Tax authority appeals on statute of limitations and fictitious transactions in tax assessment dismissed; taxpayer prevails

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea Deciziei nr. 441/28.10.2019 privind soluţionarea contestaţiei înregistrate cu nr. A-SLP 1469/10.07.2015, prin care s-a respins contestaţia formulată de către reclamantă împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.05.2015.

Totodată, a solicitat anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare pe plată stabilite de inspecţia fiscală pentru persoane juridice nr. x/14.05.2015, emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală nr. x/14.05.2015, şi, pe cale de consecinţa a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/14.05.2015.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1366 din 9 decembrie 2020, a respins proba cu expertiza judiciară ca nepertinentă.

Totodată, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a anulat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/14.05.2015 şi Decizia de impunere nr. x/14.05.2015, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, precum şi Decizia nr. 441/28.10.2019 de soluţionare a contestaţiei, emisă de pârâta Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

3. Recursurile exercitate

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând, fiecare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în timp ce motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili nu a fost dezvoltat.

3.1. Recursul formulat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Prima critică priveşte soluţia prin care s-a constatat intervenită prescripţia dreptului organelor de inspecţie fiscală de a stabili impozit pe profit suplimentar pentru anul 2008, recurenta-pârâtă arătând că Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - RIL nr. 21/2020 nu produce efecte în prezenta cauză.

În conformitate cu principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile consacrat de disp. art. 15 alin. (2) din Constituţia României nu pot fi aplicate dispoziţii legale unor raporturi juridice care s-au născut şi şi-au produs efectele anterior intrării în vigoare a prevederilor legale, rămânând supuse reglementării în vigoare la momentul naşterii faptului generator de impozite şi taxe, prin urmare deciziile date în interpretarea legii, în conformitate cu prevederile art. 517 C. proc. civ., se aplică numai pentru viitor.

Cea de-a doua critică se referă la respingerea susţinerii privind autoritatea de lucru judecat, deşi aceasta a fost invocată de către reclamantă prin contestaţia administrativă şi respinsă prin Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 273/17.08.2015.

Prin contestaţia administrativă, societatea a invocat excepţia prescripţiei dreptului organelor fiscale de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2008, efectuarea inspecţiei fiscale cu depăşirea termenului de 6 luni şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 627 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, critici respinse prin decizia de soluţionare a contestaţiei.

Societatea a contestat această această decizie, solicitând anularea în tot a actului, iar prin sentinţa civilă nr. 2978/11.10.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în Dosarul nr. x/2016, instanţa admite acţiunea, anulează Decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de ANAF şi stabileşte obligaţia de soluţionare pe fond a contestaţiei administrative fiscale.

ANAF a formulat recurs împotriva sentinţei, iar prin Decizia nr. 4525/08.10.2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus respingerea recursului ca nefondat.

Astfel, hotărârile judecătoreşti au soluţionat criticile societăţii cu privire la desfăşurarea inspecţiei fiscale şi au autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, potrivit disp. art. 430 C. proc. civ.

În subsidiar, în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a stabili obligaţii fiscale pentru anul 2008 (impozitul pe profit) se solicită a se avea în vedere prevederile art. 23 alin. (1) şi alin. (2), art. 91 alin. (1) şi alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, momentul naşterii dreptului organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată şi de la care începe să curgă termenul de prescripţie, se stabileşte în funcţie de momentul în care se constituie baza de impunere care generează creanţa fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.

Naşterea dreptului organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată este naşterea dreptului la acţiune, respectiv data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale pentru perioada respectivă.

În cazul impozitului pe profit, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 01 ianuarie a anului următor celui în care legea prevede obligativitatea depunerii formularului 101 "Declaraţie privind impozitul pe profit".

Pentru impozitul pe profit aferent anului 2008, declaraţia anuală se depune până la data de 15 februarie 2009, iar prescripţia dreptului la acţiune a organului de inspecţie fiscală începe să curgă de la data de 01.01.2010.

