelaşi nivel şi în anul 2015" (decizia ÎCCJ nr. 23/2016), cu menţiunea că "trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie acelaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010" (decizia CCR nr. 794/2016).

Din succesiunea în timp a dispoziţiilor legale aplicabile situaţiei reclamanţilor, s-a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 48/13.01.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2016, definitivă prin respingerea recursului de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizie la data de 22.06.2017, Consiliul Superior al Magistraturii a fost obligat «să emită dispoziţii de salarizare cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectoriale de 405 RON, începând cu data de 09.04.2015». În consecinţă, la data pronunţării hotărârii de faţă, sentinţa nr. 48/2017, definitivă, produce efecte juridice, atestând astfel la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 o valoare maximă de referinţă sectorială în cuantum de 405 RON în familia ocupaţională "Justiţie", cuvenită unor magistraţi.

Prin sentinţa civilă nr. 1961/10.1.2017 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă - complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2017 a fost obligată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la «recalcularea indemnizaţiei lunare a reclamanţilor [judecători] prin includerea în cuantumul indemnizaţiei brute de încadrare stabilită prin Ordinul nr. 350 din 28.11.2016 şi ordinul nr. 33 din 31.01.2017 emise de către pârâtă (prin care s-a stabilit valoarea de referinţă sectorială de 405 RON) a procentului de 4% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON + 4% + 10%» .

Prin Ordinul nr. 296/07.11.2017, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a recunoscut începând cu data de 10.1.2017 o valoare de referinţă sectorială de 463,5 RON relevantă pentru calculul indemnizaţiilor judecătorilor. Ulterior, prin Ordinul nr. 75/15.03.2018, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a recunoscut în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 o VRS de 421,36 RON şi în perioada 01.12.2017 - 31.12.2017 o VRS de 463,5 RON.

În acest context, pârâtul Ministerul Justiţiei prin ministrul justiţiei emite la 24.05.2018 Ordinul nr. 2066/C/2018 prin care a recunoscut în perioada 09.04.2015 - 30.11.2015 o VRS de 421,36 RON şi în perioada 01.12.2017 - 31.12.2017 o VRS de 463,5 RON.

Sensul reglementărilor proprii O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 este ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Aşadar, premisa de aplicare a textului legal este faptul stabilirii la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Cum Legea nr. 71/2015 a intrat în vigoare la data de referinţă de mai sus, adică 09.04.2015, producând efectul deja analizat, nu se poate vorbi despre vreo aplicare în mod retroactiv a normei juridice. În aceste condiţii, drepturile salariale menţionate pot fi recunoscute începând cu data de 09.04.2015, moment de la care legiuitorul a stabilit principiul uniformizării salarizării la nivel maxim în sensul celor arătate anterior, efect al intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 de aprobare, cu modificări şi completări, a O.U.G. nr. 83/2014. Or, art. 124 din Constituţie prevede că "Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", ceea ce implică o acţiune de aplicare a acesteia.

Astfel, în cauză, faţă de 09.04.2015, data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, se confirmă la unul dintre ordonatorii principali de credite din familia ocupaţională "Justiţie" - Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - existenţa unui nivel de salarizare stabilit prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 421,36 RON ca efect al unei hotărâri judecătoreşti, valoare de referinţă recunoscută ulterior şi de partea pârâtă Ministerul Public.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligaţia de achitare a drepturilor salariale, actualizate cu indicele de inflaţie, Înalta Curte le va respinge, ca nefondate, reţinând că argumentele privitoare la neincluderea acestor sume în proiecţia bugetară anuală nu pot constitui temeiul refuzului punerii în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti şi nu reprezintă o obligaţie imposibil de executat de către pârât.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile Legii finanţelor publice nr. 500/2002 permit efectuarea unor rectificări bugetare în cursul anului fiscal-bugetar, respectiv modificarea exerciţiului bugetar iniţial, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. (1) pct. 32, art. 5, art. 6 şi art. 17 din acest act normativ. Prin legea de rectificare bugetară pot fi înscrise în bugetul de cheltuieli şi sume care nu au putut fi avute în vedere la elaborarea bugetului iniţial, inclusiv sume la care recurentul-pârât a fost obligat prin hotărâri judecătoreşti definitive.

