Validity of collegial norms imposing master's degrees and written exams for psychological practice specialization under Law No. 213/2004

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 11.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B., C., D., D. - IN - E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH. şi II. au chemat în judecată în calitate de pârât Colegiul Psihologilor din România, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea în parte a Hotărârii nr. 1/11.01.2019 emisă de Colegiul Psihologilor din România privind aprobarea normelor referitoare la competenţele profesionale, educaţia, formarea şi atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 173/05.03.2019, cu privire la următoarele articole:

- art. 6 lit. a), b), c), d), g), h), 1, Art. 8 din Anexa 1

- art. 1 alin. (2), (4) şi 5, art. 2 alin. (2) lit. c), h), art. 7, art. 9, art. 11, art. 18, art. 26, art. 27 din Anexa 2

- art. 4 alin. (1) lit. a), c) şi d) şi alin. (4), art. 5 alin. (3) lit. a), alin. (5) lit. b), Art. 8, Art. 11 alin. (1) lit. c) din Anexa 3.

Din dosarul cu nr. x/2019 s-au disjuns cererile formulate de unii dintre reclamanţi, formându-se alte 8 dosare, printre care şi dosarul nr. x/2020 având ca obiect cererea reclamantelor A., D., G. şi T..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 118 din data de 02 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte acţiunea având ca obiect "anulare act administrativ" formulată de reclamanţii A., D., G. şi T., în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România.

Au fost anulate dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi alin. (4) din cuprinsul anexei 2 a Hotărârii nr. 1/11.01.2019 emisă de către Colegiul Psihologilor din România.

A fost respinsă în rest acţiunea ca nefondată şi a fost obligat fiecare dintre reclamanţi să plătească câte 1250 RON fiecare pârâtului, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei nr. 118/02.12.2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal au promovat recurs recurenţii reclamanţi A., D., G. şi T. şi recurentul pârât Colegiul Psihologilor din România, criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Prin recursul recurenţilor reclamanţi A., D., G. şi T., întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei de fond şi rejudecarea cauzei în sensul admiterii în tot a acţiunii, astfel cum a fost precizată, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată efectuate în fond şi în recurs.

În dezvoltarea motivelor de nelegalitate invocate, recurenţii reclamanţi au susţinut în esenţă următoarele:

Cu privire la soluţia instanţei de fond având ca obiect nelegalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Anexa nr. 2 la Hotărârea nr. 1/2019, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) si d, art. 4 alin. (2) lit. a) si art. 4 alin. (4) . art. 5 pct. 3 lit. a) si art. 5 pct. 5 lit. b) din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 1/2019 - toate referitoare la condiţia parcurgerii programului MASTER şi a obţinerii unei DIPLOME MASTER:

Hotărârea instanţei de fond este atât contradictorie - fiind nelegală din perspectiva art. 488 pct. 6 C. proc. civ., cât şi dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii - fiind nelegală şi din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte nelegalitatea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. d) si art. 11 alin. (1) lit. c) din Anexa nr. 3 la Hotărârea nr. 1/2019:

Hotărârea instanţei de fond este nelegală din perspectiva dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. pentru următoarele argumente:

Prin precizarea la acţiune a invocat şi faptul că, propunerea introducerii unui examen scris a fost respinsă de Convenţia Naţională întrunită în noiembrie 2018, astfel încât Hotărârea nr. 1/2019 a fost dată de către Comitetul Director cu încălcarea voinţei membrilor Colegiului.

Introducerea unui examen scris pentru a trece de la o treaptă de specializare la alta reprezintă o adăugare la textul legii, adăugare nepermisă, faţă de dispoziţiile art. 4 alin. (3) din legea 24/2000.

