Lawfulness of withdrawing a suspended administrative tax objection after company deregistration under mandatory fiscal contest procedure

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Ialomiţa, secţia Civilă, la data de 20.04.2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a formulat contestaţie, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii, împotriva Deciziei de impunere privind obligaţii suplimentare de plată nr. x/21.06.2011, a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/21.06.2011, emise de organele de inspecţie fiscală ale Direcţiei Generale a Finanţelor Publice Ialomiţa, precum şi a Deciziei nr. 175/31.05.2017 emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, solicitând instanţei să constate că actele administrativ-fiscale contestate sunt abuzive, fiind emise cu încălcarea flagrantă a legii şi, în consecinţă, să dispună anularea acestora.

Prin sentinţa civilă nr. 979/F din 09.08.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 27.08.2018, sub nr. x/2018.

2. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 216 din 10 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., excepţie invocată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

3. Hotărârea de casare a instanţei de recurs.

Prin decizia nr. 4041 din 21 septembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 216 din 10 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018; a casat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut ca întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia adoptată asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, a apreciat că organul fiscal poate stabili atragerea răspunderii solidare a administratorului, prin emiterea deciziei de atragere a răspunderii solidare, act administrativ fiscal, opunându-i un titlu de creanţă care nu a putut fi contestat conform dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură fiscală.

Aşadar, a apreciat că excepţia lipsei procesuale active a reclamantului este neîntemeiată şi a respins-o ca atare, constatând că există o identitate între persoana reclamantului şi subiectul activ din raportul juridic fiscal dedus judecăţii.

Totodată, în referire la stabilirea existenţei dreptului sau interesului legitim, precum şi a vătămării acuzate de către reclamant în calitate de fost administrator al societăţii radiate, a reţinut că aceasta urmează a se realiza pe baza probelor administrate, fiind o problemă de fond în litigiul administrativ-fiscal.

În rejudecare cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 19.11.2021, sub nr. x/2018*.

4. Hotărârea instanţei de fond, pronunţată în rejudecare.

Prin sentinţa nr. 9 din 25 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii; s-a dispus anularea Deciziei nr. 175/31.05.2017; a fost obligată pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de A.-administratorul societăţii B. S.R.L. (radiată) înregistrată sub nr. x/25.08.2011 şi a fost respinsă ca inadmisibilă cererea privind anularea deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată nr. x din 21.06.2011 şi a raportului de inspecţie fiscală nr. x/21.06.2011.

5. Calea de atac exercitată în rejudecare.

Împotriva sentinţei de fond pronunţate în rejudecare a declarat recurs pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei civile recurate cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

În dezvoltarea motivului de casare invocat a susţinut că sentinţa civilă recurată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi a celor cuprinse la art. 210 din O.G. nr. 92/2003 în pronunţarea soluţiei de obligare a sa la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de intimatul-reclamant A..

Sub acest aspect a apreciat că prima instanţă ar fi trebuit să analizeze interesul acestuia de a ataca Decizia nr. 175/2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii, prin care s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei ca urmare a radierii societăţii B. S.R.L., mai exact, ar fi trebuit să aibă în vedere că intimatul-reclamant nu a dovedit vătămarea suferită prin emiterea deciziei amintite şi nu s-a raportat la o vătămare suferită prin emiterea Deciziei de impunere a obligaţiilor suplimentare de plată nr. x/21.06.2011 şi a Raportului de Inspecţie Fiscală nr. x/21.06.2011 emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ialomiţa.

A mai arătat recurenta că nu are relevanţă în cauză, în ceea ce priveşte cererea de anulare a deciziei de scoatere de pe rol a contestaţiei ca urmare a radierii societăţii B. S.R.L., împrejurarea că în dosarul penal nr. x/2016 s-a dispus clasarea sesizării penale referitoare la săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. c) şi lit. f), art. 4 din acelaşi act normativ, art. 290, art. 291 şi art. 323 din Legea nr. 15/1968 şi art. 43 din Legea nr. 82/1991, atât timp cât în sarcina intimatului-reclamant nu au fost stabilite obligaţii suplimentare de plată.

În cauză nu s-a dispus atragerea răspunderii solidare a administratorului cu societatea radiată şi nici nu s-a făcut dovada atragerii acesteia în cadrul dosarului de faliment sau în cadrul procedurii administrative prevăzute de Codul de procedură fiscală, astfel încât nu există o vătămare a intimatului prin emiterea Deciziei nr. 175/2017.