De altfel, obligaţia de achitare a sumelor dispuse prin hotărâri judecătoreşti este prevăzută de art. 2 pct. 32 din Legea nr. 500/2002, potrivit căruia prin "angajarea cheltuielilor" se înţelege acea "fază în procesul execuţiei bugetare, prin care instituţia publică îşi asumă obligaţia de a plăti o sumă de bani, rezultată în urma (...) hotărârilor judecătoreşti, în limita creditelor de angajament aprobate prin legea bugetară anuală".

În consecinţă, odată dispusă printr-o hotărâre judecătorească, obligaţia de plată a unor sume de bani trebuie avută în vedere la formarea bugetului anual, în concordanţă cu actele normative care reglementează plata creanţelor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

În privinţa obligaţiei de plată a dobânzii legale, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa de fond, menţinută în recurs, s-a constatat nelegalitatea ordinelor de salarizare atacate şi a fost dispusă nulitatea lor parţială, precum şi obligarea pârâtului la emiterea unu nou ordin prin care să fie stabilite drepturile salariale cuvenite în mod legal reclamantei, începând cu data de 09.04.2015. Or, această soluţie se reflectă în obligaţia pârâtului de a achita reclamantelor diferenţele dintre drepturile salariale cuvenite potrivit legii şi cele stabilite prin Ordinului nr. 897/2018 al Procurorului general, precum şi de a acoperi orice prejudiciul suferit de reclamante prin acordarea cu întârziere a drepturilor salariale complete.

În această privinţă, Înalta Curte are în vedere că, prin decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, s-a reţinut că actualizarea unei sume datorate cu indicele de inflaţie acoperă prejudiciul cauzat creditorului, datorat devalorizării monedei naţionale (damnum emergens), iar plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând expresie astfel principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1.531 alin. (1), alin. (2) teza întâi si art. 1.535 alin. (1) din C. civ.

Repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamanţi prin lipsirea sa de drepturile salariale cuvenite cuprinde trei componente: plata diferenţelor salariale; plata prejudiciului cauzat de devalorizarea monedei naţionale, echivalent al ratei inflaţiei; plata beneficiului nerealizat, echivalent al dobânzii legale.

Susţinerile recurentului-pârât referitoare la necesitatea preexistenţei unei convenţii între părţi, în vederea aplicării normelor referitoare la dobânda legală, vor fi respinse, ca nefondate, Înalta Curte reţinând că obligaţiile de plată a drepturilor salariale derivă din raporturile de muncă ale reclamanţilor cu autoritatea publică, care se derulează în temeiul ordinelor de numire în funcţie şi a prevederilor Statului judecătorilor şi procurorilor, aprobat prin Legea nr. 303/2004. Acestor dispoziţii li se adaugă prevederile generale în materia reparării prejudiciului suferit de un creditor prin întârzierea plăţii făcute de un debitor, respectiv dispoziţiile art. 1531 şi următoarele din C. civ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 reglementează dobânda penalizatoare, respectiv dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă, situaţie regăsită în speţa de faţă, în care pârâtul nu a respectat obligaţia de achitare a drepturilor salariale cuvenite reclamantelor în cuantumul prevăzut de lege, începând cu data de 09.04.2015 .

Totodată, se va avea în vedere şi faptul că prevederile art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011 stabilesc modul de calcul al dobânzii penalizatoare, iar dispoziţiile art. 10 din acelaşi act normativ dispun că dispoziţiile art. 1535 şi art. 1538 - 1543 din Legea nr. 287/2009, republicată, sunt aplicabile dobânzii penalizatoare.

Prin urmare, instanţa de fond a făcut o corectă aplicare în cauză a dispoziţiilor legale prevăzute de legislaţia civilă, constatând existenţa obligaţiei pârâtului de plată a dobânzii legale aferentă sumelor achitate cu titlu de diferenţe salariale.

Pentru considerentele expuse, constatând că sentinţa recurată nu este afectată de nelegalitate şi nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 5385 din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava împotriva sentinţei civile nr. 5385 din 17 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 octombrie 2021.