Soluţia instanţei de fond este nelegală şi din perspectiva dispoziţiilor art. 33 din Legea 213/2004 referitoare la atribuţiile Comitetului Director:

Prin acţiunea introductivă a invocat nelegalitatea Hotărârii nr. 1/2019 şi din perspectiva faptului că, emitentul, respectiv Comitetul Director, nu avea atribuţia legiferării. A arătat în cuprinsul cererii de chemare în judecată că, acest organ nu are competenţa funcţională de a emite Norme care să organizeze modalitatea de intrare în profesie şi trecerea de la o treaptă de specializare la alta, respectiv nu are atribuţia organizării profesiei de psiholog.

Instanţa de fond a apreciat în mod nelegal că, revin Comitetului Director atribuţiile privind stabilirea competenţelor aferente fiecărei trepte şi forme de specializare. În susţinerea acestui considerent instanţa de fond face trimitere la dispoziţiile art. 10, art. 20-23 si art. 27 din H.G. nr. 788/2005.

În raport de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au arătat că, interpretarea dată de instanţa de fond textelor din H.G. nr. 788/2005 este nelegală şi contrară înseşi dispoziţiilor art. 33 din Legea 213/2004.

Legea 213/2004 nu a dat în competenţa Comitetului Director atribuţia stabilirii unor condiţii de primire în profesie şi de trecere de la o treaptă de specializare la alta.

De altfel, nici din textul H.G. nr. 788/2005, astfel cum este citat de instanţa de fond, nu rezultă faptul ca atribuţia introducerii unor cerinţe de studiu suplimentare, cum sunt studiile de MASTER şi examenul scris, revine Comitetului Director.

În plus, potrivit art. 63 din Legea 213/2004, atribuţia aprobării documentelor de organizare şi funcţionare prevăzute de lege revine exclusiv Convenţiei naţionale.

Astfel, se impunea admiterea în tot a acţiunii introductive prin raportare la faptul ca Hotărârea nr. 1/2019 a fost emisă de Comitetul Director cu depăşirea atribuţiilor ce îi reveneau în temeiul art. 33 din Legea 213/2004, Hotărârea nr. 1/2019 fiind lovită de nulitate absolută.

Cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată:

Instanţa de fond a acordat pârâtului cheltuieli de judecată în cuantum total de 5000 RON, cheltuieli pe care apreciază că, sunt excesive prin raportare atât la soluţia de admitere în parte a acţiunii, precum şi la complexitatea şi volumul de muncă al reprezentantului convenţional.

Mai exact, consideră că, suma de 5332,25 RON solicitata prin Nota de cheltuieli de judecată ca reprezentând onorariul avocaţial plătit de pârât pentru asistenţa juridică acordată exclusiv în faţa Curtii de Apel Suceava este excesiv de oneroasă şi nejustificată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. .

3.2. Recursul promovat de recurentul pârât Colegiul Psihologilor din România a fost întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.. A solicitat pârâtul admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, inclusiv sub aspectul anulării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi alin. (4) din cuprinsul Anexei nr. 2 la Hotărârea Comitetului Director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1 din 11 ianuarie 2019, şi obligării recurentelor-reclamante la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate până la data de 31.10.2020, în cuantum total de 7.780,64 RON, precum şi a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâtul Colegiul Psihologilor din România a susţinut în esenţă următoarele:

Prin Hotărârea nr. 1/2019 pentru aprobarea normelor privind competenţele profesionale, educaţia, formarea şi atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică, cu modificările ulterioare, au fost aprobate de către Comitetul director al Colegiului Psihologilor din România următoarele norme:

- Normele privind competenţele profesionale ale psihologilor cu drept de liberă practică, care constituie Anexa nr. 1 la Hotărârea anterior precizată;

- Normele privind educaţia si formarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică, care constituie Anexa nr. 2 la Hotărârea anterior precizată;

- Normele privind atestarea profesională a psihologilor cu drept de liberă practică, care constituie Anexa nr. 3 la Hotărârea anterior precizată.

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019, prima instanţă a reţinut în mod nelegal că sunt încălcate dispoziţiile Legea nr. 213/2004, întrucât nu se indică instituţiile unde se organizează programul de licenţă şi este înlocuită sintagma diplomă de licenţă cu "program" de licenţă.

