Prescription of administrative compensation claim for illegally revoked fiscal warehouse authorization; knowledge of damage extent and statute limitations under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, la data de 20 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa civilă nr. 614/16.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2019 (înregistrat la data de 15.03.2019), reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 925.227 RON, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciu cauzat prin emiterea deciziei nr. 205/23.06.2005 de către Ministerul Finanţelor Publice - Comisia pentru Autorizarea Antrepozitelor Fiscale şi a Importatorilor de Produse accizabile supuse marcării, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 39 din 25 martie 2020, Curtea de Apel Ploieşti a admis excepţia tardivităţii acţiunii şi a respins, ca tardivă, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin lichidator B. (continuat prin lichidator C.I.I. C.), întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului arată că instanţa de fond în mod greşit a admis excepţia tardivităţii acţiunii, neprecizând în motivare data concretă de începere a curgerii prescripţiei şi nici cum a ajuns la concluzia tardivităţii acţiunii, respectiv cum a calculat termenul de un an. În acelaşi timp, instanţa a aplicat în mod greşit normele legale de drept substanţial referitoare la prescripţia extinctivă.

Reclamanta a indicat în cererea sa data de început a curgerii termenului de prescripţie ca fiind data de 21.05.2018, iar instanţa nu a motivat de ce nu a luat în considerare această dată. Judecătorul fondului a reţinut că nu s-a făcut dovada momentului cunoaşterii întinderii pagubei şi, pe cale de consecinţă, a considerat că termenul s-a împlinit deja.

Dar, pentru a putea stabili dacă un termen s-a împlinit sau nu trebuie să se stabilească data de început a termenului. Dacă instanţa nu era lămurită asupra datei la care reclamanta a luat la cunoştinţă de întinderea pagubei, trebuia să administreze probe cu privire la acest aspect factual. Mai mult, având în vedere că în cererea introductivă era omisă menţionarea datei la care reclamanta a luat cunoştinţă de întinderea pagubei, instanţa, în virtutea rolului său activ, trebuia să ceară lămuriri pe acest aspect, iar dacă constata că o astfel de dată a cunoaşterii întinderii pagubei nu există atunci trebuia să constate acţiunea ca fiind prematură, iar nu tardivă.

Însă, judecătorul fondului nu a încercat să afle adevărul privind data începerii curgerii prescripţiei. Practic, nu a analizat susţinerile reclamantei potrivit cărora termenul trebuie calculat de la data de 21.05.2018, astfel că cererea formulată la data de 15.03.2019 respectă termenul de un an impus de art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Prin decizia nr. 205/2005 s-a revocat autorizaţia de antrepozit fiscal nr. 407/2004, iar reclamanta a suferit pagube majore, fiind în imposibilitate de a mai continua activitatea. Decizia nr. 205/2005 a fost anulată prin sentinţa nr. 879/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prima cerere de acordare despăgubiri a fost formulată de reclamantă în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice în dosarul nr. x/2011. Cererea a fost admisă în tot prin sentinţa nr. 7264/2011, însă a fost reformată în recurs, inclusiv în privinţa despăgubirii în cuantum de 2.089.340 RON, pretinse drept compensaţie pentru unele creanţte fiscale datorate de reclamantă şi accesorii aferente. În privinţa acestei despăgubiri cerute, Înalta Curte a statuat că suma este datorată, însă nu era certă la vremea pronunţării, respectiv că raportul de expertiză contabilă însuşit de instanţa de fond nu indica nici natura debitelor achitate (TVA, impozit pe profit, impozit pe salarii, contribuţii, etc.) şi nici datele la care au luat naştere obligaţiile fiscale, pentru a se putea concluziona asupra întinderii acestei componente a prejudiciului constând în taxe şi impozite plătite de reclamantă, precum şi penalităţi de întârziere.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă despăgubirea corespunzătoare penalităţilor de întârziere datorate de reclamantă. Întinderea pagubei nu a fost cunoscută de reclamantă la data judecării primei cereri de despăgubiri, ci de abia după ce s-a fixat cuantumul creanţei fiscale (ce include şi aceste penalităţi) în cadrul dosarului de faliment.

