Review of judicial conduct: procedural nullities in case assignment and evidentiary interpretation excluded from disciplinary jurisdiction of Judicial Inspectorate

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 25.11.2020, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, să dispună desfiinţarea rezoluţiilor nr. 2337/A nr. lucrare 20-2257/4.08.2020 şi nr. lucrare C 20-1407/5.11.2020, precum şi dispunerea continuării verificărilor.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 868 din 2 iunie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 868 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului a arătat că sentinţa de fond a fost pronunţată cu încălcarea art. 200 C. proc. civ., întrucât judecătorul contestaţiei avea obligaţia procedurală să verifice dacă numirea lui s-a făcut cu respectarea principiului repartizării aleatorii conform art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, iar la dosar nu există această dovadă.

A mai reiterat recurentul nulitatea absolută a rezoluţiei nr. 2337/A nr. lucrare 20-2257/04.08.2020 din perspectiva încălcării art. 73 din Legea nr. 317/2004 în ceea ce priveşte numirea inspectorului judiciar cu nerespectarea repartizării aleatorii, pentru lipsa unei dovezi în acest sens şi pentru neindicarea numelui şi prenumelui şi a lipsei semnăturii acestuia, rezultate din exemplarul comunicat, şi a susţinut că depunerea ulterioară, de către Inspecţia Judiciară, a unui exemplar al rezoluţiei ce cuprinde toate menţiunile sesizate, nu poate acoperi nulitatea absolută, iar judecătorul contestaţiei a acoperit prin hotărârea pronunţată această încălcare a legii de către intimata-pârâtă.

De asemenea, a afirmat că judecătorul contestaţiei a acoperit încălcarea legii de către intimata-pârâtă şi sub aspectul nereţinerii nulităţii absolute a rezoluţiei pronunţate de inspectorul-şef în lucrarea nr. x/05.11.2020, din perspectiva lipsei numărului de identificare al acesteia, precum şi al numărului de identificare diferit al lucrării.

În continuare a reluat criticile din sesizare referitoare la încălcarea de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei sale, a dispoziţiilor art. 331 şi art. 349 din C. proc. civ. privind numirea expertului şi la nereţinerea împrejurării potrivit căreia mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, în condiţiile în care pârâta a recunoscut la interogatoriu că încalcă legea, concluzionând în sensul că judecătorul contestaţiei, prin hotărârea pronunţată, acoperă încălcarea legii de către judecătorul cauzei şi de către Inspecţia Judiciară.

În referire la soluţia primei instanţe de respingere a cererii sale de acordare a indemnizaţiei lunare, calculate în baza câştigului salarial mediu brut în conformitate cu art. 1 pct. 10 lit. o), art. IV din O.U.G. nr. 95/2014, recurentul-reclamant a susţinut că judecătorul fondului şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă, încălcând normele de drept material şi procesual şi urmărind vătămarea sa şi încălcând raţionamentul juridic.

În final a susţinut că judecătorul contestaţiei şi Inspecţia Judiciară încalcă Decizia nr. 588/19.06.2007 a Curţii Constituţionale a României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 581/23.08.2007, Partea I, care stabileşte că sancţionarea disciplinară a judecătorilor pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă îndeplineşte toate exigenţele constituţionale, pentru că nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, nu instituie un control administrativ al hotărârilor judecătoreşti şi nu încalcă independenţa judecătorilor.

Pentru motivele arătate a solicitat admiterea recursului şi continuarea verificărilor, precum şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru achitată la fond şi în recurs.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin intermediul căreia a combătut punctual argumentele invocate de recurent, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că niciunul dintre motivele de nelegalitate invocate de recurent nu se verifică în speţă, instanţa de fond motivând amplu dar punctual soluţia dispusă, cu luarea în considerare a tuturor criticilor ridicate în acţiunea introductivă, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale aplicabile în materie şi cu respectarea regulilor de procedură.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând instanţei să respingă apărările intimatei-pârâte şi să-i admită recursul conform argumentelor pe care le-a reiterat în cuprinsul răspunsului formulat.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, circumscrise de acesta dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară, prin prisma dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge în consecinţă, pentru considerentele ce succed:

5.1. Cu prioritate, deoarece din dezvoltarea motivelor de recurs se observă că recurentul-reclamant a înţeles să critice sentinţa de fond pentru pronunţarea acesteia cu încălcarea art. 200 din C. proc. civ., considerând că judecătorul contestaţiei avea obligaţia să verifice dacă numirea lui s-a făcut cu respectarea principiului repartizării aleatorii, conform art. 11 şi art. 53 din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte reţine că această susţinere nu este fondată.