Or, pretinsul motiv de nelegalitate derivă în fapt dintr-o înţelegere eronată a textului de lege supus analizei. Astfel, simplul fapt al nepreluării exacte a formulării prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 213/2004 nu poate echivala cu o modificare a înţelesului acestor dispoziţii, în contextul în care, din perspectiva fondului problemei, ambele formulări conduc către acelaşi înţeles.

Absolvirea unui program de licenţă implică obţinerea unei diplome de licenţă, dispoziţiile atacate având un înţeles identic cu cel al normelor legale pretins a fi încălcate.

În mod nelegal prima instanţă a reţinut că, prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 încalcă dispoziţiile Legii nr. 213/2004, soluţia de anulare a acestor dispoziţii legale fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

În ceea ce priveşte prevederile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 se poate observa că, prin cererea de chemare în judecată a fost invocată lipsa de finalitate practică a adăugării posibilităţii de formare profesională în cadrul unei asociaţii aflate în colaborare cu o universitate, şi nicidecum depăşirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004.

Astfel, reiese că, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Contrar sentinţei recurate, dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 sunt emise în limitele şi potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004 coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, astfel încât soluţia primei instanţe de anulare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Referitor la cheltuielile de judecată ocazionate de soluţionarea în fond a dosarului, acestea au fost diminuate ca urmare a admiterii în parte a cererii de chemare în judecată. Astfel, ca o consecinţă a admiterii recursului şi casării în parte a sentinţei recurate în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată, urmează a se dispune obligarea intimatelor - reclamante la plata integrală a cheltuielilor de judecată efectuate până la data 31.10.2020, în cuantum total de 7.780,64 RON.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 9, art. 14, art. 22 alin. (6), art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, Hotărârea Comitetului Director nr. 1/2019, art. 2 din Legea nr. 213/2004, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, precum şi celelalte dispoziţii legale la care a făcut trimitere în recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată de recurenţii reclamanţi s-a solicitat respingerea recursului pârâtului ca nefondat.

Recurentul-pârât Colegiul Psihologilor din România a formulat, la rândul său, întâmpinare faţă de recursul promovat de recurenţii reclamanţi, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond recurate ca temeinică şi legală.

Recurenţii reclamanţi au depus răspuns faţă de întâmpinarea recurentului pârât, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor părţii adverse, expunându-şi punctual argumentele în acest sens.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinari şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, cu privire la excepţia lipsei de interes în formularea recursurilor de către către recurenţii reclamanţi şi de recurentul pârât, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată, astfel că o va respinge, pentru următoarele considerente:

În susţinerea excepţiei s-a arătat că, prin Hotărârile Colegiului Psihologilor din România nr. 52/2021 şi nr. 63/2021 s-au abrogat anexele nr. 2 şi nr. 3 ale Hotărârii Comitetului director al Colegiului Psihologilor din România nr. 1/2019, anexe din cuprinsul cărora fac obiectul prezentei acţiuni mai multe dispoziţii legale pentru care s-a solicitat anularea.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii acţiunii şi anulării actului, întrucât actul administrativ atacat şi-a produs efectele pe perioada cât a fost în vigoare, astfel că, există interes pentru susţinerea recursurilor în prezenta cauză.

Pe fondul recursurilor, constată următoarele:

Cu privire la recursul recurenţilor reclamanţi A., D., G. şi T., Înalta Curte observă că, aceştia şi-au întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.- când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Referitor la criticile din recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Curtea reţine că sunt neîntemeiate, astfel că le va respinge, având în vedere următoarele aspecte:

Contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, în speţă au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti. În concepţia legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când, nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului, ori când cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

Judecătorul fondului a analizat, în mod efectiv, atât argumentele recurenţilor reclamanţi, cât şi pe cele ale recurentului pârât, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Nu în ultimul rând, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă, concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Ca principiu, instanţa de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin cererea de chemare în judecată, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial.