Reclamanta a formulat o contestaţie la creanţele fiscale în cadrul dosarului de insolvenţă, care s-a judecat în anul 2017.

Din 2017 şi până la 21.05.2018 situaţia a fost incertă deoarece s-a judecat recursul fostului lichidator declarat cu privire la schimbarea sa, iar noul lichidator a intrat în puteri depline abia în luna mai 2018.

Rezultă, astfel, că reclamanta prin administratorul special nu a stat în pasivitate, iar pasivitatea fostului lichidator, a noului lichidator şi incertitudinea privind persoana lichidatorului care trebuia să depună acţiunea nu este imputabilă reclamantei.

Chiar şi noul lichidator a formulat acţiunea după ce instanţa i-a pus în vedere să o formuleze. Ca atare, prescripţia a început să curgă abia la 21.05.2018.

Pe de altă parte, data începerii termenului de prescripţie este data definitivării şi publicării tabelului creanţelor după admiterea definitivă a contestaţiei reclamantei, or acest tabel nu a fost publicat nici până la data formulării recursului de faţă. Reclamanta a indicat drept dată de începere a curgerii termenului data la care tabelul trebuia publicat.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Finanţelor) a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că sentinţa este pronunţată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 11 alin. (2) coroborate cu art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Recurenta-reclamantă avea posibilitatea de a solicita plata despăgubirilor în cuantum de 925.227 RON reprezentând penalităţi de întârziere pentru taxele şi impozitele neplătite pe perioada închiderii nelegale a fabricii (iulie 2005- octombrie 2007), cât şi pe cele în sumă de 1.209.227 RON reprezentând taxe şi impozite, produse ca urmare a emiterii deciziei nr. 205/2005 în termen de un an de la data luării la cunoştinţă asupra pagubei.

Instanţa a reţinut corect că existenţa pagubei a fost cunoscută de reclamantă cel mai târziu la data înregistrării dosarului nr. x/2008 Reclamanta nu a făcut dovada faptului că a cunoscut întinderea pagubei în cadrul dosarului de faliment, nedepunând înscrisuri justificative în acest sens.

Simpla afirmaţie a recurentei-reclamante că data de la care trebuie calculat termenul de un an este 21.05.2018 nu este suficientă.

Deşi contestaţia reclamantei asupra creanţelor fiscale a fost soluţionată în dosarul de faliment la data de 28.06.2017, reclamanta consideră că termenul de un an nu trebuie calculat nici de la această dată, ci de la 21.05.2018, când a încetat incertitudinea în privinţa lichidatorului care reprezintă societatea.

Aceste susţineri sunt nefondate, reclamanta cunoscând întinderea pagubei încă de la momentul sesizării instanţei cu prima cerere de despăgubiri în 2008.

Hotărârea de fond este motivată cuprinzând raţionamentul juridic pe care se bazează, iar recursul nu prezintă veritabile motive de nelegalitate, în sensul celor reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cererea reclamantei are ca obiect obligarea Ministerului Finanţelor la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 925.227 RON, reprezentând penalităţile de întârziere pentru creanţe fiscale neachitate la scadenţă de societate în perioada 28.07.2005-30.10.2007 (perioada închiderii fabricii ca urmare a emiterii deciziei nr. 205/2005 de revocare a autorizaţiei de antrepozit fiscal).

Cererea se bazează pe anularea deciziei nr. 205/2005 a MFP prin sentinţa civilă nr. 879/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2005, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/30.10.2007 a ÎCCJ.