În plus, întrucât societatea a fost radiată încă din anul 2012, nu se mai poate pune problema aplicării dispoziţiilor legale privind atragerea solidară a administratorului societăţii radiate, aspecte faţă de care nu poate fi identificat un rezultat concret urmărit de intimatul-reclamant prin anularea Deciziei nr. 175/2017 şi soluţionarea pe fond a contestaţiei sale, având în vedere că obligaţiile suplimentare stabilite prin Decizia de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată şi prin Raportul de Inspecţie Fiscală, contestate în cauză, au fost stinse ca efect al radierii acesteia, conform art. 176 alin. (6) din Codul de procedură fiscală.

De asemenea, în raport de motivarea Înaltei Curţi privind calitatea procesuală activă, eventuala vătămare a intimatului-reclamant trebuia analizată prin raportare la Decizia emisă de Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii de scoatere a cauzei de pe rol ca urmare a radierii societăţii, iar nu prin raportare la vătămarea produsă părţii reclamante prin emiterea deciziei de impunere, pretinsa vătămare fiind una pur ipotetică, neprobată corespunzător.

Or, în prezenta cauză nu s-a emis o decizie de angajare a răspunderii solidare a administratorului şi nici nu s-a făcut dovada emiterii vreunei decizii de acest tip, atragerea răspunderii solidare a administratorului putând fi pusă, în opinia recurentei-pârâte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 25 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, persoana fizică având garantat dreptul la apărare, prealabil emiterii deciziei de angajare a răspunderii, fiind obligatorie audierea persoanei.

Din această perspectivă a mai subliniat că nu se poate prezuma răspunderea administratorului în toate cazurile în care pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci, doar atunci când se probează în concret cauzarea stării de insolvabilitate de către acesta. În plus, a apreciat că ar trebui probată intenţia premeditată, adică pregătirea demersurilor şi un scop fraudulos identificat şi stabilit în direcţia de a sustrage societatea de la plata obligaţiilor fiscale, prin determinarea stării de insolvenţă.

Întrucât împotriva deciziei de atragere a răspunderii solidare a administratorului, acesta are posibilitatea să formuleze contestaţie în conformitate cu normele legale în vigoare, apreciază că nu se justifică interesul intimatului-reclamant în a obţine o anulare a Deciziei nr. 175/2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice, precum şi soluţionarea pe fond a contestaţiei sale împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile suplimentare de plată şi a Raportului de Inspecţie Fiscală, ambele acte emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ialomiţa şi nici nu se dovedeşte o vătămare a acestuia.

În final a criticat considerentele primei instanţe conform cărora decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi de admitere, de respingere sau de suspendare a soluţionării contestaţiei, soluţia de scoatere a cauzei de pe rol fiind contrară dispoziţiilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, solicitând instanţei de recurs să aibă în vedere nelegalitatea acestor considerente în contextul în care soluţiile menţionate pot privi doar societăţile care nu şi-au încetat activitatea, în speţă fiind vorba despre o societate a cărei existenţă a încetat în urma radierii acesteia.

Sub aspectul evidenţiat a arătat că în analiza soluţiilor pe care le dă, organul de soluţionare a contestaţiilor trebuie să ţină seama şi de existenţa sau inexistenţa capacităţii procesuale de folosinţă sau de exerciţiu a contestatoarelor, în acest sens fiind şi punctul de vedere al Direcţiei Generale Legislaţie şi Proceduri Fiscale, exprimat prin adresa nr. x/14.04.2008 într-o speţă similară la care recurenta-pârâtă a făcut trimitere şi a expus în cuprinsul cererii de recurs considerentele apreciate relevante.

Ca urmare, ţinând cont de faptul că societatea B. S.R.L. a fost radiată din anul 2012, pierzându-şi capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu de la acea dată, contrar reţinerilor instanţei de fond, a solicitat a se avea în vedere că în mod corect organul de soluţionare a contestaţiilor a dispus scoaterea cauzei de pe rol.

Pentru motivele expuse a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei de fond cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiate.

6. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinarea formulată la data de 20.04.2022, intimata-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti a solicitat admiterea recursului Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, casarea în parte a sentinţei atacate şi, în consecinţă, respingerea acţiunii ca neîntemeiate. În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut criticile recurentei subliniind faptul că, spre deosebire de reglementarea actuală, cuprinsă în Legea nr. 207/2015, inaplicabilă în cauză, instanţa nu putea fi învestită cu o acţiune ce vizează fondul raportului de drept fiscal, dacă procedura de contestare nu a fost îndeplinită sau nu a fost finalizată printr-o decizie emisă în conformitate cu dispoziţiile art. 216 din O.G. nr. 92/2003.