Sub acest aspect, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, se reţine că, prima instanţă a respectat întrutotul exigenţele motivării acestora, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta având posibilitatea de a evalua conţinutul concret al sentinţei, de a-şi formula şi structura criticile de nelegalitate împotriva acestor considerente.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, soluţia recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază şi nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, de natură să conducă la reformarea sentinţei sub acest aspect.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse.

În mod eronat susţin recurenţii reclamanţi că, Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România şi Normele Metodologice nu fac distincţie între regimul juridic aplicabil intrării în profesia de psiholog şi regimul juridic aplicabil schimbării de treaptă sau de formă de exercitare, motiv pentru care introducerea obligativităţii absolvirii unui program de master în aceste din urmă situaţii ar reprezenta o adăugare la lege.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004:

"(2) Exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică se face de către persoanele prevăzute la alin. (1), care au absolvit o instituţie de învăţământ superior de specialitate, cu diplomă de licenţă în psihologie sau asimilată, obţinută într-o instituţie de învăţământ superior acreditată, din România sau din străinătate, recunoscută sau echivalată, după caz, potrivit legii".

Astfel, cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă, prevederile Legii nr. 213/2004 trebuie interpretate coroborat cu prevederile art. 13 alin. (1), (19), (20), (23) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

Din dispoziţiile legale sus menţionate reiese că, atât competenţele pentru fiecare treaptă de specializare, standardele de formare profesională, cât şi condiţiile pentru dobândirea atestatului de liberă practică pentru fiecare treaptă de specializare se stabilesc prin hotărâre a Comitetului director, la propunerea comisiilor aplicative.

În ceea ce priveşte competenţele, însuşi textul legal, la art. 20, stabileşte faptul că acestea pot fi obţinute prin programe de licenţă, masterat sau doctorat, precum şi prin programe de formare complementară.

Pentru obţinerea atestatului de liberă practică pentru o treaptă superioară de specializare, art. 23 din Normele Metodologice impune condiţia exercitării profesiei de minimum 5 ani, precum şi respectarea oricăror altor condiţii stabilite de către comisia aplicativă competentă.

În ceea ce priveşte atestatul de liberă practică autonomă, art. 10 din Legea nr. 213/2004 prevede că acesta poate fi obţinut de către psihologii care întrunesc criteriile de competenţă şi experienţă profesională stabilite prin Normele metodologice.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004, prevăd cerinţele ce trebuie îndeplinite de către un psiholog pentru dobândirea atestatului de liberă practică trebuie coroborate cu Normele metodologice, care prevăd faptul că Comitetul director are atribuţii privind stabilirea standardelor de formare profesională, a condiţiilor, precum şi a competenţelor aferente fiecărei trepte şi forme de specializare, competenţe ce se obţin prin programe de licenţă, masterat sau doctorat şi prin programe de formare complementara -conform art. 20 din Normele Metodologice din 2005.

Prin urmare, Comitetul director este competent să stabilească modalităţile de dobândire a competenţelor aferente fiecărei trepte şi forme de specializare şi, având în vedere faptul că psihologii pot obţine competenţe inclusiv prin programe de master, Comitetul director poate stabili această cerinţă pentru atestarea dreptului de libera practică la treapta de psiholog specialist, respectiv pentru treapta de psiholog practicant în regim autonom.

Aşadar, nu se poate reţine argumentul recurenţilor reclamanţi, potrivit căruia Legea nr. 213/2004 şi Normele metodologice nu fac distincţie între regimul juridic aplicabil intrării în profesia de psiholog cu drept de liberă practică şi regimul juridic aplicabil schimbării de treaptă, obţinerea diplomei de licenţă în psihologie îndrituind titularul acesteia să dobândească competenţele aferente oricărei trepte profesionale, fără să mai fie necesară îndeplinirea vreunei condiţii ulterioare, întrucât o astfel de interpretare ar goli de conţinut prevederile din Normele Metodologice anterior menţionate.

