Anticompetitive cartel liability in public procurement: proof of restriction by object and admissibility of evidence from parallel criminal proceedings.

Şedinţa publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, la data de 16.05.2019, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL CONCURENŢEI, solicitând instanţei ca în contradictoriu cu acesta să dispună:

a. anularea Deciziei nr. 75/19.12.2019, prin care s-a constatat încălcarea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 21/1996 şi art. 101 TFUE prin participarea sa la o faptă anticoncurenţială (cartel) şi sancţionarea societăţii cu amendă în cuantum de 2.997,021,52 RON;

b. înlăturarea amenzii aplicate.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 512 din 29 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins acţiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca nefondată.

I.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta S.C. A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta arată următoarele:

I.3.1. Expertiza contabila extrajudiciară efectuată în cauză şi depusă în apărare la dosarul Consiliului Concurentei nu confirmă existenţa vreunui prejudiciu produs autorităţii contractante şi nici o minimă atingere comerţului dintre statele membre.

Cu privire la procedura de achiziţie publică pentru atribuirea contractului privind execuţia lucrării "Acord de acces- conducta de racord şi SRMP pentru alimentarea cu gaze naturale a comunei Şirna, judeţul Prahova", concluziile expertizei contabile extrajudiciare sunt următoarele: valoarea ofertei societăţii A. Piatra Neamţ nu mai putea fi îmbunătăţită (redusă) fără ca societatea să înregistreze pierdere din respectiva lucrare.

Cu privire la procedura de achiziţie publică pentru atribuirea contractului privind execuţia lucrării "înlocuirea conductei de transport gaze naturale O 28 Seleuşi - Băţani, zona Nadeş", expertiza contabilă reţine că cele două societăţi (SC A. şi S.C. B.) nu s-au calificat pentru etapa de licitaţie electronică. Concluziile expertizei contabile extrajudiciare sunt că valoarea ofertei societăţii A. Piatra Neamţ nu mai putea fi îmbunătăţită (redusă) fără ca societatea să înregistreze pierdere din respectiva lucrare.

Cu privire la necontestarea raportului comisiei de evaluare a ofertelor recurenta arată că nu îşi însuşeşte punctul de vedere al expertului numit de către organul de cercetare penală care afirmă faptul că beneficiarul S.N.T.G.N. C. S. A. nu avea motive temeinice (legale) de respingere a ofertei depuse de S.C. A.. Oferta a fost declarată neconformă în baza art. 36 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 925/2006, modificată, întrucât nu satisface în mod corespunzător cerinţele caietului de sarcini. În lista cu cantităţile de lucrări - montaj conductă nu a fost cotată procurarea curbelor, iar în lista consumurilor de resurse materiale nu se regăsesc cele 5 borne prefabricate.

I.3.2. Pârâta nu a respectat prezumţia de nevinovăţie în dreptul concurenţei, pentru următoarele argumente:

Dreptul concurenţei este o materie a dreptului public, iar sancţiunile aplicabile în cazul încălcărilor normelor imperative prevăzute de Legea concurenţei şi de Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene sunt sancţiuni contravenţionale cărora li se aplică standardul prevăzut de art. 23 alin. (11) din Constituţia României - prezumţia de nevinovăţie, fapt confirmat şi de jurisprudenţă. Faptul că dreptul contravenţional, în ansamblu, este echivalat cu dreptul penal rezultă şi din art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi a fost confirmat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în completul competent să judece recursuri în interesul legii, prin decizia nr. 3 din 19 februarie 2018.

Astfel, valabilitatea deciziilor de sancţionare emise de către Consiliul Concurenţei nu se face nici prin luarea în considerare, necondiţionat, a existenţei unei prezumţii de încălcare prin obiect a interdicţiilor din Legea concurenţei şi TFUE şi nici prin prisma prezumţiei de legalitate a actului administrativ, ci ţinând cont de supremaţia prezumţiei de nevinovăţie asupra acestora. Principala consecinţă a aplicării prezumţiei de nevinovăţie în dreptul concurenţei este că are loc o răsturnare a sarcinii probei, astfel că, în cadrul faptelor contravenţionale, cel care trebuie să facă dovadă existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este organul constatator, iar acest lucru trebuie să se întâmple dincolo de orice dubiu rezonabil.

Recurenta invocă în acest sens Decizia nr. 317 din 9 septembrie 2003, publicată în M. Of. nr. 705 din 8 octombrie 2003 şi practica Curţii Europene de Justiţie în cauzele T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi alţii vs. Comisia, cauza T-l10/07, Siemens AG şi cauza T-141/08, E.ON Energie AG.

În cauza pendinte, Consiliul Concurentei nu a făcut nici o dovadă prin care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, singura probă certă fiind, în opinia sa, transcrierea înregistrării nelegale a unei convorbiri telefonice a domnului D. cu dl. E.. O discuţie de câteva secunde a fost interpretată de către pârâtă ca fiind o probă care ar arata vinovăţia recurentei chiar la mai multe licitaţii, însă la data de 22.06.2020, martorul E., prin declaraţia dată sub jurământ, a infirmat toate speculaţiile şi interpretările Consiliului Concurenţei.

Potrivit Deciziei nr. 55/04.02.2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României, astfel de interceptări organizate de SRI pe mandat de siguranţă naţională au fost declarate nule absolut şi ca atare, nu pot fi folosite ca mijloc de probă în nici o cauză, penală sau civilă.

Recurenta aduce următoarele argumente desprinse din această decizie:

a. Dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, precum şi secretul corespondenţei.

b. Vătămarea este o condiţie ce se raportează la persoana care invocă efectuarea unei supravegheri tehnice cu încălcarea legii, astfel că există o lezare a drepturilor acesteia, în toate cazurile în care informaţiile rezultate ca urmare a folosirii acestui procedeu probatoriu sunt concludente în defavoarea persoanei respective.

c. Sancţiunea incidentă în cazul constatării nerespectării unor dispoziţii legale în activitatea de punere în executare a supravegherii tehnice este nulitatea actului, iar efectul practic constă în excluderea probei obţinute nelegal.

d. Constatarea neconstituţionalităţii unei dispoziţii legale, ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate, produce efecte practice şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret.

e. Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale are o dublă funcţie - de prevenţie şi de reparaţie, iar cea de a doua este pe primul plan, întrucât vizează situaţia concreta a persoanei lezate în drepturile sale prin norma contrara legii fundamentale.

f. În ceea ce priveşte condiţia să existe imposibilitatea înlăturării vătămării altfel decât prin desfiinţarea actului, aceasta trebuie considerată realizată în toate ipotezele în care procedeul probatoriu nelegal efectuat nu poate fi reluat sau refăcut.

g. Probele derivate din probele obţinute nelegal sunt la rândul lor excluse, dacă au fost obţinute în mod direct prin probele nelegale.

Recurenta invocă şi decizia ÎCCJ în cazul F., privind nelegalitatea probelor obţinute prin înregistrării efectuate de alte organe ale statului, pe mandat de siguranţă naţională, precum si nulitatea expertizelor.

Faţă de cele mai sus expuse, recurenta consideră că se impune excluderea din materialul probator a proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi comunicărilor menţionate anterior, precum şi a înregistrărilor fixate pe suporţi optici, întrucât acestora nu li se poate atribui, în mod legal, o valoare probatorie.

Faţă de Deciziile pronunţate de către Curtea Constituţională a României în aceasta materie, recurenta apreciază că nu se poate acorda valoare probatorie unei interceptări telefonice, realizată în baza unui mandat de siguranţă naţională şi care priveşte fapte care nu intră sub incidenţa siguranţei nationale, emis pe numele altor persoane.

Recurenta susţine că propunerea de sancţionare a sa şi motivele care au stat la baza acesteia sunt lipsite de temei legal în condiţiile în care Hotărârea Curţii Europene din 07.01.2004 Aalborg Portland s.a./Comisia, C204/00P, C205/00P, C-211/00P, C-213/00P, C-217/00P, C-219/00P, REC, pct. 55-57, Hotărârea Tribunalului din 27.09.2006- Dresder Bank s.a. vb Comisia, T-44/028P, T-54/028P, T-56/028P, T-60/028P, T-61/028P, REC, P.II- 3567, pct. 64 şi 65 stabilesc în mod clar faptul ca elementele fragmentare şi disparate de care ar putea dispune Comisia ar trebui, în orice ipoteză, să poată fi completate prin deducţii care să permită reconstituirea împrejurărilor pertinente.

Apreciază recurenta că autoritatea de concurenţă nu a prezentat dovezi suficient de clare şi consistente privind încălcarea normelor de concurenţă. În individualizarea propunerii de sancţionare, recurenta consideră că nu a fost analizat deloc gradul de atingere adus concurenţei şi nici dacă a fost afectat consumatorul final, nefiind dovedit faptul că întreprinderea A. ar fi urmărit obţinerea unui profit prestabilit. Consiliul Concurenţei a analizat doar obiectul, dar nu şi efectul presupuselor înţelegeri şi nu indică în mod cert dacă există un prejudiciu cauzat autorităţii contractante de aşa-zisa practică anticoncurenţială a S.C. A., care este cuantumul prejudiciului, precum şi modalitatea concretă de cuantificare a acestuia.

Probele administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti au făcut dovada lipsei de temeinicie a acuzaţiilor pârâtei. Consiliul Concurenţei nu a observat că S.C. A. nu a câştigat, la nivelul anului 2011, nici o licitaţie organizată de S.C. C.. Astfel, potrivit situaţiei contractelor adjudecate de S.C. A., depusă la dosarul cauzei, rezultă că la nivelul anului 2010 au fost adjudecate un număr de 3 contracte, iar la nivelul anului 2011 a existat doar o continuare a contractului nr. x/24.08.2009.

Susţine recurenta că teza centrală a acuzaţiei pârâtei în ceea ce priveşte S.C. A. - simularea concurenţei în scopul adjudecării prin rotaţie a contractelor- nu se justifică. Întrucât S.C. A. nu a adjudecat noi contracte în anul 2011, este evident că nu a putut avea scopul adjudecării prin rotaţie, astfel că teza centrală a acuzaţiei Consiliului Concurenţei nu este dovedită.

Instanţa de fond nu a analizat fondul cauzei, limitându-se a prelua integral argumentele pârâtei expuse prin întâmpinare, respectiv scopul adjudecării prin rotaţie, precum şi pericolul social abstract al presupusei fapte, indiferent dacă s-a constatat sau nu producerea unui prejudiciu.

I.3.3. În subsidiar, recurenta solicită să se constate că amenda aplicată este netemeinică şi nelegală deoarece cuantumul acesteia este exagerat referitor la pretinsele fapte reţinute întrucât nu s-au avut în vedere şi nu s-a dat eficienţă juridică circumstanţelor atenuante referitoare la: colaborarea efectivă şi deplină manifestată de subscrisă pe parcursul investigaţiei; durata şi gravitatea redusă a presupuselor încălcări; lipsa impactului asupra concurenţei; lipsa vreunui prejudiciu la nivelul SNTGN C. Mediaş; faptul că recurentei nu i s-a atribuit efectiv nici un contract de achiziţii publice în perioada analizată de Consiliul Concurenţei.