Instanţa de fond a reţinut că cererea reclamantei de despăgubiri întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004 este tardivă întrucât existenţa pagubei a fost cunoscută de aceasta cel mai târziu la data înregistrării dosarului nr. x/2008, iar reclamanta nu a făcut dovada că a cunoscut întinderea pagubei mai târziu, în cadrul dosarului de faliment, aşa cum a pretins prin cererea introductivă. S-a reţinut de asemenea că reclamanta nici nu a indicat în concret data la care a cunoscut întinderea pagubei.

Criticile recurentei-reclamante întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate. Înalta Curte reţine că instanţa de fond a expus în întregime raţionamentul pe care se sprijină soluţia de respingere a cererii ca fiind formulată cu depăşirea termenului legal, arătând atât motivele de fapt cât şi temeiul de drept pentru admiterea excepţiei.

Ceea ce susţine recurenta-reclamantă este că judecătorul fondului nu a stăruit prin toate mijloacele legale pentru stabilirea completă a faptelor şi aplicarea corectă a legii. Astfel, se invocă o încălcare a normei de procedură cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., care statuează cu privire la rolul activ al instanţei în derularea procedurii.

Înalta Curte constată că nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu se poate identifica o neregulă (de procedură) care să conducă la casarea sentinţei pronunţate. Împrejurarea că reclamanta a omis în cuprinsul cererii să indice data la care pretinde că a luat cunoştinţă de întinderea pagubei, este un aspect factual corect evidenţiat în motivarea sentinţei, fără a fi însă argumentul esenţial în pronunţarea soluţiei. Hotărâtoare a fost concluzia instanţei în sensul că reclamanta a cunoscut existenţa pagubei cel mai târziu în 2008, când a formulat prima cerere de despăgubiri şi nu a dovedit că întinderea pagubei constând în accesorii datorate pentru creanţe fiscale restante i-a fost cunoscută abia mai târziu în cadrul dosarului de faliment.

Recurenta-reclamantă critică şi acest considerent referitor la neprobarea susţinerilor sale, apreciind că instanţa trebuia să dispună din oficiu administrarea de probe în vederea stabilirii datei de început a termenului de prescripţie.

Înalta Curte constată că rolul activ al instanţei se limitează la stabilirea faptelor şi prevenirea oricărei greşeli în aflarea adevărului în cauză, având ca scop aplicarea corectă a legii şi nu se întinde la dispunerea şi administrarea de probe din oficiu care să suplinească lipsa de diligenţă a reclamantului în probarea afirmaţiilor şi pretenţiilor sale.

Prin urmare, nu se identifică în parcursul judecăţii în fond neregula de procedură invocată.

Cât priveşte criticile din recurs subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea se referă la greşita aplicare a art. 19 din Legea nr. 554/2004. Norma stabileşte termenul de prescripţie de un an în care poate fi formulată cererea de despăgubiri pentru prejudicii cauzate prin emiterea nelegală a unui act administrativ, termen care curge de la data la care persoana vătămată (care nu a cerut despăgubirile odată cu anularea actului) a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Cu menţiunea că instanţa s-a referit la tardivitatea cererii, deşi termenul statuat este unul de prescripţie, iar nu de decădere, eroare însă de ordin formal şi care nu este aptă să conducă la o reformare a sentinţei, Înalta Curte constată nefondate criticile recurentei-reclamante.

Reclamanta a mai formulat anterior o cerere de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, bazată tot pe anularea deciziei nr. 205/2005 a MFP prin sentinţa civilă nr. 879/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 4126/30.10.2007 a ÎCCJ.

Cererea precedentă referitoare la despăgubiri a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 şi s-a referit inclusiv la componenta taxelor şi impozitelor plătite de reclamantă şi a penalităţilor de întârziere datorate pentru creanţele fiscale neonorate în perioada 28.07.2005-30.10.2007, în cuantum de 2.089.340 RON.