Intimatul-reclamant A. a formulat, la rândul său, întâmpinare faţă de recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei de fond atacate. În esenţă, a solicitat să se constate că raportul juridic de drept fiscal nu este stins în mod definitiv, astfel încât şi interesul său în soluţionarea contestaţiei pe fond subzistă, fiind actual.

În cauză, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-reclamant, în cuprinsul căruia a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de acesta şi a reiterat argumentele invocate în susţinerea recursului promovat.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

Examinând hotărârea atacată, în raport de criticile recurentei-pârâte subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a argumentelor invocate în apărare de intimatul-reclamant prin întâmpinarea formulată în cauză, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare pentru următoarele motive:

În temeiul art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit. În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, după cum se va arăta în continuare.

În esenţă, recurenta-pârâtă critică soluţia primei instanţe prin care a fost obligată să soluţioneze pe fond contestaţia administrativă formulată de intimatul-reclamant A., considerând că ar fi trebuit să analizeze interesul real al acestuia de a ataca Decizia nr. 175/31.05.2017 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a încetării calităţii procesuale a societăţii B. S.R.L., radiată din Registrul Comerţului încă din anul 2012.

Din această perspectivă a opinat că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi art. 210 din O.G. nr. 92/2003, întrucât ar fi trebuit să aibă în vedere că intimatul-reclamant nu a dovedit vătămarea suferită prin emiterea deciziei amintite şi nu prin raportare la o vătămare suferită prin emiterea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale şi a Raportului de Inspecţie Fiscală. Totodată, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate nelegalitatea considerentelor instanţei de fond potrivit cărora decizia de soluţionare a contestaţiei poate fi de admitere, de respingere sau de suspendare a soluţionării contestaţiei, soluţia de scoatere a cauzei de pe rol fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 210 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că soluţia primei instanţe sub acest aspect reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 şi a celor cuprinse la art. 210 din O.G. nr. 92/2003, prin raportare la sediul materiei reprezentat de soluţionarea contestaţiei administrativ-fiscale.

În cauza de faţă, intimatul-reclamant a contestat direct la instanţa de contencios administrativ două acte administrativ-fiscale, respectiv decizia de impunere nr. x/21.06.2011 şi raportul de inspecţie fiscală nr. x/21.06.2011, ambele emise de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ialomiţa, solicitând anularea acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia.

Totodată, potrivit art. 205 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii.

Din coroborarea normelor legale anterior menţionate se reţine că procedura de soluţionare a contestaţiilor formulate împotriva actelor administrative fiscale, reglementată de art. 205-218 Codul de procedură fiscală, este o procedură administrativă prealabilă care are caracter obligatoriu, iar nu facultativ.

Astfel, este de observat că, în acord cu prevederile art. 210 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "(1) În soluţionarea contestaţiei, organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz. (2) Decizia sau dispoziţia emisă în soluţionarea contestaţiei este definitivă în sistemul căilor administrative de atac."

Art. 211 din acelaşi act normativ prevede următoarele: "(1) Decizia de soluţionare a contestaţiei se emite în formă scrisă şi va cuprinde: preambulul, considerentele şi dispozitivul. (2) Preambulul cuprinde: denumirea organului învestit cu soluţionarea, numele sau denumirea contestatorului, domiciliul fiscal al acestuia, numărul de înregistrare a contestaţiei la organul de soluţionare competent, obiectul cauzei, precum şi sinteza susţinerilor părţilor atunci când organul competent de soluţionare a contestaţiei nu este organul emitent al actului atacat. (3) Considerentele cuprind motivele de fapt şi de drept care au format convingerea organului de soluţionare competent în emiterea deciziei. (4) Dispozitivul cuprinde soluţia pronunţată, calea de atac, termenul în care aceasta poate fi exercitată şi instanţa competentă. (5) Decizia se semnează de către conducătorul direcţiei generale, directorul general al organului competent constituit la nivel central, conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de înlocuitorii acestora, după caz."

De asemenea, art. 213 având denumirea marginală "Soluţionarea contestaţiei", prevede că: (1) În soluţionarea contestaţiei organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal. Analiza contestaţiei se face în raport de susţinerile părţilor, de dispoziţiile legale invocate de acestea şi de documentele existente la dosarul cauzei. Soluţionarea contestaţiei se face în limitele sesizării. (2) Organul de soluţionare competent pentru lămurirea cauzei poate solicita punctul de vedere al direcţiilor de specialitate din minister sau al altor instituţii şi autorităţi. (3) Prin soluţionarea contestaţiei nu se poate crea o situaţie mai grea contestatorului în propria cale de atac. (4) Contestatorul, intervenienţii sau împuterniciţii acestora pot să depună probe noi în susţinerea cauzei. În această situaţie, organului fiscal emitent al actului administrativ fiscal atacat sau organului care a efectuat activitatea de control, după caz, i se va oferi posibilitatea să se pronunţe asupra acestora. (5) Organul de soluţionare competent se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, iar când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza pe fond a cauzei."