Astfel, pârâta nu şi-a respectat propriile Instrucţiuni privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, din 11.10.2016 cu privire la circumstanţele atenuante, după cum urmează:

Recurenta susţine că a colaborat efectiv şi deplin cu Consiliul Concurenţei, făcând astfel dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la pct. d).

De asemenea, a făcut dovada certă a îndeplinirii circumstanţei atenuante prevăzute la pct. c), respectiv că în perioada încălcării -anul 2011- cifra de afaceri realizată a fost cu mult inferioară pragului valoric de 20% din cifra de afaceri totală.

Deşi argumentele şi probele aduse în sprijinul acţiunii formulate ar fi trebuit să conducă la anularea deciziei pârâtului, instanţa de fond a utilizat copy-paste doar argumentele pârâtului, reţinând în esenţă că scopul a fost de adjudecare prin rotaţie (deşi nu a adjudecat nici o licitaţie), precum şi obţinerea unui preţ mai scăzut, deşi din concluziile expertizei tehnice efectuate în cauză a rezultat că nu putea îmbunătăţi oferta iniţială.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului formulat, casarea hotărârii recurată şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

I.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Concurenţei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare arată următoarele:

- Prima instanţă a reţinut în mod corect că autoritatea de concurenţă a respectat exigenţele probatorii în materie. Participarea recurentei la cartelul de împărţire a pieţei este demonstrată de totalitatea probelor valorificate de C. civ., înţelesul convorbirilor telefonice în care a fost implicat administratorul societăţii trebuie interpretat în ansamblul corpului probator, conform principiului interpretării holistice consacrat în materie de concurenţă.

Consiliul Concurenţei nu s-a întemeiat exclusiv pe procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice C.-A. pentru a reţine comportamentul anticoncurenţial al părţilor implicate (inclusiv al A.), ci pe un ansamblu de probe, interpretate holistic, prin coroborare, conform exigenţelor de standard probatoriu din materia concurenţei, conţinând procese-verbale ale convorbirilor telefonice în care au fost implicaţi alţi participanţi la cartel (conversaţiile G.-C. din data de 23.05.2011, C.-H. din data de 16.06.2011), analiza comportamentului adoptat de întreprinderile implicate la procedurile de achiziţie publică vizate de investigaţie, ofertele depuse de întreprinderi, rapoartele procedurii de atribuire, răspunsurile la cererile de informaţii ale Consiliului Concurenţei şi chiar punctul de vedere al C. invocat de către recurentă nr. 11305/10.03.2016.

Procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice din data de 10.05.2011, înţeles în mozaicul celorlalte probe administrate, susţine existenţa unei coluziuni pe piaţa vizată de investigaţie.

La toate cele 3 licitaţii, A. a adoptat o conduită prin care să nu incomodeze întreprinderea prestabilită să câştige licitaţiile, comportamentul său încadrându-se in acelaşi tipar de acţiune.

Intimatul invocă paragraful 48 al deciziei pronunţate in Cauza Knauf Gips KG vs. Comisia Europeana (C-407/08 P), cauza Imperial Chemical Industries şi cauza Total Marketing Services/Comisia (par. 26), susţinând că elementele de probă nu trebuie evaluate separat, ci ca un întreg, iar existenţa unei practici concertate sau a unui acord anticoncurential trebuie, în majoritatea cazurilor, să fie dedusă din anumite coincidenţe şi indicii care, privite în ansamblu, pot constitui, în absenţa unei alte explicaţii coerente, dovada unei încălcări a normelor de concurenţă. Autorităţii de concurenţă nu i se poate pretinde să producă dovezi ale contactelor directe între întreprinderilor implicate, in condiţiile în care reuniunile se ţin în secret şi documentaţia aferentă acestora este redusă la minimum, astfel că participarea A. la acordul anticoncurenţial se poate contura în temeiul deducţiilor din reconstituirea împrejurărilor relevante, pe baza documentelor fragmentare şi sporadice pe care le poate obţine autoritatea, interpretate holistic.

Se invocă, de asemenea, jurisprudenta CJUE cu privire la valoarea probatorie a prezumţiilor în materie de concurenţă, care a statuat posibilitatea utilizării probelor, indirecte, incluzând prezumţiile, în scopul dovedirii încălcărilor normelor antitrust. (cauza Cauza C-8/08, T-Mobile Netherlands).

Susţine autoritatea că ansamblul probatoriu administrat în cauză conduce la concluzia că recurenta nu a adoptat un comportament independent la licitaţia analizată, ci în coluziune cu ceilalţi participanţi, părţile implicate făcându-şi cunoscut comportamentul viitor la licitaţie, care trebuia să fie adoptat individual, în funcţie de strategia de afaceri a fiecăreia.

Consiliul Concurenţei susţine că a valorificat în mod judicios procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice transmise de DIICOT, care, potrivit legislaţiei în vigoare la momentul efectuării actelor procedurale s-au realizat în conformitate cu dispoziţiile legii, utilizarea de către C. civ. a acestor procese-verbale este permisă de art. 34 alin. (3) din Legea concurenţei, iar Decizia C. civ. nu se întemeiază în mod exclusiv pe procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice.

- Argumentele invocate de recurentă privind imposibilitatea îmbunătăţirii ofertei în etapa de licitaţie electronică sunt lipsite de relevanţă. Raportul de expertiză extrajudiciară invocat de parte are valoarea probatorie a unui înscris şi nu a unei expertize administrate de instanţă în vederea soluţionării prezentei cauze, iar, competenţa unui expert contabil nu poate viza aprecieri asupra dreptului substanţial al concurenţei. Ceea ce este interzis din perspectiva normelor de concurenţă este cooperarea între concurenţi, de natură a afecta comportamentul autonom pe piaţă. Consiliul Concurenţei a constatat că elementele pentru care recurenta a fost descalificată se regăseau în oferta societăţii, context in care aceasta era în drept să formuleze contestaţie, dacă ar fi avut interesul real să câştige licitaţia.

În concluzie, în ceea ce priveşte procedurile de achiziţie publică Sima, Albeşti Moisica şi Seleus Batani, din probele administrate, interpretate holistic, rezultă cooperarea între A. si concurenţii săi astfel încât câştigătoare să fie întreprinderea desemnată în cadrul cartelului, cu sprijinul angajaţilor autorităţii contractante, prin care se difuzează informaţiile relevante pentru comportamentul de adoptat în cadrul procedurii. Ceea ce este incriminabil în comportamentul A. e că nu şi-a îmbunătăţit valoarea ofertei financiare în etapa licitaţiei electronice ca urmare a celor agreate cu concurenţii săi.

- Noţiunea de înţelegere anticoncurenţială nu presupune existenţa unui acord de voinţă explicit, consemnat în scris, plasat în timp la un moment sau altul al întâlnirilor/discuţiilor ce constituie probatoriul cauzei (cu coordonate fixe, imobile- ora/zi), sens în care se invocă jurisprudenţa CJUE. (paragrafului 203 din hotărârea pronunţată în cazul Comisia v Anic)

Contrar unei jurisprudenţe care impune delimitarea de orice iniţiativă ilicită, recurenta nu s-a distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa lucrărilor de construcţii de conducte pentru transportul gazelor naturale, rezoluţia diferita de a concurenţilor si comportamentul independent adoptat pe piaţă şi nu a comunicat întreprinderilor că doreşte să nu mai fie informată cu privire la acţiunile preconizate legate de licitaţiile viitoare şi nu a informat că intenţionează să acţioneze pe piaţă independent, conform rezoluţiei proprii.

- În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că din expertiza tehnica extrajudiciară din dosarul penal rezultă că nu exista niciun prejudiciu adus autorităţii contractante, intimatul arată că existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale nu este subsumată unui astfel de criteriu, o restricţie a concurentei prin obiect fiind interzisă şi incriminabilă indiferent de efectele anticoncurenţiale concrete sau de prejudiciul concret adus consumatorului.

- Împrejurarea ca A. nu a câştigat nicio licitaţie nu este de natură a o exonera de răspundere contravenţională.

În ceea ce priveşte susţinerile A. din cererea de recurs privind faptul că nu a câştigat nicio licitaţie, împrejurare care, în opinia sa, ar demonstra că nu există nicio raţiune pentru care să fi intrat într-un acord de împărţire a pieţei, intimatul susţine că nu are obligaţia de a dovedi intenţiile oculte ale părţilor, conceptul de întelegere anticoncurenţială având natura obiectivă, sens în care este necesar şi suficient pentru existenţa încălcării ca părţile să-şi fi exprimat voinţa comună de a acţiona pe piaţă într-un anumit mod, restrictiv de concurenţă. În vederea stabilirii participării unei întreprinderi într-un cartel nu prezintă concludenţă dacă aceasta a obţinut sau nu vreun avantaj concret sau dacă această participare îi dezavantajează poziţia pe piaţă. De altfel, inexistenţa vreunui avantaj concret generat de cartel nu poate avea nici natura unei circumstanţe atenuante.

Simplul fapt al încheierii unei înţelegeri al cărei scop este restrângerea concurenţei prin încălcarea prevederilor art. 81 alin. (1) din Tratat (în prezent art. 101 din Tratat) constituie în sine o nerespectare a acestor prevederi, indiferent dacă a fost sau nu implementată. În concluzie, chiar dacă licitaţiile nu ar fi fost câştigate de membrii cartelului conform înţelegerii, coluziunea în cadrul procedurilor de atribuire ar fi condus, oricum, la restrângerea concurenţei şi ar fi fost sancţionabilă, reprezentând o încălcare prin obiect a normelor de concurenţă.

- Prima instanţă a reţinut în mod corect că autoritatea de concurenţă nu avea obligaţia demonstrării efectelor anticoncurenţiale ale cartelului, în condiţiile în care practicile de împărţire a pieţei reprezintă restricţii anticoncurenţiale grave, prin obiect, ale concurenţei, pentru care nu este necesară demonstrarea efectelor anticoncurenţiale.

Intimatul invocă în acest sens art. 7 alin. (4) lit. a) pct. 3 din Legea concurenţei şi Comunicarea Comisiei Europene privind acordurile de importanţă minoră care nu restrâng în mod semnificativ concurenţa în sensul articolului 101 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (Comunicarea de minimis).