Înalta Curte constată că, în mod legal prima instanţă a reţinut că evaluarea cunoştinţelor pe baza unei probe scrise este legală.

Astfel, dispoziţiile legale contestate au în vedere una dintre etapele care trebuie parcurse în vederea obţinerii dreptului de liberă practică pentru treapta de practicant şi care constă în evaluarea cunoştinţelor pe baza unei probe scrise.

Recurenţii reclamanţi afirmă, în esenţă, faptul că sentinţa recurată este nelegală întrucât introducerea unui examen scris ar adăuga la prevederile Legii nr. 213/2004.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat, întrucât, astfel cum în mod legal a reţinut şi prima instanţă, evaluarea cunoştinţelor pe baza unei probe scrise poate fi stabilită de către Comitetul director în temeiul dispoziţiilor Normelor metodologice.

Obţinerea atestatului de liberă practică este condiţionată, printre altele, de parcurgerea de către psihologul solicitant a procedurilor specifice fiecărei comisii aplicative, comisii care sunt competente, potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate, să stabilească această procedură care trebuie parcursă şi care are în vedere inclusiv modalitatea de testare a solicitantului.

Susţinerea recurenţilor reclamanţi, potrivit căreia dispoziţiile art. 12 alin. (3) din Normele metodologice instituie o evaluare orală în faţa comisiei aplicative competente este nelegală, în condiţiile în care dispoziţia legală anterior menţionată nu face această distincţie, formularea textului de lege potrivit căreia "susţinerea procedurilor de atestare în faţa comisiei aplicative competente", putând presupune atât o evaluare orală, cât şi una scrisă.

Prin urmare, prin introducerea cerinţei promovării unei probe scrise nu sunt încălcate dispoziţiile art. 12 alin. (3) şi art. 13 alin. (2) din Normele metodologice, ci dimpotrivă, se dă curs acestora, fiind stabilită procedura concretă specifică fiecărei comisii pentru dobândirea atestatului de liberă practică.

În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia Convenţia Naţională a respins propunerea introducerii unui examen scris, se reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 213/2004: "Convenţia naţională are următoarele atribuţii: a) aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară, Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică, precum şi modificările la acestea; b) alege şi revocă preşedintele Colegiului şi membrii Comitetului director; c) aprobă raportul de activitate al Consiliului Colegiului şi alte documente."

Astfel cum reiese din dispoziţiile legale anterior menţionate, singurele acte normative care se supun aprobării Convenţiei naţionale sunt Regulamentul de organizare şi funcţionare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară şi Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenta psihologică.

Prin urmare, stabilirea modului de desfăşurare, oral sau scris, a procedurilor de atestare în faţa comisiei aplicative nu este de competenţa Convenţiei Naţionale.

În mod legal prima instanţă a reţinut că, aprobarea normelor privind competenţele profesionale, educaţia, formarea şi atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică este de competenţa Comitetului director.

Recurenţii reclamanţi nu au invocat prin intermediul cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost precizată, pretinsa lipsă de competenţă a Comitetului director privind normelor privind competenţele profesionale, educaţia, formarea şi atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică.

Cu toate acestea, acest motiv de recurs este neîntemeiat, ţinând cont de următoarele argumente:

Suplimentar faţă de atribuţiile prevăzute de art. 33 din Legea nr. 213/2004, Comitetul director are şi atribuţii privind stabilirea standardelor de formare profesională, a condiţiilor, precum şi a competenţelor aferente fiecărei trepte şi forme de specializare, conform prevederilor din Normele Metodologice citate în cuprinsul capitolului II.1.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, Comitetul director este competent să stabilească modalităţile de dobândire a competenţelor aferente fiecărei trepte şi forme de specializare şi, având în vedere faptul că psihologii pot obţine competenţe inclusiv prin programe de master, Comitetul director poate stabili această cerinţă pentru atestarea dreptului de liberă practică la treapta de psiholog specialist.