În fine, art. 218 stipulează că: (1) Decizia privind soluţionarea contestaţiei se comunică contestatorului, persoanelor introduse, în condiţiile art. 44, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. (2) Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. (3) În situaţia atacării la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit alin. (2) a deciziei prin care s-a dispus desfiinţarea, încheierea noului act administrativ fiscal ca urmare a soluţiei de desfiinţare emise în procedura de soluţionare a contestaţiei se face după ce hotărârea judecătorească a rămas definitivă şi irevocabilă."

Aşadar, prevederile cuprinse în titlul IX al Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, reglementează proceduri de recurs administrativ, prin care se lasă posibilitatea organelor care au emis actele administrative atacate sau organelor superioare acestora de a reveni asupra măsurilor luate. Asemenea proceduri, în care soluţionarea plângerilor şi a contestaţiilor este atribuită însuşi organului care a emis actul atacat sau organului ierarhic superior acestuia, nu întrunesc elementele definitorii ale activităţii de jurisdicţie, caracterizată prin soluţionarea de către un organ independent şi imparţial a litigiilor privind existenţa, întinderea sau exercitarea drepturilor subiective, ele fiind specifice funcţiei administrative.

De asemenea, Înalta Curte reţine că potrivit art. 205-211 şi art. 218 din O.G. nr. 92/2003, procedura administrativă în materie fiscală este obligatorie, iar instanţa de judecată este chemată să cenzureze exclusiv legalitatea deciziei de soluţionare a contestaţiei, prin prisma criticilor invocate de parte şi în raport de care aceasta a fost pronunţată.

Or, soluţiile pe care organul fiscal le poate lua sunt în mod expres prevăzute la art. 216 din O.G. nr. 92/2003 ce are denumirea marginală "Soluţii asupra contestaţiei".

Astfel, "(1) Prin decizie contestaţia va putea fi admisă, în totalitate sau în parte, ori respinsă. (2) În cazul admiterii contestaţiei se decide, după caz, anularea totală sau parţială a actului atacat. (3) Prin decizie se poate desfiinţa total sau parţial actul administrativ atacat, situaţie în care urmează să se încheie un nou act administrativ fiscal care va avea în vedere strict considerentele deciziei de soluţionare. (31) Soluţia de desfiinţare este pusă în executare în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, iar noul act administrativ fiscal emis vizează strict aceeaşi perioadă şi acelaşi obiect al contestaţiei pentru care s-a pronunţat soluţia de desfiinţare. (4) Prin decizie se poate suspenda soluţionarea cauzei, în condiţiile prevăzute de art. 214."

Cum procedura administrativă poate fi temporizată doar ca urmare a suspendării soluţionării contestaţiei, în condiţiile art. 214 din Codul de procedură fiscală, iar soluţiile prin intermediul cărora a stabilit legiuitorul că se finalizează procedura administrativă sunt cele de admitere ori de respingere a contestaţiei, cu consecinţele corespunzătoare situaţiei deduse judecăţii, soluţia de scoatere a cauzei de pe rol, contestată în speţă, nu poate reprezenta decât o întrerupere a cursului procedurii administrative şi nicidecum o finalizare a acesteia. Drept urmare, se constată că au fost încălcate dispoziţiile legale speciale cuprinse la art. 205-218 din Titlul IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Aceasta întrucât organele fiscale competente sunt obligate să finalizeze procedura administrativă obligatorie iniţiată cu privire la verificarea legalităţii actelor administrativ-fiscale contestate de persoana vizată, iar în faţa instanţei de contencios administrativ şi fiscal pot fi atacate, în condiţiile Legii nr. 554/2004, numai deciziile emise de organele fiscale în soluţionarea pe fond a contestaţiilor cu privire la actele respective, în aplicarea dispoziţiilor art. 216 din O.G. nr. 92/2003.

În acest context Înalta Curte reţine că, deşi societatea B. S.R.L., titulara contestaţiei administrative formulate, a fost radiată la data de 16.10.2012 ca urmare a închiderii procedurii falimentului, acest aspect nu este de natură a exonera organul fiscal de obligaţia soluţionării pe fond a acestei contestaţii, atât timp cât intimatul-reclamant A. a solicitat soluţionarea contestaţiei administrative anterior suspendate, în calitatea sa de administrator al acestei societăţi, iar dispoziţiile art. 212 din Codul de procedură fiscală permiteau organului fiscal introducerea sa în procedura de soluţionare a contestaţiei.