Pe fondul raportului juridic dedus judecăţii, recurenta-pârâtă în privinţa realităţii tranzacţiilor, susţine că s-au aplicat greşit prevederile legale referitoare la impozitul pe profit şi TVA.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea primei instanţe, întrucât aceasta nu a dezvoltat un raţionament logico-juridic bazat pe prevederile legale aplicabile şi probele administrate, respectiv pe dispoziţiile art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

În temeiul disp. art. 11 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecţie fiscală nu au acceptat la deducere cheltuielile cu achiziţiile de la furnizorii arătaţi la dosarul de recurs, în sumă de 243.712.169 RON, stabilindu-se un impozit pe profit în sumă de 38.993.947 RON şi accesorii în sumă de 37.492.329 RON.

Totodată, în baza disp. art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere TVA în sumă de 45.074.966 RON şi s-au stabilit accesorii în sumă de 36.938.445 RON.

Din documentele aflate la dosarul cauze, din consultarea bazelor de date ANAF şi din informaţiile obţinute ca urmare a controalelor încrucişate, recurenta-pârâtă susţine că reclamanta a efectuat achiziţii de la societăţi cu un comportament fiscal neadecvat, întrucât anumite societăţi erau declarate inactive, conform tabelului de la dosarul de recurs.

Recurenta-pârâtă susţine şi că societăţile evidenţiate la dosarul de recurs s-au sustras de la efectuarea inspecţiei fiscale, nu funcţionează la sediul declarat, au fost formulate sesizări penale, administratorii sau asociaţii societăţilor comerciale declarate inactive care au fost furnizori ai reclamantei figurează ca administratori/acţionari/asociaţi la un număr foarte mare de alte societăţi, societăţile furnizoare nu şi-au depus toate declaraţiile obligatorii, deconturi de TVA, declaraţii privind impozitul pe profit.

În materie de TVA, arată recurenta-pârâtă, este aplicabilă jurisprudenţa europeană prezentată în cauza C-225/02 HALIFAX şi alţii, conform căreia în situaţia în care, în urma investigaţiilor fiscale, se demonstrează că o persoană impozabilă sau un grup de persoane impozabile relaţionează unele cu altele într-o serie de tranzacţii care dau naştere unei situaţii artificiale, cu scopul de a crea condiţiile necesare pentru a deduce TVA, organele fiscale sunt îndreptăţite să solicite plata taxei deduse în mod abuziv.

Potrivit unei decizii de speţă a ICCJ - SCAF cu nr. 5679/2013, factura fiscală nu reprezintă un document justificativ care să ateste dreptul de deducere a TVA dacă nu se dovedeşte condiţia legală de provenienţă a mărfurilor care au constituit obiectul achiziţiilor.

În ceea ce priveşte calculul impozitului pe profit, prin includerea în circuitul de aprovizionare a mărfurilor unor societăţi cu comportament fiscal neadecvat care nu au declarat sediul la organele fiscale şi nu au achitat TVA şi impozitul pe profit, facturile emise nu au calitatea de document justificativ şi nu s-a putut verifica realitatea tranzacţiilor înscrise pe acele facturi.

Răspunderea pentru întocmirea corectă a facturilor este solidară, incluzând atât furnizorul, cât şi cumpărătorul, în conformitate cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea contabilităţii nr. 82/1991.

Documentele depuse de către reclamanţi, respectiv notele de intrare-recepţie, nu pot fi luate în considerare deoarece acestea dovedesc numai intrarea în gestiune, nu şi provenienţa mărfurilor.

Prin urmare, în mod legal nu s-au acceptat la deducere cheltuielile, întrucât achiziţia acestora a fost efectuată doar în scopul obţinerii de avantaje fiscale, constând în crearea de cheltuieli deductibile şi TVA deductibilă.