Cu privire la individualizarea sancţiunii, intimatul Consiliul Concurenţei a formulat următoarele apărări:

- Prima instanţă a reţinut în mod corect că sancţiunea a fost judicios individualizată de Consiliul Concurenţei, iar argumentele recurentei sub acest aspect sunt nefundamentate. Cuantumul sancţiunii a fost stabilit in conformitate cu art. 55 alin. (1) lit. a) şi art. 57 din Legea concurenţei, precum şi în conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată in Instrucţiunile Consiliului Concurenţei, într-un procent de 6,29% din cifra de afaceri realizata în anul 2017, cu aplicarea criteriilor gravitate şi durată care determină nivelul de bază al sancţiunii, precum şi ajustarea acestuia în funcţie de circumstanţele atenuante reţinute în speţă.

În ceea ce priveşte criteriul gravitate, s-a aplicat clasa de gravitate mare (în cauză fiind incriminat un cartel de împărţire a pieţei), dar cuantumul aferent acestui criteriu a fost aplicat diferenţiat. Nu se poate susţine inexistenţa unei afectări semnificative a concurenţei în contextul existenţei unei înţelegeri de tip cartel, considerată la nivelul jurisprudenţei o încălcare care implică întotdeauna un grad ridicat de nocivitate.

Aspectele invocate de recurentă, precum gradul de implicare în săvârşirea faptei nu pot avea prioritate în evaluarea gravităţii încălcării, dar pot fi avute în vedere la determinarea procentului adecvat în interiorul intervalului alocat în funcţie de gravitate.

Împrejurarea că recurentei nu i-a fost atribuit niciun contract de achiziţie publică în perioada analizată de Consiliul Concurenţei nu este de natură a influenţa nivelul sancţiunii.

- Circumstanţele atenuante la care se raportează recurenta nu pot fi reţinute. Colaborarea efectivă cu autoritatea de concurenţă în cursul procedurii nu poate fi reţinută. Recurenta avea obligaţia legală, conform art. 53 din lege, de a răspunde corect şi complet la cererile de informaţii adresate de Consiliul Concurentei şi de a colabora cu autoritatea de concurenţă pe parcursul desfăşurării investigaţiei, aspectele invocate fiind subsumate obligaţiei legale, fără a se demonstra depăşirea acesteia.

- Proporţia cifrei de afaceri rezultate din comercializarea produselor care fac obiectul cartelului în cadrul cifrei de afaceri totale nu poate fi valorificată ca circumstanţă atenuantă.

- Cu titlu de noutate faţă de acţiunea introductivă, recurenta invocă circumstanţa prevăzută la pct. 18 lit. c) din Instrucţiuni. În conformitate cu prevederile Instrucţiunilor, această împrejurare trebuie să poată fi stabilită cu certitudine, or recurenta nu a furnizat nicio analiză în acest sens, pentru fiecare an al încălcării, pretenţia sa de valorificare a acestei circumstanţe atenuante fiind nefondată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens Curtea are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente.

În analiza acestei critici, se are în vedere faptul că în calea de atac a recursului, exercitată în condiţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, instanţa de control judiciar nu are posibilitatea de a analiza cauza sub toate aspectele, ci trebuie să respecte aceleaşi exigenţe impuse recursului prin C. proc. civ., având în vedere norma de trimitere din art. 28 din Legea nr. 554/2004.

În raport de situaţiile limitative în care trebuie să se încadreze motivele de recurs, Curtea nu poate analiza nelegalitatea hotărârii atacate doar pentru simplul fapt că recurentul susţine cu caracter general o atare nelegalitate, fără a se arăta, în mod clar şi concret, care prevederi legale ar fi nesocotite de către instanţa de fond.

Potrivit art. 483 C. proc. civ.:

"(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător."

De asemenea, potrivit art. 486 C. proc. civ.:

"Cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: d) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat;"

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...)".

Din textele de lege enunţate reiese că recursul urmăreşte să supună instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele, întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Prin urmare acestea sunt limitele în care, în cele ce urmează, Înalta Curte va analiza criticile formulate de recurentă, pe care le apreciază ca fiind nefondate, după cum urmează:

II.1. Criticile recurentei cu privire la nerespectarea exigenţelor probatorii în materie de către autoritatea de concurenţă sunt nefondate.

Este lipsit de relevanţă faptul că expertiza contabila extrajudiciară efectuată în cauză şi depusă în apărare de către recurentă la dosarul Consiliului Concurenţei nu confirmă existenţa vreunui prejudiciu produs autorităţii contractante şi nici o minimă atingere comerţului dintre statele membre.

Pe de o parte, o astfel de expertiză extrajudiciară nu poate avea decât valoarea probatorie a unui înscris, care se apreciază în ansamblul materialului probator al cauzei.

Pe de altă parte, aşa cum în mod corect s-a susţinut de către intimat şi s-a reţinut şi de către instanţa de fond, în cazul unei încălcări prin obiect, cum este cea de faţă, cercetarea efectelor concrete ale faptei anticoncurenţiale nu mai este necesară, după cum rezultă din jurisprudenţa constantă a CJUE.

Spre exemplu, în hotărârea din 14.03.2013, pronunţată în cauza Allianz Hungária Biztosító şi alţii, C-32/2011, CJUE a arătat că:

"34. Astfel, în cazul în care se stabileşte obiectul anticoncurenţial al unui acord, nu trebuie să se cerceteze efectele sale asupra concurenţei. Cu toate acestea, în cazul în care analiza conţinutului acordului nu ar indica un grad suficient de nocivitate pentru concurenţă, ar trebui să se analizeze efectele acestuia şi, pentru a fi interzis, să se constate că sunt reunite elementele care probează că, în fapt, concurenţa a fost împiedicată, restrânsă sau denaturată în mod semnificativ (hotărârea din 4 iunie 2009, T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, pct. 28 şi 30, hotărârea din 6 octombrie 2009, GlaxoSmithKline Services şi alţii, C-501/06 P, C-513/06 P, C-515/06 P şi C-519/06 P, pct. 55, hotărârea din 4 octombrie 2011, Football Association Premier League şi alţii, C-403/08 şi C-429/08, pct. 135, hotărârea din 13 octombrie 2011, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, C-439/09, pct. 34).

35. Distincţia dintre "încălcarea prin obiect" şi "încălcarea prin efect" rezultă din împrejurarea că anumite forme de coluziune între întreprinderi pot fi considerate, prin însăşi natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei (hotărârea din 20 noiembrie 2008, Beef Industry Development Society şi Barry Brothers, C-209/07, pct. 17, hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 29, hotărârea din 13 decembrie 2012, Expedia, C-226/11, pct. 36).

36. Pentru a aprecia dacă un acord implică o restrângere a concurenţei "prin obiect", trebuie analizat cuprinsul dispoziţiilor acestuia, obiectivele pe care urmăreşte să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acesta se înscrie (hotărârile GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, Football Association Premier League şi alţii, pct. 136, Pierre Fabre Dermo-Cosmétique, pct. 35). În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie de asemenea să se ţină seama de natura produselor sau a serviciilor afectate, precum şi de condiţiile reale de funcţionare şi de structura pieţei sau a pieţelor relevante (hotărârea Expedia, pct. 21, şi jurisprudenţa citată acolo).

37. În plus, deşi intenţia părţilor nu constituie un element necesar pentru a determina caracterul restrictiv al unui acord, niciun element nu interzice autorităţilor din domeniul concurenţei ori instanţelor naţionale şi ale Uniunii să ţină cont de aceasta (hotărârea GlaxoSmithKline Services şi alţii, pct. 58, şi jurisprudenţa citată acolo).

38. De altfel, Curtea a constatat deja că, pentru a avea un obiect anticoncurenţial, este suficient ca acordul să poată să producă efecte negative asupra concurenţei, cu alte cuvinte, ca aceasta să fie apt în mod concret să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Problema dacă şi în ce măsură un astfel de efect se produce efectiv nu poate avea importanţă decât pentru a calcula cuantumul amenzilor şi pentru a evalua dreptul la acordarea de daune interese (hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, pct. 31)."

De asemenea, prin hotărârea pronunţată la 11.09.2014 în cauza Gruopement des Cartes Bancaires (CB), C-67/13 P, C.J.U.E. a statuat că:

"51. Este cunoscut că anumite comportamente coluzive, precum cele care conduc la stabilirea orizontală a preţurilor prin înţelegeri, pot fi considerate ca fiind într-o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra preţului, a cantităţii sau calităţii produselor şi serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării art. 81 alin. (1), să se demonstreze că acestea au efecte reale asupra pieţei (a se vedea în special hotărârea Clair, 123/83, pct. 22). Experienţa arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producţiei şi creşteri de preţuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor."

Prin urmare, astfel cum rezultă din jurisprudenţa relevantă precitată, nu este necesar să se examineze efectele unui acord sau practici în cazul în care obiectul anticoncurenţial al acestuia este dovedit.

Sub acest aspect, în concluziile prezentate în cauza Toshiba Corporation/Comisia, C-373/14P, avocatul general Wathelet arată următoarele:

"72 Experienţa acumulată în peste 60 de ani permite în prezent să se considere că ipotezele menţionate la art. 101 alin. (1) din T.F.U.E. răspund cerinţei de nocivitate intrinsecă. 73 A considera enumerarea de la această dispoziţie ca fiind "nucleul dur" al restrângerilor concurenţei prin obiect răspunde dublului imperativ care decurge din jurisprudenţa Curţii şi care presupune, pe de o parte, că tipurile de acorduri avute în vedere la art. 101 alin. (1) nu alcătuiesc o listă exhaustivă de înţelegeri interzise, precizând în acelaşi timp, pe de altă parte, că noţiunea de restrângere a concurenţei prin obiect nu poate fi interpretată în mod extensiv. 74 Astfel, pentru acordurile menţionate expres la art. 101 alin. (1), nu ar trebui să ne îndepărtăm de jurisprudenţa constantă a Curţii, potrivit căreia existenţa unei explicaţii alternative plauzibile a comportamentelor incriminate (în speţă, lipsa oricărui interes comercial) nu trebuie să conducă la impunerea unor cerinţe mai stricte în ceea ce priveşte probele care trebuie administrate. În schimb, deşi nu este exclus ca alte tipuri de acorduri, atipice sau complexe, să poată avea un obiect susceptibil să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa, interzicerea lor necesită o analiză mai aprofundată a contextului economic şi juridic în care acestea se încadrează, fără însă a duce această analiză până la studierea efectelor acordului."

Or, în cauză obiectul anticoncurenţial al practicii concertate este evident, fiind vorba despre o încălcare gravă, prin obiect, a normelor de concurenţă, obiectivul urmărit fiind acela de împărţire a lucrărilor de construcţie de conducte pentru transportul gazelor naturale şi lucrărilor conexe, la licitaţiile C. din anul 2011.

Prin urmare, critica este nefondată şi va fi respinsă.

II.2. Nefondate sunt şi criticile referitoare la nerespectarea de către pârât a prezumţiei de nevinovăţie.