În privinţa acestei componente a prejudiciului, prin decizia irevocabilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal nr. 3284/27.06.2012 s-a reţinut că instanţa de fond şi-a însuşit greşit concluziile expertului contabil numit în cauză, care nu a indicat nici natura debitelor achitate - TVA, impozit pe profit, impozit pe salarii, contribuţii, etc.- şi nici datele la care au luat naştere obligaţiile fiscale, pentru a se putea concluziona asupra acestei componente a prejudiciului.

Se constată din cuprinsul acestei motivări a deciziei nr. 3284/2012, că nu s-a reţinut necunoaşterea de către reclamantă a întinderii pagubei sub aspectul taxelor şi impozitelor datorate şi a accesoriilor aferente, ci s-a reţinut, raportat la împrejurarea că aceste pretenţii de despăgubiri făceau obiectul dosarului, că probatoriul administrat nu este concludent asupra existenţei şi întinderii prejudiciului.

Cu alte cuvinte, s-a reţinut o nedovedire a pretenţiilor, iar nu necunoaşterea de către reclamantă a întinderii pagubei, aşa cum se pretinde prin cererea de chemare în judecată pendinte.

Ca atare, prima instanţă a reţinut corect că se impune o prezumţie de cunoaştere a existenţei şi întinderii pagubei pretinse de reclamantă încă de la data formulării primei cereri de despăgubiri, câtă vreme această pretenţie a format obiectul dosarului precedent, rejudecat sub nr. x/2011, iar această prezumţie simplă nu a fost răsturnată de reclamantă în cauza de faţă.

Reclamanta, deşi a pretins că întinderea pagubei, în sensul stabilirii cuantumului accesoriilor aferente creanţelor fiscale, i-ar fi fost cunoscută abia în urma soluţionării contestaţiei sale la creanţele fiscale în dosarul de faliment, respectiv la data de 28.06.2017, nu a probat în faţa primei instanţe această împrejurare.

În recurs dovedeşte că a exercitat o contestaţie la creanţele fiscale înscrise în tabelul creditorilor, soluţionată de judecătorul sindic prin sentinţa nr. 47/30.01.2017 (a Tribunalului Dâmboviţa), rămasă definitivă prin decizia nr. 1306/28.06.2017. Contestaţia s-a referit şi la creşterea nivelului accesoriilor faţă de data deschiderii procedurii falimentului, însă, din motivarea hotărârilor rezultă că reclamanta cunoştea deja cuantumul accesoriilor acumulate până la data deschiderii procedurii, în sumă de 925.227 RON, la care se raportează cererea de faţă.

Pe de altă parte, chiar luând în considerare poziţia recurentei-reclamante privitoare la data cunoaşterii întinderii pagubei, se constată că acţiunea a fost introdusă la data de 15.03.2019, cu depăşirea termenului de prescripţie de un an, în raport de pretinsa dată a cunoaşterii întinderii penalităţilor - 28.06.2017.

Nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora deşi data de 28.06.2017 este data cunoaşterii întinderii pagubei, nu aceasta ar fi data de la care curge termenul de prescripţie datorită schimbărilor intervenite pe parcursul procedurii falimentului cu privire la lichidatorul numit. Împrejurarea că au avut loc astfel de modificări în privinţa reprezentării legale a reclamantei nu reprezintă o cauză de amânare sau suspendare a curgerii termenului de prescripţie.

Recurenta-reclamantă a formulat şi afirmaţia potrivit căreia data începerii termenului de prescripţie trebuie considerată data definitivării şi publicării tabelului creanţelor, după admiterea definitivă a contestaţiei sale, care nu ar fi avut loc nici până la data formulării recursului de faţă. Susţinerea este nefondată, nefiind indicat niciun argument pentru care cunoaşterea întinderii pagubei în sensul art. 19 din Legea nr. 554/2004, constând în penalităţi datorate pentru creanţe fiscale stabilite definitiv, conform afirmaţiilor recurentei, la data de 28.06.2017 ar trebui corelată cu data publicării tabelului definitiv al creanţelor din procedura falimentului.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator C.I.I. C. împotriva sentinţei civile nr. 39 din 25 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2022.