3.2. Recursul formulat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

O primă critică se referă la modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului de a stabili impozit suplimentar realizat în anul 2008, susţinându-se aplicarea greşită a disp. art. 23, art. 91-93 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, coroborate cu Normele metodologice din 2004 de aplicare a O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Potrivit acestor dispoziţii legale, susţine recurenta-pârâtă, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, or, în ceea ce priveşte impozitul pe profit, baza de impunere se constituie la data la care societatea a depus Declaraţia privind impozitul pe profit - Cod 101 pentru anul 2008, respectiv la data de 20.01.2009, termenul de prescripţie începând să curgă de la data de 01.01.2010.

Inspecţia fiscală a început în data de 24.02.2014, deoarece avizul de inspecţie fiscală parţială nr. x/12.09.2012 nu a putut să fie pus în practică, ca urmare a lipsei documentelor aferente perioadei 01.01.2011 - 19.03.2012, care au fost ridicate de către DIICOT Constanţa.

Prin adresa nr. x/24.03.20014 inspecţia fiscală parţială a fost suspendată şi reluată în data de 14.05.2014.

Inspecţia fiscală a fost suspendată în perioada 26.09.2014 - 24.02.2015 în vederea efectuării unor controale încrucişate.

Data de 31.03.2015 stabilită pentru desfăşurarea discuţiei finale a fost amânată, la cererea reclamantei pentru data de 30.04.2015.

În ceea ce priveşte realitatea tranzacţiilor, recurenta-pârâtă susţine aplicarea greşită a disp. art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Concret, recurenta-reclamantă arată că pe circuitul de aprovizionare a mărfurilor s-au interpus societăţi care în evidenţele ANAF erau inactive, radiate, în stare de faliment sau cu sediul social la adrese inexistente, conform tabelului prezentat la dosarul de recurs.

Rezultă astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, că nu pot fi luate în considerare tranzacţiile derulate de societatea reclamantă cu furnizorii care au dovedit un comportament fiscal inadecvat şi nu pot fi considerate documente justificative facturile emise de aceştia şi, prin urmare nu pot fi deduse cheltuielile şi nu se acordă dreptul de deducere a TVA deductibilă, înscrisă în facturile care nu respectă prevederile art. 19 alin. (1), art. 21 alin. (4) lit. f), art. 146 alin. (1) lit. a), art. 153 alin. (9), art. 154 alin. (4) lit. a), art. 155 alin. (5) lit. a) şi d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Documentele justificative reţinute ca atare de instanţa fondului nu dovedesc provenienţa mărfurilor, ci atestă doar intrarea în gestiune a acestora.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a adus clarificări în materia deductibilităţii TVA prin Decizia nr. V/2007, cu privire la aplicarea disp. art. 21 alin. (4) lit. f) şi art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, precum şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 82/1991 privind Legea contabilităţii, potrivit căreia "taxa pe valoare adăugată nu poate fi dedusă şi nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situaţia în care documentele justificative prezentate nu conţin sau nu furnizează toate informaţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare la data efectuării operaţiunii pentru care se solicită deducerea TVA".

Recurenta-pârâtă susţine că aparenta legalitate în care a funcţionat A. S.R.L., ca ultim furnizor de legume-fructe către supermarketuri trebuia ţinută pentru a intra în relaţie cu acestea, dar impozitele şi taxele care ar fi trebuit plătite de aceasta au fost "ajustate" prin preţurile controlate de aprovizionare de la furnizorii implicaţi într-o reţea de evaziune fiscală care a fost cunoscută de reclamantă şi la data efectuării tranzacţiilor şi după aceea.

Pe lângă legislaţia naţională, recurenta-pârâtă susţine aplicarea jurisprudenţei CJUE din Cauza C-255/02 Halifax şi alţii, dar şi Decizia nr. 5679/2013 a ÎCCJ - SCAF.

4. Apărările intimatei-reclamante

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Analiza motivelor de casare 1. Cu privire la motivele de nelegalitate aduse de către recurentele-pârâte modului de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului organului fiscal se a stabili impozit pe profit suplimentar în anul 2008.