Recurenta a invocat în susţinerea acestui motiv de recurs jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele T-44/02, T-54/02, T-56/02, T-60/02, T-61/02, Dresdner Bank AG şi alţii vs. Comisia, cauza T-l10/07, Siemens AG şi cauza T-141/08, E.ON Energie AG, susţinând că, în cauza pendinte, Consiliul Concurenţei nu a făcut nici o dovadă prin care să răstoarne prezumţia de nevinovăţie, singura probă certă fiind, în opinia sa, transcrierea înregistrării nelegale a unei convorbiri telefonice a domnului D. cu dl. E., martor care a infirmat aceste speculaţii.

Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei cu privire la aplicabilitatea în materia dreptului concurenţei a prezumţiei de nevinovăţie sunt pertinente.

În acest sens Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat în jurisprudenţa sa constantă că: "(...) principiul prezumţiei de nevinovăţie, astfel cum rezultă în special din articolul 6 alin. (2) din CEDO, face parte dintre drepturile fundamentale care, potrivit jurisprudenţei Curţii, reafirmată de altfel în preambulul Actului Unic European şi la articolul 6 alin. (2) UE, precum şi la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, sunt recunoscute în ordinea juridică comunitară. Având în vedere natura încălcărilor în cauză, precum şi natura şi gradul de severitate al sancţiunilor aplicabile acestora, principiul prezumţiei de nevinovăţie se aplică în special în procedurile referitoare la încălcări ale normelor de concurenţă aplicabile întreprinderilor şi care se pot finaliza cu aplicarea de amenzi sau de penalităţi cu titlu cominatoriu (a se vedea Hotărârea Tribunalului din 5 aprilie 2006, Degussa/Comisia, T-279/02, Rec., p. II-897, punctul 115 şi jurisprudenţa citată)."

"Principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până în momentul în care vinovăţia ei a fost legal stabilită (Hotărârea Tribunalului din 6 octombrie 2005, Sumitomo Chemical şi Sumika Fine Chemicals/Comisia, T-22/02 şi T-23/02, Rec., p. II-4065, punctul 106)."

Reiese din dintr-o jurisprudenţă constantă, inclusiv din par. 48 al cauzei T-141/08, E.ON Energie AG, invocate de recurentă, că "în domeniul dreptului concurenţei, în cazul unui litigiu privind existenţa unei încălcări, Comisiei îi revine obligaţia de a face dovada încălcărilor pe care le constată şi de a stabili elementele de probă adecvate în vederea demonstrării, corespunzător cerinţelor legale, a existenţei faptelor constitutive ale unei încălcări (Hotărârea Curţii din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, C-185/95 P, Rec., p. I-8417, punctul 58, şi Hotărârea Curţii din 6 ianuarie 2004, BAI şi Comisia/Bayer, C-2/01 P şi C-3/01 P, Rec., p. I-23, punctul 62, Hotărârea Tribunalului din 17 septembrie 2007, Microsoft/Comisia, T-201/04, Rep., p. II-3601, punctul 688). În acest scop, Comisia are sarcina de a strânge elemente de probă suficient de precise şi de concordante pentru a întemeia convingerea fermă că încălcarea invocată a avut loc (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 28 martie 1984, CRAM şi Rheinzink/Comisia, 29/83 şi 30/83, Rec., p. 1679, punctul 20, şi Hotărârea Curţii din 31 martie 1993, Ahlström Osakeytiö şi alţii/Comisia, C-89/85, C-104/85, C-114/85, C-116/85, C-117/85 şi C-125/85-C-129/85, Rec., p. I-1307, punctul 127, Hotărârea Tribunalului din 21 ianuarie 1999, Riviera Auto Service şi alţii/Comisia, T-185/96, T-189/96 şi T-190/96, Rec., p. II-93, punctul 47)."

Din jurisprudenţa invocată (par. 48 al cauzei T-141/08, E.ON Energie AG) rezultă, de asemenea, rolul instanţei sesizate cu o acţiune în anulare îndreptată împotriva unei decizii a autorităţii de concurenţă prin care se constată existenţa unei încălcări în domeniul dreptului concurenţei şi prin care se aplică amenzi destinatarilor, care "constă în a aprecia dacă probele şi celelalte elemente invocate de Comisie în decizia sa sunt suficiente pentru a stabili existenţa încălcării reproşate (Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 175)."

Pertinente sunt şi susţinerile recurentei, întemeiate pe par. 51 al cauzei T-141/08, E.ON Energie AG şi par. 43-45 din cauza T-110/07, Siemens AG, potrivit cărora "orice dubiu al instanţei trebuie interpretat în favoarea întreprinderii căreia îi este adresată decizia autorităţii de concurenţă de constatare a unei încălcări" (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii din 14 februarie 1978, United Brands şi United Brands Continentaal/Comisia, 27/76, Rec., p. 207, punctul 265)."

Din această jurisprudenţă se desprinde standardul probei dincolo de orice îndoială, potrivit căruia "instanţa nu poate concluziona că autoritatea de concurenţă a dovedit existenţa încălcării în cauză la un standard juridic corespunzător dacă există încă un dubiu cu privire la acest aspect, în special în cadrul unei acţiuni în anularea unei decizii de aplicare a unei amenzi (Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 177)."

Cu toate acestea, rezultă din aceeaşi jurisprudenţă (par. 51 al cauzei T-141/08, E.ON Energie AG) că sarcina probei nu poate fi transferată autorităţii de concurenţă prin invocarea de împrejurări pe care nu le poate dovedi (a se vedea în acest sens Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, Rec., p. II-2223, punctul 262, şi Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctul 343):

"Cu alte cuvinte, atunci când Comisia se întemeiază pe probe care sunt în principiu suficiente pentru a demonstra existenţa încălcării, nu este suficient ca întreprinderea în cauză să menţioneze posibilitatea existenţei unei împrejurări care ar putea afecta valoarea probantă a respectivelor elemente de probă pentru ca să revină Comisiei sarcina de a dovedi că această împrejurare nu a putut afecta valoarea probantă a elementelor de probă. Dimpotrivă, cu excepţia cazurilor în care o astfel de probă nu ar putea fi prezentată de întreprinderea în cauză chiar ca urmare a comportamentului Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea Mannesmannröhren-Werke/Comisia, citată anterior, punctele 261 şi 262, şi Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 49 de mai sus, punctele 342 şi 343), revine întreprinderii în cauză sarcina de a stabili corespunzător cerinţelor legale, pe de o parte, dacă împrejurarea pe care o invocă există şi, pe de altă parte, că această împrejurare pune în discuţie valoarea probantă a elementelor de probă pe care se întemeiază Comisia."

În esenţă, raţionamentul recurentei se întemeiază pe faptul că, o dată declarată nulitatea proceselor-verbale de interceptare în procesul penal, acestea nu mai pot constitui suport probatoriu pentru dovedirea faptei anticoncurenţiale.

Înalta Curte reţine, sub acest aspect faptul că, într-adevăr, prin decizia nr. 55/2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din C. proc. pen. şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 517 din 17 iunie 2020 s-a statuat că: "conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element."

Rezultă însă din chiar jurisprudenţa invocată de către recurentă (Cauzele conexate T-44/02 OP, T-54/02 OP, T-56/02 OP, T-60/02 OP şi T-61/02 OP, Dresdner Bank AG şi alţii împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, ECLI:EU:T:2006:271, par. 63) că "nu este necesar ca fiecare element de probă prezentat de Comisie (în speţă autoritatea de concurenţă-nn) să îndeplinească aceste criterii în ceea ce priveşte fiecare aspect al încălcării. Este suficient ca ansamblul de probe invocat de instituţie, în ansamblu, să îndeplinească această cerinţă (a se vedea, în acest sens, cauzele reunite T-305/94-T-307/94, T-313/94-T). -316/94, T-318/94, T-325/94, T-328/94, T-329/94 şi T-335/94 Limburgse Vinyl Maatschappij şi alţii/Comisia ("PVC II"), punctele 768 până la 778, şi în special punctul 777, confirmat cu privire la punctul relevant de către Curte, în recurs, în cauzele reunite C-238/99 P, C-244/99 P, C-245/99 P, C-247/99 P, C-250/99 P-C-252/99 P şi C-254/99 P Limburgse Vinyl Maatschaapij şi alţii/Comisia, punctele 513-523).

În mod similar, CJUE a reţinut la paragraful 48 al deciziei pronunţate în cauza C-407/08 P, Knauf Gips KG vs. Comisia Europeana că: "dacă se presupune că niciunul dintre diferitele elemente ale încălcării nu constituie, în mod separat, un acord sau o practică concertată interzise de articolul 81 alin. (1) CE, (...), o asemenea concluzie nu împiedică ca elementele menţionate, avute în vedere împreună, să constituie un asemenea acord sau o asemenea practică."

Mai mult, aşa cum se arată în par. 43-45 din cauza T-110/07, Siemens AG, "prin definiţie, elementele individuale care fac parte din seria concordantă de indicii invocate de Comisie nu pot să constituie dovezi complete ale acestui comportament dacă sunt analizate separat."

Prin urmare, simpla împrejurare a constatării nulităţii proceselor-verbale de interceptare nu înseamnă că existenţa comportamentului anticoncurenţial nu poate fi desprinsă din coroborarea materialului probator administrat în cauză.

Aşa cum a reţinut CJUE în cauza C-48/69 Imperial Chemical Industries, elementele de probă pe care se bazează Comisia Europeană în decizia sa pentru a proba existenţa încălcării nu trebuie evaluate separat, ci ca un întreg.

Mai mult, în chiar jurisprudenţa invocată de către recurentă (Cauzele conexate T-44/02 OP, T-54/02 OP, T-56/02 OP, T-60/02 OP şi T-61/02 OP, Dresdner Bank AG şi alţii împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, ECLI:EU:T:2006:271, par. 64, 65) se arată că: "Întrucât se ştie că acordurile anticoncurenţiale sunt interzise, Comisia nu poate fi obligată să prezinte documente care să ateste în mod expres contactele dintre agenţii economici în cauză. Elementele de probă fragmentare şi sporadice care pot fi disponibile Comisiei ar trebui, în orice caz, să poată fi completate cu concluzii care să permită reconstituirea circumstanţelor relevante. 65. Existenţa unei practici sau a unui acord anticoncurenţial poate fi, aşadar, dedusă dintr-o serie de coincidenţe şi indicii care, luate împreună, pot constitui, în lipsa unei alte explicaţii plauzibile, o dovadă a unei încălcări a regulilor de concurenţă (Aalborg Portland şi Alţii/Comisia, citată anterior, punctele 55-57)."