Astfel cum rezultă din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei la filele x, repartizarea cauzei s-a făcut la 25.11.2020 de către persoana responsabilă cu repartizarea aleatorie, care atestă modalitatea de repartizare a dosarului, numărul completului de judecată învestit cu soluţionarea, precum şi menţiunea că dosarul se va prezenta acestuia pentru dispunerea măsurilor premergătoare, conform Hotărârii Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti nr. 391/2020. În plus, rezoluţia premergătoare de dispunere a măsurilor corespunzătoare este semnată de către judecătorul desemnat în cauză, fiind respectate astfel dispoziţiile art. 200 C. proc. civ.

Pe de altă parte este de observat că prevederile art. 200 din C. proc. civ., invocate de recurentul-reclamant, vizează obligaţia instanţei de a-şi verifica competenţa de soluţionare a cauzei, în sensul de competenţă funcţională, dat fiind faptul că la alin. (2) al aceluiaşi text legiuitorul a prevăzut soluţia ce se impune a fi luată în ipoteza contrară, şi anume aceea de a dispune trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Aşadar, aceste norme nu se referă la obligaţia verificării procedurii de repartizare aleatorie a cauzelor în sistemul electronic, procedură care, de altfel, a fost respectată conform dovezilor aflate la dosarul cauzei.

În altă ordine de idei, recurentul-reclamant a formulat critici sub aspectul modalităţii de repartizare aleatorie a sesizării sale şi de desemnare a inspectorului judiciar în vederea soluţionării acesteia, însă, atât timp cât se referă la procedura de repartizare a lucrărilor în cadrul Inspecţiei Judiciare, aceste susţineri nu se încadrează în motivul de casare ce vizează pronunţarea hotărârii de către un alt judecător decât cel învestit în mod legal cu soluţionarea cauzei.

În concluzie, susţinerile recurentului-reclamant nu atrag incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., în contextul în care încheierea de dezbateri şi de amânare iniţială a pronunţării din 10.05.2021, încheierile ulterioare de amânare a pronunţării, precum şi minuta hotărârii şi sentinţa pronunţată la data de 2 iunie 2021, au fost date de acelaşi judecător.

Or, potrivit acestui motiv de casare, hotărârea de fond poate fi casată doar dacă a fost pronunţată de un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului sau de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu pentru soluţionarea cauzei ori a cărui compunere a fost schimbată cu încălcarea legii, ipoteze care, aşa cum s-a reţinut, nu se verifică în speţă.

5.2. În referire la celelalte motive de casare invocate de recurentul-reclamant, Înalta Curte consideră că se impune a se reţine, ca o primă observaţie, că deşi partea a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., care vizează pronunţarea unei hotărâri ce nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, din dezvoltarea recursului nu rezultă că au fost formulate critici concrete care să poată face posibilă o încadrare a acestora în dispoziţii legale invocate.

Ca urmare, se constată că recurentul a invocat acest motiv de casare doar în mod formal, fără să dezvolte argumente cu privire la nemotivarea sentinţei de fond din perspectiva celor trei ipoteze corespunzătoare acestui caz de casare.

Or, această normă imperativă instituie în sarcina recurentului obligaţia de a indica şi a dezvolta motivul de nelegalitate invocat, acest lucru implicând indicarea concretă a ipotezei incidente, o argumentare a criticii în fapt şi în drept şi arătarea probelor pe care se bazează. Totodată, acest text de lege se interpretează în sensul formulării unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea exactă a motivelor considerate contradictorii sau străine de natura cauzei, sau cu arătarea argumentelor pe care instanţa ar fi trebuit să-şi fundamenteze soluţia pronunţată, în lipsa acestor menţiuni neputându-se exercita controlul judiciar.

Aşadar, instanţa învestită cu judecarea recursului poate exercita un control judecătoresc eficient numai în măsura în care motivele de nelegalitate sunt indicate şi dezvoltate într-o formă concretă şi se referă la una dintre situaţiile prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., în speţă la aceea prevăzută la alin. (1) pct. 6 al textului de lege antereferit. Aceasta întrucât în practica judiciară s-a decis că simpla nemulţumire a unei părţi sau a părţilor în litigiu faţă de hotărârea pronunţată nu este suficientă pentru casarea acesteia, partea recurentă având obligaţia să-şi întemeieze recursul pe cel puţin unul dintre motivele prevăzute în mod expres şi limitativ de lege şi să dezvolte critici subsumate acestora, simpla indicare a textelor de lege neputând echivala cu motivarea recursului şi, implicit, să determine casarea hotărârii atacate.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar constată că în cauza de faţă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu a fost dezvoltat de recurent în acord cu exigenţele reglementării actuale a recursului, simpla invocare formală a acestui motiv de casare şi reiterarea susţinerilor din sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare nefăcând posibilă exercitarea de către instanţa de recurs a controlului judiciar asupra sentinţei recurate din perspectiva reliefată.

5.3. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat instanţa pentru încălcarea art. 331 şi art. 349 C. proc. civ. privind numirea expertului şi în ceea ce priveşte nereţinerea împrejurării potrivit căreia mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, în condiţiile în care pârâta a recunoscut la interogatoriu că încalcă legea, concluzionând că judecătorul contestaţiei, prin hotărârea pronunţată, acoperă încălcarea legii de către judecătorul cauzei şi de către Inspecţia Judiciară.