Recurentele-pârâte susţin, împreună, aplicarea greşită a disp. art. 23 alin. (1) şi (2), art. 91 alin. (1) şi alin. (2), art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi disp,. art. 34 alin. (1) lit. b) şi alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurenta-pârâtă ANAF susţine şi neaplicarea în cauză a Deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ - RIL, dar şi nerespectarea disp. art. 431 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, potrivit disp. art. 23 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le guvernează şi după aceleaşi reguli se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

Conform disp. art. 91 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel, iar termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Prevederile art. 92 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul fiscal, arată cazurile în care termenele de prescripţie prevăzute la art. 91 se suspendă.

Coroborând dispoziţiile legale sus-menţionate, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc, în cazul de faţă, în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, iar termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală.

În speţă, trebuie stabilit momentul în care s-a constituit baza de impunere care a generat creanţa fiscală, respectiv impozitul pe profit.

Impozitul pe profit se constituie ca diferenţă între veniturile realizate şi cheltuielile efectuate în scopul realizării veniturilor dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuieli nedeductibile, conform disp. art. 19 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prin urmare, momentul constituirii bazei de impunere este anul fiscal în care se realizează respectivul profit impozabil, iar creanţa fiscală nu poate să se nască la data depunerii declaraţiei de impunere, care reprezintă doar un înscris declarativ.

Dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal au în vedere momentul declarării şi plăţii impozitului pe venit şi nu se poate confunda cu momentul prevăzut de art. 23 şi art. 91 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, apreciază că în speţă, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, respectiv de la 01.01.2009 şi s-a împlinit la 31.12.2013.

La data de 24.02.2014 când a început inspecţia fiscală, termenul de prescripţie era deja epuizat, astfel că sunt nefondate criticile formulate de recurentele-pârâte.

În ceea ce priveşte incidenţa Deciziei nr. 21/2020 a ÎCCJ - RIL, aceasta este obligatorie de la data publicării în M.Of. al României nr. 125/18.12.2020, Partea I, potrivit disp. art. 517 alin. (3) C. proc. civ.

Se reţine că la data pronunţării sentinţei de fond, decizia sus-menţionată nu era publicată în M.Of. al României, din acest motiv judecătorul fondului a făcut propria analiză a argumentelor părţilor.

În prezent, Decizia ÎCCJ-RIL 21/2020 este obligatorie, nefiind incidente disp. art. 517 alin. (2) C. proc. civ., deoarece hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarul de faţă nu au fost examinate cu ocazia pronunţării deciziei de recurs în interesul legii.

Referitor la încălcarea autorităţii de lucru judecat, se observă că hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a anulat Decizia nr. 273/17.08.2015 emisă de pârâta ANAF - DGSC şi obligarea acesteia să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă fiscală, au avut în vedere numai decizia organului fiscal de suspendare a soluţionării contestaţiei până la soluţionarea sesizării penale.

2. Cu privire la criticile de nelegalitate aduse soluţiei pronunţate pe fondul cauzei.

Recurentele-pârâte consideră că prima instanţă a aplicat greşit dispoziţiile legale prevăzute la art. 11 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (2) lit. a) şi art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Recurentele-pârâte susţin că societatea reclamantă a "relaţionat" cu furnizorii săi în vederea creării unei situaţii artificiale, unui avantaj fiscal, deşi tranzacţiile efectuate nu erau reale.

Nerealitatea tranzacţiilor a fost dedusă de organele fiscale din mai multe împrejurări, respectiv: unele societăţi erau inactive, în stare de lichidare cu dizolvare sau radiate; nu s-a putut identifica preţul de achiziţie înscris în facturile înregistrate în contabilitatea reclamanţilor şi dacă mărfurile au fost supuse impozitării la furnizori; notele de recepţie/intrare pentru deducerea cheltuielilor şi a TVA nu pot fi luate în considerare întrucât acestea dovedesc doar intrarea în gestiune a mărfurilor, nu şi provenienţa lor.