Acest raţionament a fost confirmat în cauza C-407/08 P, Knauf Gips KG, par. 49, în care s-a arătat că: "(...) având în vedere că interdicţia de a participa la practici şi la acorduri anticoncurenţiale, precum şi sancţiunile care pot fi aplicate autorilor încălcării sunt notorii, în mod obişnuit activităţile pe care aceste practici şi acorduri le presupun se desfăşoară în mod clandestin, reuniunile se ţin în secret, cel mai adesea într-un stat terţ, şi documentaţia aferentă acestora este redusă la minimum. Chiar în cazul în care Comisia descoperă înscrisuri ce atestă în mod explicit un contact nelegal între operatori, precum procesele-verbale ale unei reuniuni, în mod normal acestea nu vor fi decât fragmentare şi dispersate, astfel încât adesea este necesar ca anumite detalii să fie reconstituite prin deducţii."

Jurisprudenţa mai recentă, spre exemplu cauza C-634/13 P, Total Marketing Services/Comisia, par. 49 a reluat aceste statuări.

Valorificarea acestei jurisprudenţe în cauza de faţă conduce la concluzia că autoritatea de concurenţă intimată a respectat standardul de probă în materia dovedirii încălcărilor anticoncurenţiale prin obiect, care nu impune dovada contactelor directe între membrii cartelului, participarea recurentei la acordul anticoncurenţial fiind dedusă din reconstituirea împrejurărilor relevante, pe baza documentelor "fragmentare şi sporadice" obţinute, coroborate şi interpretate holistic.

În speţă, aplicând raţionamentul dezvoltat în jurisprudenţa invocată de recurentă (par. 53 din cauza T-110/07, Siemens AG) în privinţa elementelor contestate de către aceasta, ceea ce instanţa de fond era chemată să verifice era în ce măsură comportamentele care îi sunt imputate de autoritatea de concurenţă în decizia atacată sunt dovedite cu ajutorul unor elemente de probă sau dacă au fost doar deduse din conduita întreprinderilor în cauză pe piaţă. Doar în această ultimă ipoteză, era necesar ca, în continuare, să se examineze dacă există explicaţii alternative ale conduitei întreprinderilor în cauză pe piaţă, suficient de plauzibile pentru a repune în discuţie constatările efectuate în decizia atacată.

În ceea ce priveşte mijloacele de probă care pot fi invocate pentru a dovedi încălcarea articolului 101 TFUE şi a articolul 102 TFUE, se reţine că principiul care prevalează în dreptul UE este cel al liberei administrări a probelor (Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Dalmine/Comisia, T-50/00, Rec., p. II-2395, punctul 72).

Cu privire la valoarea probatorie care trebuie atribuită diferitor elemente de probă, se subliniază în jurisprudenţa comunitară că singurul criteriu pertinent de apreciere a dovezilor furnizate în mod liber constă în credibilitatea acestora (Hotărârea Dalmine/Comisia, punctul 63, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2004, Mannesmannröhren-Werke/Comisia, T-44/00, punctul 84, Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 273).

Potrivit normelor general aplicabile în materia probelor, credibilitatea şi, prin urmare, valoarea probatorie a unui înscris depind de originea sa, de împrejurările întocmirii acestuia, de destinatarul său şi de conţinutul acestuia (Hotărârea Tribunalului din 15 martie 2000, CimenteriesCBR şi alţii/Comisia, T-25/95, T-26/95, T-30/95-T-32/95, T-34/95-T-39/95, T-42/95-T-46/95, T-48/95, T-50/95-T-65/95, T-68/95-T-71/95, T-87/95, T-88/95, T-103/95 şi T-104/95, punctul 1053).

În special, se impune acordarea unei importanţe sporite împrejurării în care un înscris a fost întocmit în legătură imediată cu faptele (Hotărârea Tribunalului din 11 martie 1999, Ensidesa/Comisia, T-157/94, punctul 312) sau de un martor direct al acestor fapte (Hotărârea JFE Engineering şi alţii/Comisia, punctul 207).

Înscrisurile din care rezultă că au avut loc contacte între mai multe întreprinderi şi că acestea au urmărit tocmai obiectivul de a elimina de la început incertitudinea referitoare la comportamentul viitor al concurenţilor demonstrează, corespunzător cerinţelor legale, existenţa unei practici concertate (Hotărârea Curţii din 16 decembrie 1975, SuikerUnie şi alţii/Comisia, 40-73-48/73, 50/73, 54/73-56/73, 111/73, 113/73 şi 114/73, punctele 175 şi 179).

Aşa cum s-a statuat în mod constant, faptul de a comunica informaţii concurenţilor în vederea pregătirii unui acord anticoncurenţial este suficient pentru a dovedi existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 CE (Hotărârea Tribunalului din 6 aprilie 1995,Tréfilunion/Comisia, T-148/89, punctul 82, Hotărârea Tribunalului din 8 iulie 2008, BPB/Comisia, T-53/03, punctul 178).

Recurenta a contestat utilizarea în cauză a prezumţiilor, având în vedere aplicarea în cauză a prezumţiei de nevinovăţie.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de fond nu a reţinut existenţei unei prezumţii de încălcare prin obiect a interdicţiilor din Legea concurenţei şi TFUE şi nici prezumţia de legalitate a actului administrativ, ci, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi reţinând că cel care trebuie să facă dovada, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia este Consiliul Concurenţei, a apreciat că în cauză prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată.

În esenţă, recurenta a invocat utilizarea unor metode ilegale de efectuare a interceptărilor telefonice, cu consecinţa constatării nulităţii probelor obţinute în acest mod, având în vedere că acestea încalcă dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, precum şi secretul corespondenţei.

Înalta Curte reţine că, într-adevăr, aşa cum pertinent se susţine de către recurentă, instanţa penală, Tribunalul Bucureşti, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017, a admis, prin încheierea din data de 5.11.2020, cererea de excludere din materialul probator a interceptărilor efectuate de S.R.I., ca urmare a aplicării Deciziei nr. 55/04.02.2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României. În ceea ce interesează prezenta cauză, este vorba despre procesului-verbal de redare a conţinutului convorbirii telefonice interceptate în data de 10.05.2011 în baza mandatului nr. x/20.01.2011, emis de ÎCCJ, pentru postul telefonic utilizat de numitul E., conţinut care relevă o discuţie dintre această persoană şi numitul D., Director general şi Preşedinte al Consiliului de Administraţie al A., în urma căreia A. şi-a reglat comportamentul comercial în cadrul licitaţiei.

Cu toate acestea, Înalta Curte nu poate reţine susţinerea recurentei că singura probă certă adusă de intimat a fost transcrierea acestei înregistrări nelegale a convorbirii telefonice a domnului D. cu dl. E..

În acest sens, instanţa de fond a reţinut că participarea reclamantei la înţelegerea anticoncurenţială a fost stabilită de pârâtul Consiliul Concurenţei ca urmare a coroborării informaţiilor furnizate de DIICOT, inclusiv a acelor informaţii rezultând din conţinutul convorbirii telefonice înregistrate, cu rezultatul analizei dosarelor de achiziţie publică, cu declaraţiile reprezentanţilor celorlalţi participanţi la procedurile de achiziţie publică, date în faţa organelor de cercetare penală, prin care aceştia au recunoscut faptul că reprezentantul C. contacta telefonic participanţii la procedurile de achiziţiei pentru a se asigura de coordonarea comportamentului acestora în cadrul procedurilor, în scopul desemnării unui anumit câştigător şi cu analiza comportamentului manifestat de reclamantă în cursul procedurilor, pentru care aceasta nu a fost în măsură să ofere explicaţii pertinente.

Jurisprudenţa CJUE (hotărârea pronunţată în cauza C-419/14, WebMindLicenses Kft. din 17.12.2015, în materie de TVA) statuează cu privire la posibilitatea utilizării probelor obţinute în cadrul unei proceduri penale paralele neîncheiate încă, fără cunoştinţa persoanei impozabile, prin intermediul, de exemplu, al interceptărilor de telecomunicaţii şi al ridicărilor de mesaje electronice, cu condiţia ca obţinerea acestor probe în cadrul procedurii penale menţionate şi utilizarea lor în cadrul procedurii administrative să nu încalce drepturile garantate de dreptul Uniunii.

În mod corect a fost valorificată de către instanţa de fond jurisprudenţa CJUE în cauza T-54/14, în care s-a analizat legalitatea sancţionării unei practici anticoncurenţiale determinată în baza unor înregistrări audio realizate în mod clandestin de o întreprindere, respectiv prin utilizarea unor note referitoare la aceste înregistrări, ridicate de Comisie în cadrul inspecţiei derulate în birourile uneia dintre întreprinderile sancţionate, în care instanţa europeană a reţinut următoarele:

"56 În lumina jurisprudenţei amintite mai sus, este necesar să se examineze dacă Comisia a utilizat în mod justificat înregistrările în discuţie ca mijloace de probă în cadrul deciziei atacate.

57 În speţă, mai întâi, trebuie arătat că înregistrările contestate au fost obţinute de Comisie în cursul unei inspecţii în birourile uneia dintre întreprinderile implicate în înţelegere, mai precis I., efectuată conform articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003.

58 Prin urmare, este necesar să se sublinieze, după cum a făcut şi Comisia, pe de o parte, că aceste înregistrări nu au fost efectuate nici de Comisie, nici de o altă autoritate publică, ci de o parte privată care a participat la conversaţiile menţionate, şi, pe de altă parte, că aceste probe au fost colectate în mod legal de Comisie, legalitatea inspecţiei în cursul căreia au fost ridicate nefiind de altfel contestată de reclamante.

59 În această privinţă, trebuie amintit că, în lumina jurisprudenţei citate la punctele 42-47 de mai sus, elementele de probă pe care Comisia le-a obţinut în mod legal sunt, în principiu, admisibile în cadrul unei investigaţii privind încălcarea dreptului concurenţei.

60 Totuşi, problema care se ridică în speţă este de a se stabili dacă elementele de probă administrate în mod legal de Comisie pot fi utilizate de aceasta, chiar dacă iniţial au fost obţinute de un terţ, după caz, în mod ilegal, de exemplu cu încălcarea dreptului la respectarea vieţii private a persoanei care a făcut obiectul înregistrărilor în litigiu.

61 Mai precis, potrivit reclamantelor, înregistrările în discuţie au fost efectuate de angajatul unui concurent cu încălcarea dreptului la respectarea vieţii private, astfel cum acesta este consacrat la articolul 8 din CEDO.

62 Cu toate acestea, în această privinţă, din jurisprudenţa Curţii EDO citată la punctele 54 şi 55 de mai sus rezultă că utilizarea ca mijloc de probă a unei înregistrări nelegale nu este în sine incompatibilă cu principiile echităţii consacrate de articolul 6 paragraful 1 din CEDO, nici chiar atunci când acest element de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor articolului 8 din CEDO, dacă, pe de o parte, reclamantul în discuţie nu a fost privat nici de un proces echitabil, nici de dreptul său la apărare şi, pe de altă parte, acest element nu a constituit singurul mijloc de probă reţinut pentru motivarea unei condamnări.