Totodată, în ceea ce priveşte atribuţiile Convenţiei naţionale, potrivit dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 213/2004: "Convenţia naţională are următoarele atribuţii:

a) aprobă Regulamentul de organizare şi funcţionare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară, Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenţă psihologică, precum şi modificările la acestea;

b) alege şi revocă preşedintele Colegiului şi membrii Comitetului director; c) aprobă raportul de activitate al Consiliului Colegiului şi alte documente."

Din dispoziţiile legale anterior menţionate rezultă faptul că, aprobarea normelor privind competenţele profesionale, educaţia, formarea şi atestarea profesională ale psihologilor cu drept de liberă practică nu este de competenţa Convenţiei naţionale, astfel cum în mod greşit susţin recurenţii reclamanţi.

Mai mult, dispoziţiile art. 63 din Legea nr. 213/20043, invocate de către recurenţii reclamanţi, pe de o parte se regăsesc în capitolul VI Dispoziţii tranzitorii şi finale din Legea nr. 213/2004, având în vedere competenţele primei Convenţii naţionale organizate după intrarea în vigoarea a Legii nr. 213/2004, iar pe de altă parte, trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 27, de unde reiese că, Convenţia naţională aprobă documentele de organizare şi funcţionare prevăzute de Legea nr. 213/2004, respectiv, Regulamentul de organizare şi funcţionare internă, Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, Codul de procedură disciplinară şi Normele de avizare a metodelor şi tehnicilor de evaluare şi asistenta psihologică.

Aşadar, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi normele contestate au fost adoptate de către forul competent - Comitetul director, în limitele prevăzute de legislaţia incidenţă, respectiv, Legea nr. 213/2004 şi Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 788/2005.

Cu privire la recursul formulat de recurentul pârât Colegiul Psihologilor din România Bucureşti, Înalta Curte reţine că este fondat, urmând a fi admis, avându-se în vedere următoarele considerente:

Recurentul pârât şi-a fost întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a dispus admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi a dispus anularea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) şi alin. (4) din cuprinsul Anexei nr. 2 la Hotărârea nr. 1/2019, respingând în rest acţiunea ca nefondată. De asemenea, reţinând culpa procesuală a reclamanţilor, instanţa de fond a dispus obligarea fiecăruia dintre aceştia la plata sumei de 1250 RON.

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019, prima instanţă a reţinut în mod nelegal că sunt încălcate dispoziţiile Legea nr. 213/2004, întrucât nu se indică instituţiile unde se organizează programul de licenţă şi este înlocuită sintagma diplomă de licenţă cu "program" de licenţă.

Înalta Curte reţine că, pretinsul motiv de nelegalitate derivă dintr-o înţelegere eronată a textului de lege supus analizei. Astfel, simplul fapt al nepreluării exacte a formulării prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 213/2004 nu poate echivala cu o modificare a înţelesului acestor dispoziţii, în contextul în care, din perspectiva fondului problemei, ambele formulări conduc către acelaşi înţeles.

Absolvirea unui program de licenţă implică obţinerea unei diplome de licenţă, dispoziţiile contestate având un înţeles identic cu cel al normelor legale pretins a fi încălcate.

Totodată, Înalta Curte constată că, partea finală a art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 conţine formularea expresă "în condiţiile legii", motiv pentru care nu se poate argumenta existenţa unei încălcări a unor dispoziţii legale cu forţă superioară, de vreme ce chiar textul atacat trimite în mod direct la condiţiile legale cu forţă superioară.

Astfel fiind, în mod nelegal prima instanţă a reţinut că, prevederile art. 1 alin. (2) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 încalcă dispoziţiile Legii nr. 213/2004, soluţia de anulare a acestor dispoziţii legale fiind pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora "Actele normative date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă".