Înalta Curte reţine că realitatea/nerealitatea tranzacţiilor încheiate de societatea reclamantă cu furnizorii evidenţiaţi prin actele de impunere este privită de recurentele-pârâte numai din perspectiva comportamentului fiscal al vânzătorilor, neinteresând că reclamanta şi-a îndeplinit toate obligaţiile legale prevăzute de lege.

Împrejurările intervenite ulterior datei la care a avut loc operaţiunea impozabilă nu pot fi imputate intimatei-reclamante, cum în mod corect a reţinut prima instanţă.

În acest sens, se constată că societăţile în cauză au devenit inactive, se aflau în procedura de insolvenţă sau fuseseră radiate din Registrul Comerţului ulterior încheierii tranzacţiilor, de asemenea faptul că nu mai funcţionau la sediul declarat, reprezintă o situaţie ulterioară, fără relevanţă în considerarea reclamantei ca fiind de convenienţă cu aceste entităţi.

Recurentele-pârâte au obligaţia să dovedească reaua-credinţă a reclamantei şi înţelegerea acesteia cu societăţile furnizoare pentru fraudarea legii prin obţinerea unui avantaj fiscal.

Din punctul de vedere al comportamentului economic şi fiscal al intimatei-reclamante, organele fiscale nu au demonstrat existenţa unei practici/situaţii artificiale, toate neregulile fiind extrase ca urmare a împrejurărilor sus-arătate (societăţi inactive, în insolvenţă, radiate sau nu funcţionează la sediul declarat).

Imposibilitatea de verificare a realităţii preţului tranzacţiilor, datorită negăsirii furnizorilor la sediul declarat, nu se susţine, deoarece există, potrivit disp. art. 11 alin. (2) din Leghea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, metode de estimare a preţului de achiziţie.

Dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi art. 21 alin. (4) lit. f) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt respectate de către societatea reclamantă, toate cheltuielile au fost înregistrate în contabilitate, au la bază un document justificativ şi au fost realizate în scopul realizării de venituri impozabile.

Intimata-reclamantă a respectat dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, s-au depus toate declaraţiile fiscale şi s-au achitat taxele şi impozitele aferente.

Intimata-reclamantă beneficiază de prezumţia de bună-credinţă, sarcina răsturnării acestei prezumţii revenind organelor fiscale, astfel cum se arată în hotărârea pronunţată de CJUE în Cauza C-18/13MAKS PEN FOOD, reţinută şi în sentinţa atacată.

Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-255/02 HALIFAX şi alţii, este incidentă în măsura în care se constată că o operaţiune are ca scop să aducă un avantaj pentru deducerea TVA, ceea ce nu este îndeplinit în prezenta cauză.

Deducerea TVA nu este condiţionată decât de existenţa unei facturi care să cuprindă toate informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi de îndeplinirea obligaţiei de a înregistra taxa, ambele condiţii fiind îndeplinite.

În mod greşit, recurentele-pârâte în loc să pornească de la prezumţia de bună credinţă a reclamantei, au aplicat acesteia o aşa-zisă prezumţie de cunoaştere a comportamentului economic şi fiscal inadecvat al societăţilor furnizoare, deşi toate împrejurările relevate în acest scop au avut loc după încheierea operaţiunilor comerciale.

În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-a demonstrat faptul că reclamanta cunoştea sau ar fi trebuit să cunoască implicarea într-o procedură de fraudă fiscală şi, în plus, soluţiile de clasare date în Dosarele penale nr. x/2017 şi nr. y/2015, demonstrează neimplicarea reprezentanţilor legali ai societăţii în infracţiunea de evaziune fiscală.

Faţă de acestea, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborate cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul va fi respins ca nefondat.

În temeiul disp. art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte la plata sumei de 12.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei nr. 1366 din 9 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 12.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 13 octombrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.