63 Or, în speţă, este necesar să se arate, după cum se menţionează în considerentul (37) al deciziei atacate, că, în cursul procedurii administrative, Comisia a oferit tuturor părţilor posibilitatea de a avea acces la toate înregistrările audio şi la notele scrise care însoţesc aceste înregistrări care figurează în dosar. De altfel, reclamantele nu contestă că au avut ocazia să asculte înregistrările audio, să consulte notele scrise şi să facă observaţii cu privire la toate înscrisurile din dosar.

64 Pe de altă parte, reclamantele nu invocă în înscrisurile lor niciun alt argument care ar permite punerea la îndoială a desfăşurării echitabile a procedurii administrative în discuţie.

65 În plus, trebuie amintit că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă utilizat de Comisie, întrucât constatarea, în decizia atacată, a încălcării articolului 101 TFUE săvârşite de reclamante se bazează pe un ansamblu de elemente de probă care au fost obţinute de Comisie în cursul procedurii administrative.(…)

67 Prin urmare, chiar dacă înregistrările în litigiu au o anumită importanţă în decizia Comisiei de a impune o amendă, ele nu au constituit singurul element care a format convingerea Comisiei cu privire la vinovăţia reclamantelor, contrar celor susţinute de acestea.

68 În plus, reclamantele se limitează să conteste în mod laconic credibilitatea înregistrărilor şi faptul că Comisia nu a ţinut seama suficient de situaţia generală şi de contextul specific în care fuseseră realizate.

69 În această privinţă, în primul rând, trebuie arătat că reclamantele nu au negat niciodată conţinutul înregistrărilor în litigiu şi nici nu le-au contestat autenticitatea.

70 În al doilea rând, este necesar să se constate că Comisia a verificat concordanţa înregistrărilor în discuţie cu celelalte elemente de probă conţinute în dosar.

71 În al treilea rând, trebuie amintit că, dat fiind că înregistrările în discuţie privesc conversaţii telefonice între doi concurenţi, în care interlocutorii au schimbat informaţii comerciale sensibile, inclusiv informaţii privind preţurile lor, este vorba despre elemente de probă valabile în special ţinând seama de legătura lor imediată şi directă cu obiectul investigaţiei în discuţie. (…)

73 În lumina împrejurărilor care precedă, este necesar să se concluzioneze că, chiar dacă ar trebui să se considere că înregistrările în discuţie au fost efectuate ilegal de una dintre întreprinderile concurente ale reclamantelor, Comisia le-a utilizat în mod întemeiat ca mijloace de probă în cadrul deciziei atacate pentru a constata o încălcare a articolului 101 TFUE, contrar celor susţinute de reclamante.

(…)

76 În plus, nu există vreo dispoziţie în dreptul Uniunii care să prevadă expres interdicţia de a ţine cont, în cadrul unei proceduri jurisdicţionale, de probele obţinute în mod ilegal, spre exemplu prin încălcarea drepturilor fundamentale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet şi Byk/Comisia, T-48/05, EU:T:2008:257, punctul 75), şi, în general, din jurisprudenţa amintită la punctele 42-55 de mai sus reiese, contrar celor susţinute de reclamante, că nu există un principiu în temeiul căruia probele obţinute în mod ilegal nu ar putea fi utilizate în cadrul unei investigaţii sau al unei proceduri jurisdicţionale.

77 În plus, trebuie amintit că aprecierea probelor de către Comisie în litigiile privind concurenţa este guvernată de dreptul Uniunii. În această privinţă, din jurisprudenţa menţionată la punctele 42-47 de mai sus reiese că, chiar dacă prevalează principiul liberei aprecieri a probelor, este necesar să se ţină cont de drepturile fundamentale, precum şi de principiile generale ale dreptului Uniunii.

(…)

82 Totuşi, este necesar să se arate, după cum a amintit Comisia în mod întemeiat, că în speţă este vorba despre descoperirea de către aceasta, prin mijloace legale, a unor conversaţii telefonice înregistrate în mod clandestin de o întreprindere şi despre utilizarea lor în cadrul anchetei sale, în timp ce în hotărârile Rechtbank Rotterdam era vorba despre transmiterea către ACM a unor conversaţii telefonice înregistrate de Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Ţările de Jos).(…)

85 În lumina celor ce precedă, trebuie să se conchidă că Comisia nu a săvârşit nicio nelegalitate prin utilizarea înregistrărilor telefonice contestate pentru a demonstra o încălcare a articolului 101 TFUE.

86 Aceeaşi concluzie se impune în ceea ce priveşte notele referitoare la înregistrările menţionate, a căror admisibilitate este de asemenea contestată de reclamante. Astfel, ele se limitează să arate, în acest sens, că argumentele lor referitoare la utilizarea înregistrărilor se aplică mutatis mutandis notelor menţionate.(…)" (subl. ns.)

Aceste concluzii ale instanţei europene au fost în mod corect aplicate de către instanţa de fond la speţa de faţă, reţinându-se că, atâta timp cât autoritatea de concurenţă a obţinut în mod legal, potrivit art. 34 alin. (3) din Legea nr. 21/1996, procesele-verbale de redare a conţinutului convorbirilor telefonice înregistrate, acestea fiind înaintate de organele de cercetare penală competente să investigheze săvârşirea mai multor infracţiuni în dosarul penal nr. x/2014 al DIICOT şi aceste înscrisuri au fost puse la dispoziţia părţilor care au putut formula apărări în legătură cu acest conţinut, iar înregistrările telefonice nu au reprezentat singura probă în dovedirea faptei anticoncurenţiale, utilizarea acestor înregistrări este permisă în scopul dovedirii faptei anticoncurenţiale.

Mai mult, s-a reţinut în mod corect de către instanţa de fond că recurenta a avut posibilitatea legală de a demonstra o situaţie de fapt contrară celei relevate de procesul-verbal de redare a conţinutului convorbirii telefonice dintre E. (C.) şi (D.), inclusiv prin audierea ca martor a d-lui E., fiindu-i aşadar respectat dreptul la apărare, însă aceasta nu a fost în măsură să probeze o astfel de situaţie, respectiv să răstoarne prezumţia care a luat naştere în defavoarea sa, în baza convorbirii telefonice înregistrate, prezumţie care se completează întru totul cu celelalte probe administrate.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că informaţiile furnizate de DIICOT, privind conţinutul convorbirilor telefonice înregistrate purtate între reprezentanţii întreprinderilor participante la înţelegerea anticoncurenţială şi reprezentanţii autorităţii contractante nu au constituit, la emiterea deciziei de sancţionare, probe singulare în constatarea faptei, ci acestea au fost coroborate de autoritatea de concurenţă cu alte probe administrate în cauză şi cu prezumţii rezultând din analiza comportamentului reclamantei în cursul celor 3 proceduri de achiziţie publică organizate de C., în care aceasta a fost implicată.

Sub acest aspect, Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza T-Mobile Netherlands, C-8/08, în care Curtea a statuat că orice operator economic trebuie să stabilească în mod autonom politica pe care intenţionează să o urmeze pe piaţa comună. Aşadar, o asemenea cerinţă privind autonomia se opune în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între asemenea operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa relevantă (Hotărârea T-Mobile Netherlands şi alţii, C-8/08, EU:C:2009:343, punctele 32 şi 33, precum şi jurisprudenţa citată).

Concluziile instanţei europene în această cauză au fost în sensul că:

"O practică concertată are un obiect anticoncurenţial în sensul articolului 81 alin. (1) CE atunci când, din cauza conţinutului său, precum şi a finalităţii sale şi ţinând cont de contextul juridic şi economic în care se încadrează, aceasta este în mod concret aptă să împiedice, să restrângă sau să denatureze concurenţa în cadrul pieţei comune. Nu este necesară o împiedicare, restrângere sau denaturare concretă a concurenţei, nici existenţa unei legături directe între această practică concertată şi preţul de consum. Schimbul de informaţii între concurenţi are un obiect anticoncurenţial atunci când poate elimina incertitudinile legate de comportamentul avut în vedere de întreprinderile interesate.

În cadrul analizei legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul pe piaţă al întreprinderilor care participă la aceasta, legătură care este necesară pentru a stabili existenţa unei practici concertate în sensul articolului 81 alin. (1) CE, instanţa naţională este obligată, sub rezerva probei contrare care trebuie făcută de acestea din urmă, să aplice prezumţia de cauzalitate menţionată în jurisprudenţa Curţii, potrivit căreia întreprinderile menţionate, atunci când rămân active pe piaţă, ţin cont de schimbul de informaţii cu concurenţii lor.

În măsura în care întreprinderea participantă la concertare rămâne activă pe piaţa relevantă, prezumţia legăturii de cauzalitate dintre concertare şi comportamentul acestei întreprinderi pe piaţa respectivă este aplicabil chiar dacă respectiva concertare nu se întemeiază decât pe o singură reuniune a întreprinderilor respective."

În acelaşi sens, în cauza C-194/14 P AC-Treuhand/Comisia, instanţa europeană a statuat că modurile pasive de participare la încălcare, fără să se fi opus în mod vădit, reflectă o complicitate care este de natură să angajeze răspunderea sa potrivit articolului 101 TFUE, având în vedere că aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa în mod public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative, are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31 şi jurisprudenţa citată).

În acord cu această jurisprudenţă, nu autoritatea de concurenţă era cea care trebuia să probeze că recurentul s-a conformat deciziilor privind câştigarea licitaţiilor astfel stabilite, în favoarea acesteia operând o prezumţia la care concluziile cauzei T-Mobile face referire, recurentul fiind cel care trebuia să probeze distanţarea publică faţă de această practică de fraudare a licitaţiilor.

După cum rezultă din jurisprudenţa europeană mai sus citată aprobarea tacită a unei iniţiative nelegale, fără a se distanţa public de conţinutul acesteia sau fără a o denunţa entităţilor administrative are drept efect să încurajeze continuarea încălcării şi să compromită descoperirea sa (Hotărârea Dansk/Comisia, cauzele conexate C-189/02P, C-202/02P, C-205/02P, C-208/02P, C-213/02P, pct. 142, 143, Hotărârea AC-Treuhand/Comisia, C-194/14 P, EU:C:2015:717, punctul 31, Hotărârea Eturas şi alţii/Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, C-74/14).

Or, o astfel de dovadă nu a fost făcută în cauză. Recurenta nu s-a distanţat public, neechivoc, de planul comun ce presupunea coluziunea pe piaţa lucrărilor de construcţii de conducte pentru transportul gazelor naturale, nu a informat că intenţionează să acţioneze pe piaţă independent, conform rezoluţiei proprii şi nu a comunicat întreprinderilor că doreşte să nu mai fie informată cu privire la acţiunile preconizate legate de licitaţiile viitoare.

Nu este rolul instanţei de recurs învestite exclusiv cu chestiuni de legalitate să reaprecieze materialul probator administrat în cauză. Se impune totuşi a reţine că instanţa de fond a analizat pe larg comportamentul pe piaţă al recurentei în procedurile de achiziţie publică pentru a putea aplica prezumţiile de mai sus, astfel încât nu se poate reţine că hotărârea nu are suport în materialul probator administrat în cauză.