Referitor la dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019, prima instanţa a reţinut în principal depăşirea limitelor stabilite de Legea nr. 213/2004, prin introducerea condiţiei parcurgerii unui program de formare profesională iniţială pentru psihologii din specialităţile psihoterapie şi consiliere psihologică.

Această critică de pretinsă nelegalitate nu a fost invocată de intimaţii reclamanţi nici prin cererea de chemare în judecată, nici prin răspunsul la întâmpinare şi nici prin precizările ulterioare, prima instanţă invocând o critică de nelegalitate ce nu a format obiectul unei dezbateri în contradictoriu.

În acest sens, în ceea ce priveşte prevederile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 se observă că, prin cererea de chemare în judecată a fost invocată lipsa de finalitate practică a adăugării posibilităţii de formare profesională în cadrul unei asociaţii aflate în colaborare cu o universitate, şi nicidecum depăşirea condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004.

Astfel, reiese că, este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, fiind încălcate prevederile art. 9, art. 14, art. 22 alin. (6) C. proc. civ., în condiţiile în care prima instanţă a depăşit limitele stabilite de către intimaţii reclamanţi prin cererea de chemare în judecată prin anularea prevederilor art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 pentru un motiv care nici nu a fost invocat prin cererea de chemare în judecată şi nici nu a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Pe de altă parte, o astfel de soluţie este nelegală, de vreme ce Comitetul director este abilitat, potrivit legii, să stabilească standardele de formare profesională în vederea obţinerii atestatului de psiholog cu drept de liberă practică.

Astfel, în raport de dispoziţiile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, cerinţa privind promovarea unui program specific de formare profesională complementară de lungă durată, după absolvirea studiilor de licenţă în psihologie, pentru specialităţile psihoterapie şi consiliere psihologică, face parte din criteriile şi standardele de obţinere a atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, care sunt de competenţa Comitetului director.

Înalta Curte reţine că, prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004 trebuie coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, interpretare care conduce la concluzia că, cerinţa privind promovarea unui program specific de formare profesională complementară de lungă durată, după absolvirea studiilor de licenţă în psihologie, pentru specialităţile psihoterapie şi consiliere psihologică, face parte din criteriile şi standardele de obţinere a atestatului de psiholog cu drept de liberă practică, care sunt de competenţa Comitetului director, astfel încât instituirea unei astfel de cerinţe nu încalcă prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, astfel cum în mod nelegal a reţinut prima instanţă.

Prin urmare, contrar celor reţinute prin sentinţa recurată, dispoziţiile art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 sunt emise în limitele şi potrivit prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 213/2004 coroborate cu prevederile art. 13 din Normele metodologice de aplicare ale Legii nr. 213/2004 aprobate prin H.G. nr. 788/2005, astfel încât reiese că, soluţia primei instanţe de anulare a dispoziţiilor art. 1 alin. (4) din Anexa 2 la Hotărârea nr. 1/2019 este pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul pârât prin cererea de recurs sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care nu reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia lipsei de interes a recursurilor.

Va respinge recursul formulat de reclamantele A., D., G. şi T. ca nefondat.

Va admite recursul formulat de pârâtul Colegiul Psihologilor din România Bucureşti.

Va casa în tot sentinţa recurată şi, rejudecând:

Va respinge în totalitate acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Va obliga recurenţii reclamanţi să plătească în solidar recurentului pârât Colegiul Psihologilor din România cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs în cuantum total de 11.350,08 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes a recursurilor.

Respinge recursul formulat de reclamantele A., D., G. şi T. împotriva sentinţei nr. 118 din 02 decembrie 2020 a Curţii de Apel Suceava, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Admite recursul formulat de pârâtul Colegiul Psihologilor din România Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

Casează în tot sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge în totalitate acţiunea reclamantelor ca neîntemeiată.

Obligă recurentele- reclamante să plătească în solidar recurentului pârât Colegiul Psihologilor din România cheltuieli de judecată pentru fond şi recurs în cuantum total de 11.350,08 RON.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 27 ianuarie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.