Competence for judicial challenge to salary orders for judges: exclusive jurisdiction of the Bucharest Court of Appeal under special Law No. 153/2017 over general Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19 iulie 2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D. şi E., în contradictoriu cu pârâţii Ministrul Justiţiei şi Ministerul Justiţiei, au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2/57487/2021 a Ministrului Justiţiei, prin care s-a respins contestaţia formulata împotriva Ordinelor nr. 1636/C/2021, nr. 1637/C/2021, nr. 1638/C/2021, nr. 1639/C/2021 şi nr. 1640/C/2021, emise de Ministrul Justiţiei, solicitând anularea hotărârii atacate şi admiterea contestaţiei, cu consecinţa anulării în parte a ordinelor de salarizare şi modificarea lor, în sensul stabilirii drepturilor cuvenite, ca urmare a punerii în executare a sentinţei nr. 2538 din 18.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti pronunţate în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 46/13.01.2021 a ÎCCJ, prin raportare la nivelul maxim stabilit de Anexa V la Legea nr. 153/2017 pentru coordonatele profesionale (grad, funcţie, vechime în funcţie, gradaţie) specifice procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 839 din 28 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că cererea reclamanţilor nu are ca obiect contestaţia prevăzută de art. 7 Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sau art. 7 Cap. V din Anexa la Legea nr. 153/2017, întrucât reclamanţii invocă existenţa refuzului nejustificat de punere în executare a sentinţei civile nr. 2538/18.11.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti.

În consecinţă, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, care impun reclamanţilor persoane fizice să se adreseze exclusiv instanţei de la domiciliul lor. Cum însă reclamanţii sunt judecători la Curtea de Apel Târgu Mureş, devin incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ., competenţa revenind uneia dintre curţile de apel învecinate, astfel că litigiul a fost trimis spre competentă soluţionarea Curţii de Apel Bacău.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 61 din 14 iunie 2022, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti şi, constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestui conflict.

Motivând hotărârea astfel pronunţată, Curtea de Apel Bacău a reţinut că acţiunea reclamanţilor vizează modul de stabilire a drepturilor salariale prin ordinele atacate şi se încadrează în dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, care stabilesc competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti în soluţionarea acestei acţiuni.

3. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând conflictul negativ de competenţă intervenit între cele două instanţe, în raport de hotărârile pronunţate şi de înscrisurile aflate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze cauza este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii judecători în cadrul Curţii de Apel Târgu Mureş au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 2/57487/2021 a Ministrului Justiţiei, prin care s-a respins contestaţia formulata împotriva Ordinelor de salarizare nr. 1636/C/2021, nr. 1637/C/2021, nr. 1638/C/2021, nr. 1639/C/2021 şi nr. 1640/C/2021, emise de ministrul Justiţiei, susţinând, în esenţă, că drepturile salariale nu au fost stabilite astfel cum s-a dispus prin sentinţa civilă nr. 2538 din 18.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 46/13.01.2021 a ÎCCJ. Mai exact, susţin reclamanţii că drepturile salariale au fost stabilite în raport de nivelul maxim prevăzut de la Anexa V la Legea nr. 153/2017 pentru coordonatele profesionale specifice judecătorilor din cadrul curţilor de apel, iar nu prin raportare la maximul stabilit de această anexă pentru coordonatele profesionale specifice procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, DNA, DIICOT.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 7 alin. (1) şi (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, potrivit cărora:

"(1)Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti."

Înalta Curte constată că reclamanţii au formulat contestaţie împotriva actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale (ordinele ministrului justiţiei indicate în cerere), iar după soluţionarea contestaţiei administrative au procedat potrivit alin. (2) al textului de lege antecitat, la formularea plângerii împotriva hotărârii emise de ministrul Justiţiei, de respingere a contestaţiei. Or, potrivit legii, această plângere este dată în competenţa de soluţionare exclusivă, în primă instanţă, a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti.

Nu pot fi reţinute considerentele din hotărârea de declinare a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a susţinut că ceea ce face obiectul acţiunii este refuzul nejustificat al autorităţii pârâte de punere în executare a unor hotărâri judecătoreşti, acţiunea fiind una supusă dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

În prim rând, dispoziţiile Legii nr. 153/2017 au caracter special în raport de Legea nr. 554/2004, care reprezintă norma generală în materia contenciosului administrativ, astfel că prevederile art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017 se aplică cu prioritate faţă de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, dacă cererea reclamanţilor este formulată în temeiul normei speciale.

În al doilea rând, în speţă ne aflăm în prezenţa unei acţiuni în anularea unor acte administrative pretins vătămătoare, iar nu în ipoteza unui refuz nejustificat al autorităţii pârâte. Curtea de Apel Bacău a făcut o confuzie între motivele de nelegalitate ale ordinelor atacate, prin care se reclamă o modalitate eronată de stabilire a cuantumului drepturilor salariale şi obiectul acţiunii, reprezentat de plângerea împotriva hotărârii de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva actelor de stabilire a drepturilor salariale.

Mai exact, criticile reclamanţilor referitoare la calculul pretins eronat a drepturilor salariale, printr-o modalitate greşită de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti invocate, constituie motiv de nelegalitate a ordinelor atacate, care a condus la promovarea contestaţiei administrative şi a plângerii judiciare, dar nu prezintă relevanţă în stabilirea instanţei competente, determinată potrivit art. 7 alin. (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017. Motivele pentru care sunt criticate actele administrative emise cu privire la drepturile salariale cuvenite personalului din justiţie nu reprezintă un criteriu în stabilirea instanţei competente să soluţioneze cauza, câtă vreme legiuitorul nu a operat o astfel de distincţie în cuprinsul textului de lege, ci a reglementat o competenţă teritorială exclusivă în favoarea Curţii de Apel Bucureşti dacă acţiunea se circumscrie prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Cap. VIII Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017.

Pentru aceste considerente, în condiţiile art. 133 pct. 2, art. 135 alin. (1) şi alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză în fond este Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., E., D., C. şi A. şi pe pârâţii Ministerul Justiţiei şi Ministrul Justiţiei, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 octombrie 2022.