Cu privire la procedura de achiziţie publică Şirna, instanţa de fond a reţinut că, deşi recurenta avea posibilitatea ca în intervalul dintre data deschiderii ofertelor şi data etapei finale de licitaţie electronică să îşi îmbunătăţească oferta şi să câştige licitaţia, nu a înţeles să procedeze în acest mod, oferta sa rămânând în forma şi cu preţul iniţial, comportament coroborat cu existenţa, dovedită prin proba testimonială, a unor contacte telefonice între reprezentantul autorităţii contractante şi reprezentanţii întreprinderilor participante la licitaţie, inclusiv a unui contact telefonic necontestat între reprezentantul autorităţii contractante, E. şi reprezentantul recurentei, D., de natură a genera, potrivit jurisprudenţei mai sus citate, chiar fără a ţine seama de conţinutul convorbirii telefonice dintre E. şi D., o prezumţie simplă în sensul desprinderii unui comportament anticoncurenţial, care nu a fost răsturnată de recurentă prin producerea unui scenariu alternativ credibil. Mai mult, deşi avea cunoştinţă de existenţa unei învoieli cu privire la desemnarea câştigătorului, recurenta nu a denunţat existenţa acesteia în mod public şi nici nu s-a dezis în mod public de comportamentul anticoncurenţial.

Referitor la procedura de achiziţie publică Albeşti Moisica, instanţa de fond a reţinut acelaşi comportament pasiv de neîmbunătăţire a ofertei, pentru care recurenta nu a fost în măsură să ofere o justificare rezonabilă, pe care l-a coroborat cu probele referitoare la celelalte întreprinderi participante, respectiv declaraţia reprezentantului G., J., dată în faţa organelor de cercetare penală, prin care acesta confirmă faptul că a primit instrucţiuni de la E., reprezentant al C., în sensul de a nu îmbunătăţi oferta şi că acesta "contacta pe reprezentanţii societăţilor participante pentru a ne comunica firma care urma să câştige şi a stabili valoarea pe care trebuie să licităm (…).

Recurenta a susţinut prin motivele de recurs faptul că, potrivit concluziilor expertizei contabile extrajudiciare, în ceea ce priveşte aceste două proceduri de achiziţie publică, societatea nu avea posibilitatea să îşi îmbunătăţească oferta în etapa licitaţiei electronice fără să înregistreze pierderi din respectivele lucrări.

După cum s-a reţinut anterior, raportul de expertiza extrajudiciară are valoarea probatorie a unui înscris şi nu a unei expertize administrate de instanţa în vederea soluţionării prezentei cauze, acesta neavând, prin el însuşi, forţa de a răsturna concluziile deduse din raţionamentul inductiv-deductiv dezvoltat de instanţa de fond.

Potrivit jurisprudenţei CJUE în cauza C-8/08, T-mobile, par. 33: "Dacă cerinţa autonomiei nu exclude dreptul operatorilor economici de a se adapta în mod inteligent la comportamentul constatat sau prevăzut al concurenţilor lor, aceasta se opune totuşi în mod riguros oricărui contact direct sau indirect între aceşti operatori, de natură fie să influenţeze comportamentul pe piaţă al unui concurent actual sau potenţial, fie să dezvăluie unui astfel de concurent comportamentul pe care întreprinderea însăşi este decisă sau preconizează să îl adopte pe piaţă, atunci când contactele au drept obiect sau drept efect realizarea unor condiţii de concurenţă care nu ar corespunde condiţiilor normale de pe piaţa în discuţie, ţinând seama de natura produselor sau a prestaţiilor furnizate, de importanţa şi de numărul întreprinderilor, precum şi de volumul respectivei pieţe (a se vedea în acest sens Hotărârea Suiker Unie şi alţii/Comisia, citată anterior, punctul 174, Hotărârea Züchner, citată anterior, punctul 14, şi Hotărârea Deere/Comisia, citată anterior, punctul 87)."

Prin urmare, nu decizia economică de a nu îmbunătăţi oferta a fost imputată recurentei, ci faptul că această decizie a fost luată în urma unor contacte preexistente, parte a unui comportament anticoncurenţial, a unei practici concertate de adoptare a unei strategii comune de participare la licitaţie având ca scop prestabilirea câştigătorului licitaţiei. Or, într-o procedură de licitaţie, concurenţa este esenţială, acesta fiind scopul însuşi al recurgerii la o astfel de procedură. Dacă ofertele înaintate de întreprinderile participante nu sunt rezultatul calculelor economice individuale ale acestora, ci rezultatul cunoaşterii ofertelor celorlalţi participanţi sau concertării cu aceştia, concurenţa este împiedicată sau cel puţin distorsionată si restrânsă.

Cu privire la procedura de achiziţie publică, Seleuş Batani, instanţa de fond a reţinut atitudinea de pasivitate, contrară unei conduite economice raţionale şi diligente, manifestată de recurentă, care, deşi avea cunoştinţă că motivele de respingere a ofertei sale erau nereale, nu a înţeles să conteste înlăturarea sa din procedură.

Mai mult, în mod corect s-a procedat de către intimat la analiza procedurilor de licitaţie nu în mod izolat, aşa cum procedează recurenta, ci în corelare cu celelalte două proceduri pentru care s-a reţinut vinovăţia recurentei, de natură a releva un tipar de comportament al societăţii în cadrul schemei anticoncurenţiale descrise în decizie, vizând câştigarea prin rotaţie a licitaţiilor analizate.

Faptul că recurenta nu a câştigat, la nivelul anului 2011, nici o licitaţie organizată de S.C. C., iar la nivelul anului 2011 a existat doar o continuare a contractului nr. x/24.08.2009 nu este de natură a o exonera pe aceasta de răspundere, necesar şi suficient pentru existenţa încălcării fiind, potrivit jurisprudenţei mai sus citate, ca părţile să-şi fi exprimat voinţa comună de a acţiona pe piaţă într-un anumit mod, restrictiv de concurenţă, neprezentând concludenţă dacă aceasta a obţinut sau nu vreun avantaj concret sau dacă această participare îi dezavantajează poziţia pe piaţă. Simplul fapt că întreprinderile au renunţat la riscurile concurenţei şi la un comportament autonom pe piaţă, acţionând în coluziune cu concurenţii, în realizarea unui plan comun, este suficient pentru incriminarea unei astfel de conduite, independent de impactul său concret.

În consecinţă, din analiza sentinţei instanţei de fond din perspectiva criticilor de nelegalitate formulate, Înalta Curte reţine că standardul de probă a fost respectat, iar prezumţia de nevinovăţie a fost răsturnată prin dovedirea, chiar şi indirectă, a schimbului de informaţii cu privire la modul de coordonare a comportamentelor în cadrul procedurilor de achiziţie. Autoritatea de concurenţă intimată a valorificat în mod corect un complex de probe (incluzând un contact direct, dovezi circumstanţiale, derivate inclusiv din comportamentul concret in cadrul licitaţiilor, prezumţii) care, interpretate holistic, relevă cooperarea dintre recurentă şi concurenţii săi, în vederea împărţirii pieţei prin câştigarea licitaţiilor conform celor stabilite în prealabil de societăţile participante şi faptul că recurenta nu a adoptat un comportament independent la licitaţia analizată, ci in coluziune cu ceilalţi participanţi, părţile implicate făcându-şi cunoscut comportamentul viitor la licitaţie, care trebuia să fie adoptat individual, în funcţie de strategia de afaceri proprie.

II.3. Criticile privind individualizarea sancţiunii de către Consiliul Concurenţei sunt, de asemenea, nefondate.

În dezacord cu susţinerile recurentei, Înalta Curte reţine că acest cuantum al sancţiunii a fost stabilit în conformitate cu 55 alin. (1) lit. a) şi art. 57 din Legea concurenţei, precum şi în conformitate cu metodologia de individualizare a amenzii detaliată în Instrucţiunile Consiliului Concurenţei privind individualizarea sancţiunilor pentru contravenţiile prevăzute la art. 55 din Legea concurenţei nr. 21/1996, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 3 noiembrie 2016, cu modificările şi completările ulterioare, pe baza unor criterii obiective şi concrete, paragrafele 823-850 din Decizie detaliind aplicarea criteriilor gravitate şi durată, care determină nivelul de bază al sancţiunii, precum şi ajustarea acestuia în funcţie de circumstanţele atenuante reţinute în speţă.

Astfel, potrivit art. 57 din Legea concurenţei

"(1) Individualizarea sancţiunilor prevăzute la art. 53, 54, 55 şi 56 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei. Prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei se stabilesc şi celelalte elemente în funcţie de care se face individualizarea sancţiunilor, precum şi gradarea pe tranşe a acestora."

În ceea ce priveşte criteriul gravitate, recurenta susţine, în esenţă, că nu s-a ţinut cont de lipsa impactului asupra concurenţei şi de faptul că nu a adjudecat nicio procedură de licitaţie.

Susţinerile recurentei sunt nefondate. Cuantumul aferent criteriului gravitate a fost determinat cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale.

În conformitate cu prevederile pct. 7 din Instrucţiuni: "În evaluarea gravităţii încălcării se iau în considerare, printre altele, natura faptei săvârşite, dimensiunea şi importanţa pieţei relevante, cotele de piaţă cumulate ale tuturor întreprinderilor participante, impactul concret al încălcării pe piaţă, atunci când acesta poate fi măsurat (..)", iar la lit. c) a aceluiaşi articol se arată că se în cadrează la fapte de gravitate mare "(...) de regulă, restricţionările pe orizontală de natura celor prevăzute la art. 7 alin. (4) lit. a) din lege, respectiv cartelurile în vederea fixării preţurilor, împărţirii pieţelor sau a clienţilor, limitării producţiei ori a vânzărilor sau alte practici care împiedică buna funcţionare a pieţei."

În acelaşi sens, în jurisprudenţa CJUE, în cauza C-172/14, ING Pensii având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (România), s-a arătat că:

"(...) reprezintă forme de coluziune extrem de dăunătoare pentru buna funcţionare a concurenţei normale acordurile care au ca obiect, prin însăşi natura lor, generarea unei împărţiri a clienţilor pentru servicii. Astfel, acordurile privind împărţirea clienţilor intră în mod vădit, ca şi acordurile privind preţurile, în categoria restrângerilor celor mai grave ale concurenţei (a se vedea în acest sens Hotărârea Comisia/Stichting Administratiekantoor Portielje, C-440/11 P, EU:C:2013:514, punctele 95 şi 111).