De altfel, acest aspect al calităţii procesuale active a intimatului-reclamant A. a fost în mod definitiv tranşat prin decizia de casare nr. 4041/21.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă reţinând că radierea societăţii titulare a contestaţiei administrative nu stinge dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal şi că nu se poate afirma lipsa calităţii procesuale active a intimatului-reclamant în contextul în care raportul juridic de drept fiscal nu a fost în mod definitiv tranşat în cadrul procedurii administrativ-fiscale.

În atare situaţie, instanţa de control judiciar constată că sunt întemeiate apărările intimatului-reclamant în sensul că demersul său este justificat de faptul că reprezintă singura cale legală de a-şi valorifica procesual un drept subiectiv în calitatea sa de administrator şi unic asociat al societăţii comerciale B. S.R.L., întrucât, aşa cum prevede Legea nr. 31/1990, bunurile rămase din patrimoniul persoanei juridice radiate din registrul comerţului le revin acţionarilor/asociaţilor. Cu alte cuvinte, în ipoteza desfiinţării unei societăţi cu răspundere limitată activele societăţii rămase după achitarea datoriilor revin asociaţilor.

În speţă, fiind contestat titlul executoriu emis de organele fiscale, în baza căruia a fost iniţiată procedura insolvenţei cu privire la societatea B. S.R.L., intimatul-reclamant justifică interesul de a solicita finalizarea procedurii administrative în vederea restituirii sumelor de bani obţinute de creditorul ANAF în urma valorificării, în cadrul procedurii insolvenţei, a unor active pentru stingerea pretinsei datorii.

Pentru simetrie, se reţin prevederile art. 1915 alin. (1) din C. civ. şi art. 2371 din Legea nr. 31/1990, conform cărora administratorul sau asociatul, principalul organ de conducere al societăţii, învestit cu o sarcină de gestiune şi, în special, cu atribuţii de administrare, este pasibil de o acţiune socială de răspundere, acesta putând, singur sau în solidar cu alţi administratori sau asociaţi, să fie chemat să suporte daunele societăţii administrate.

Or, atât timp cât raportul juridic de drept fiscal nu este în mod definitiv tranşat, astfel cum s-a arătat în cele ce preced şi cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, interesul reclamantului în cauză este justificat, împrejurarea că în procedura insolvenţei nu a fost atrasă răspunderea sa patrimonială şi că nu s-a făcut dovada emiterii unei decizii de angajare a răspunderii solidare a administratorului societăţii în discuţie nefiind de natură a susţine motivul de nelegalitate invocat şi să conducă, în mod implicit, la casarea hotărârii atacate.

Aşadar, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a interpretat şi a aplicat în mod corect normele de drept material incidente în speţa dedusă judecăţii prin raportare la situaţia de fapt în mod judicios reţinută.

Astfel, în contextul în care contestaţia administrativă a fost suspendată prin decizia nr. 434/03.11.2011 emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în baza art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, ca urmare a sesizării organelor de urmărire penală cu privire la constatările cuprinse în raportul de inspecţie fiscală, iar prin Ordonanţa din 26.10.2016 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov, dată în dosarul penal nr. x/2016, s-a dispus clasarea cauzei privind sesizarea sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute şi pedepsite de art. 9 alin. (1) lit. b) cu aplicarea art. 9 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 în privinţa S.C. B. S.R.L., decizia nr. 175/31.05.2017 emisă de D.G.A.S.C din cadrul A.N.A.F. în urma solicitării administratorului A. de soluţionare a contestaţiei administrative anterior suspendate, prin care s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a radierii societăţii B. S.R.L., încalcă prevederile legale aplicabile în materie, întrucât nu reflectă soluţionarea contestaţiei în temeiul art. 216 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi, implicit, finalizarea procedurii administrative obligatorii.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect a dispus instanţa de fond anularea deciziei nr. 175/31.05.2017 şi a obligat pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală la soluţionarea pe fond a contestaţiei formulate de A., în calitate de administrator al societăţii radiate B. S.R.L., soluţia pronunţată urmând a fi menţinută şi de instanţa de control judiciar conform argumentelor arătate.

8. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 7 din prezenta decizie, Înalta Curte, constatând că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor legale incidente în cauză, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, va respinge ca nefondat recursul pârâtei şi va menţine, în consecinţă, sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală de Soluţionare Contestaţii împotriva sentinţei nr. 9 din 25 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 29 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.