Prealabil, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Normele de procedură propriu-zisă sunt acele norme care determină ordinea firească a judecăţii potrivit etapelor şi fazelor pe care le parcurge procesul civil sau care stabilesc principiile fundamentale ale dreptului procesual civil. De exemplu, normele care stabilesc principiile privind contradictorialitatea, publicitatea dezbaterilor, oralitatea, nemijlocirea, continuitatea, dreptul la apărare, rolul activ al judecătorului, disponibilitatea, precum şi normele care prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile sesizării instanţei.

Astfel, este important a se reţine că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu vizează situaţia în care instanţa a apreciat fondate sau nefondate apărările sau criticile formulate de parte asupra problemelor ce au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii.

Plecând de la considerentele arătate, se observă că, în speţă, recurentul-reclamant nu a indicat concret ce reguli de procedură ar fi încălcat instanţa de fond în soluţionarea cauzei, toate susţinerile vizând exclusiv modalitatea de administrare a probatoriului, cu referire punctuală la numirea expertului şi la valorificarea interogatoriului din perspectiva dispoziţiilor legale incidente prevăzute de art. 349 C. proc. civ., în cauza soluţionată de instanţa cu privire la care a fost sesizată Inspecţia Judiciară, astfel că simpla afirmaţie că judecătorul fondului şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă nu este de natură a atrage incidenţa motivului de nelegalitate invocat şi, implicit, casarea hotărârii atacate.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, instanţa de control judiciar va examina hotărârea recurată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., exclusiv prin raportare la neregularităţile de ordin procedural, neputându-se circumscrie acestei critici de nelegalitate modalitatea în care instanţa a administrat şi a interpretat materialul probator în cauza ce a făcut obiectul petiţiei adresate Inspecţiei Judiciare şi situaţia în care instanţa de fond a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile recurentului-reclamant.

În acest context, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant referitoare la neregulile de procedură aduse sentinţei de fond, nefiind întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

5.4. Astfel cum rezultă din argumentele expuse la pct. 3 din prezenta decizie, reclamantul a criticat sentinţa de fond şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Potrivit textului de lege invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost greşit reţinute în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale raportat la situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Criticile recurentului formulate din această perspectivă se referă la încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 1 pct. 10, lit. o), art. IV din O.U.G. nr. 95/2014 în ceea ce priveşte soluţia instanţei sesizate cu cererea sa de acordare a indemnizaţiei lunare, calculate în baza câştigului salarial mediu brut în conformitate cu prevederile legale amintite. În legătură cu aceste critici a susţinut că judecătorul fondului şi-a exercitat funcţia cu rea-credinţă, încălcând normele de drept material şi procesual, precum şi raţionamentul juridic şi, totodată, urmărind vătămarea sa.

Referitor la aceste susţineri este de observat că în mod corect a reţinut instanţa de fond că intimata-pârâtă nu are prerogative de verificare a legalităţii şi temeiniciei hotărârilor judecătoreşti, astfel că modalitatea de interpretare a răspunsului la interogatoriu şi modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material ori de drept procesual incidente în cauză, de către judecătorul reclamat, nu pot fi verificate decât în cadrul căilor de atac prevăzute de lege şi exercitate în cauza respectivă şi, drept urmare, nu pot fi considerate a reprezenta o abatere a judecătorului de la îndatoririle de serviciu sau o faptă care să afecteze prestigiul justiţiei.

De altfel, pot fi considerate fapte de natură a intra în sfera răspunderii disciplinare doar încălcări ale normelor de drept material care pun în discuţie chiar valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ipoteză ce nu se verifică însă în prezenta cauză, astfel cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a normelor speciale aplicabile în materie, analizând cauza în limitele competenţei sale şi a criticilor formulate de parte şi motivând coerent şi explicit soluţia pronunţată, prin raportare la dispoziţiile legale incidente şi la situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge şi aceste susţineri ale recurentului-reclamant şi va constata că hotărârea instanţei de fond este la adăpost de orice critică ce vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, nemotivarea hotărârii sau interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, demersul părţii recurente fiind, prin urmare, nefondat.

Referitor la solicitarea din cererea de recurs a recurentului-reclamant privind acordarea cheltuielilor de judecată generate de soluţionarea prezentului litigiu, constând în taxa judiciară de timbru achitată la fond şi în recurs, Înalta Curte reţine că prin raportare la modalitatea de soluţionare a recursului, care urmează a fi respins ca nefondat, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată solicitate de partea recurentă, întrucât se află în culpă procesuală, în accepţiunea normelor legale incidente în materie.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate de instanţa de recurs.

Pentru argumentele expuse la pct. 5 din prezenta decizie, constatând că nu sunt întrunite motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 2, pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 868 din 2 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.