33 Curtea a subliniat de asemenea că, pentru a aprecia dacă un acord între întreprinderi sau o decizie a unei asocieri de întreprinderi prezintă aceste caracteristici, trebuie analizate cuprinsul dispoziţiilor acestora, obiectivele pe care urmăresc să le atingă, precum şi contextul economic şi juridic în care acestea se înscriu. În cadrul aprecierii respectivului context, trebuie să se ia în considerare natura bunurilor sau serviciilor afectate, precum şi condiţiile reale de funcţionare şi structura pieţei sau a pieţelor relevante (a se vedea Hotărârea CB/Comisia, C-67/13 P, EU:C:2014:2204, punctul 53 şi jurisprudenţa citată)."

Prin urmare, încadrarea în clasa de gravitate cea mai mare a fost justificată de însăşi încadrarea faptei incriminate ca fiind un cartel, cea mai gravă formă de încălcare a normelor de concurenţă, care a acoperit teritoriul României şi a fost fiind realizat între întreprinderi care au deţinut în anul 2011 o cotă de piaţă cumulată de 70,94%.

Factorul determinant în încadrarea în această categorie a fost natura faptei, ceea ce este în concordanţă cu jurisprudenţa CJUE, potrivit căreia: "(...) faptul că, (...), Comisia nu a demonstrat conform cerinţelor legale că înţelegerea prim-procesatorilor a avut un impact real asupra pieţei este irelevant pentru calificarea încălcării drept "foarte gravă". Această calificare rămâne astfel întru totul corespunzătoare având în vedere natura încălcării respective." (cauza T-29/05, Deltafina SpA, par. 250)

Potrivit pct. 7 din Instrucţiuni, cuantumul preconizat pentru fapte de gravitate mare este situat între 4% şi 8% din cifra totală de afaceri a contravenientului.

Înalta Curte reţine că factorul invocat de recurentă, gradul de implicare în săvârşirea faptei nu putea avea prioritate în evaluarea gravităţii încălcării ca fiind mare, faţă de natura încălcării, care constituie criteriul principal, însă, în mod corect, a fost avut in vedere la determinarea procentului adecvat în interiorul intervalului alocat în funcţie de gravitate. Astfel, în interiorul clasei de gravitate, cuantumul aferent acestui criteriu a fost aplicat diferenţiat, în funcţie de gradul de implicare în săvârşirea faptei, cuantumul stabilit faţă de recurentă fiind de 5% (par. 831 din decizie), astfel încât afirmaţia recurentei privind caracterul disproporţionat al amenzii apare ca fiind nesusţinută.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, împrejurarea că acesteia nu i-a fost atribuit niciun contract de achiziţie publică în perioada analizată nu este de natură a influenţa nivelul sancţiunii, inexistenţa unui avantaj concret generat de cartel neputând avea natura unei circumstanţe atenuante.

Recurenta nu a formulat critici concrete în privinţa nerespectării criteriului durată, astfel încât Înalta Curte se limitează a reţine particularizarea acestuia în funcţie de participarea fiecărei întreprinderi la săvârşirea faptei, prin reţinerea pentru recurentă a unei durate a unui cuantum adiţional de 25,83%, diferit de cel aplicat în cazul celorlalţi participanţi la întelegerea anticoncurenţială, raportat la o durată a încălcării de 2 ani şi 7 luni, aferentă implicării sale în cartel în ceea ce priveşte licitaţiile Sima, Albeşti Moisica şi Seleus Batant (par. 833 din decizie).

Criticile referitoare la nereţinerea unor circumstanţe atenuante sunt, de asemenea, nefondate.

Potrivit art. 18 din Instrucţiuni, "Nivelul de bază al amenzii se poate reduce atunci când Consiliul Concurenţei constată că există circumstanţe atenuante precum:

Nivelul de bază poate fi redus cu până la 25% în cazul acestei circumstanţe.

d) întreprinderea implicată a colaborat în mod efectiv şi pe deplin cu Consiliul Concurenţei în afara domeniului de aplicare a politicii de clemenţă, prevăzută la art. 55 alin. (3) din lege, şi dincolo de obligaţia sa legală de a coopera;"

Astfel, colaborarea efectivă cu autoritatea de concurenţă în cursul procedurii nu poate fi reţinută.

În acord cu jurisprudenţa CJUE, o reducere a amenzii pentru cooperarea în cadrul procedurii de investigaţie este justificată doar în măsura în care comportamentul întreprinderii respective a facilitat Comisiei să stabilească încălcarea, sau, unde e cazul, să pună capăt acesteia. În schimb, cooperarea care nu depăşeşte obligaţiile legale ale întreprinderii nu justifică reducerea amenzii. (cauza T-12/89, Solvay c. Comisia, par. 341). Pentru acordarea acestei circumstanţe atenuante, informaţiile furnizate de întreprindere trebuie să aibă o utilitate obiectivă pentru Comisie, întrucât, în decizia atacată, Comisia a putut să se întemeieze pe elemente de probă pe care i le-a furnizat în cadrul cooperării sale şi in lipsa cărora aceasta nu ar fi fost în măsură să sancţioneze integral sau parţial încălcarea în cauză. (T-413/10. T-414/10, Socitrel c. Comisia, par. 329). Mai mult, în situaţia în care o întreprindere contestă aspectele de fapt reţinute de către Comisie şi care stau la baza concluziilor acesteia, întreprinderea nu facilitează misiunea autorităţii de concurenţă de a descoperi încălcări şi de a le pune capăt (T-213/00, CMA CGM c. Comisia, par. 304)

Or, recurenta avea obligaţia legală, sub sancţiunea prevăzută de art. 53 din Legea concurenţei, de a răspunde corect şi complet la cererile de informaţii adresate de Consiliul Concurenţei şi de a colabora cu autoritatea de concurenţă pe parcursul desfăşurării investigaţiei, aspectele invocate fiind subsumate obligaţiei legale, fără a se demonstra depăşirea acesteia, cu atât mai mult cu cât recurenta a contestat pe toată durata procedurile constatările autorităţii de concurenţă, pe care nu le-a recunoscut nici un moment, negând constant orice implicare într-un comportament anticoncurenţial.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că reclamanta nu a probat că ar fi cooperat cu autoritatea de concurenţă dincolo de obligaţia sa legală de a coopera, motiv pentru care nu a fost avută în vedere această circumstanţă atenuantă.

În ceea ce priveşte circumstanţa prevăzută la pct. 18 lit. c) din Instrucţiuni, respectiv faptul că în perioada încălcării cifra de afaceri realizată din comercializarea produselor/serviciilor care constituie obiectul practicii anticoncurenţiale reprezintă o parte relativ redusă, de până la 20% din cifra de afaceri totală a întreprinderii, cu condiţia ca acest fapt să poată fi stabilit cu certitudine, Înalta Curte reţine că aceasta a fost invocată pentru prima dată în recurs, aspect inadmisibil faţă de dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, potrivit cărora: "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel (recurs-nn) de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri."

Prin urmare, şi aceste critici sunt nefondate.

II.4. Deşi recurenta a indicat şi motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei), aceasta nu a dezvoltat critici specifice acestui motiv de recurs.

Analizând sentinţa recurată şi prin prisma acestui motiv de recurs, Înalta Curte constată că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurentă este nefondat.

Potrivit art. 425 C. proc. civ.:"(1) Hotărârea va cuprinde:

b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor;".

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte reaminteşte că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Totodată, omisiunea primei instanţe de a oferi o motivare, în condiţiile art. 425 din C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunţare asupra acţiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv şi considerente, ca elemente componente esenţiale şi obligatorii ale hotărârii judecătoreşti.

Sub acest aspect, Curtea reţine că, într-adevăr, aşa cum s-a statuat într-o jurisprudenţă constantă de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, garanţiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului includ obligaţia de a motiva hotărârile judecătoreşti (cauza H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părţilor să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor. Deşi o instanţă internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor şi admiterea probelor, aceasta trebuie să-şi justifice activităţile, precizând motivarea deciziilor sale (cauza Suominen împotriva Finlandei, pct. 36 şi cauza Carmel Saliba împotriva Maltei, pct. 79).

Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că întinderea obligaţiei privind motivarea poate varia în funcţie de natura deciziei (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) şi trebuie analizată în lumina circumstanţelor speţei: trebuie să se ţină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justiţiabil le poate ridica în instanţă şi de diferenţele din statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doctrinare, prezentarea şi redactarea hotărârilor şi deciziilor (cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; cauza Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27).

Din această jurisprudenţă, Curtea reţine că noţiunea de proces echitabil, deşi art. 6 alin. (1) obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înţeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [ cauzele Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (dec.); Perez împotriva Franţei (MC), pct. 81], ci impune doar ca o instanţă internă care şi-a motivat decizia pe scurt - fie prin însuşirea motivelor furnizate de o instanţă de grad inferior sau altfel - să fi examinat totuşi în mod real chestiunile esenţiale supuse atenţiei sale şi să nu se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe de grad inferior (cauza Helle împotriva Finlandei, pct. 60). Mai mult, instanţa europeană a recunoscut că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părţilor să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine).

Făcând în concret aplicarea acestor principii, Curtea apreciază că instanţa de fond şi-a motivat sentinţa în acord cu dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi cu respectarea garanţiilor implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Curtea mai reţine şi că, în acord cu disp. art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată, considerentele acesteia nu sunt nici contradictorii şi nici străine de natura cauzei şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei, motivarea având o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind astfel respectate cerinţele unui proces echitabil.

De altfel, deşi s-a invocat şi motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentele aduse de recurentă antamează de fapt o greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte analizate de către instanţă în analiza motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. în cele ce preced.

Din analiza considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte nu poate confirma existenţa unor motive contradictorii sau străine de natura cauzei argumentele ce evidenţiază netemeinicia susţinerilor recurentei referitoare la inexistenţa faptei anticoncurenţiale constatate şi sancţionate fiind făcută în mod coerent şi fără contradicţii sau erori de logică juridică, prin raportare la situaţia de fapt expusă în cuprinsul deciziei contestate şi probatoriul administrat în cauză.

De altfel, criticile recurentei sub acest aspect sunt nu doar neîntemeiate, dar şi nemotivate din perspectiva încadrării lor în motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta nefăcând altceva decât să menţioneze că sentinţa recurată cuprinde constatări ale instanţei care sunt contradictorii sau străine de natura cauzei, fără a argumenta şi evidenţia aspectele care contrazic susţinerile instanţei de fond sau a arăta de ce motivarea instanţei de fond este străină de natura cauzei.

III. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Reţinând că instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciază că sentinţa civilă recurată respectă criteriilor prevăzute de art. 22 alin. (2) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar motivele contradictorii şi străine de natura cauzei invocate de recurentă nu se confirmă, prima instanţă expunând coerent silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) oct. 6 C. proc. civ. nefiind incident.

De asemenea, nu se confirmă nici criticile de nelegalitate încadrate de către instanţă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. împotriva sentinţei civile nr. 512 din 29 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 27 septembrie 2022.