Effectiveness of provisional res judicata from non-executable administrative sentence in annulling international arbitral award

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 29 noiembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., solicitând anularea sentinţei arbitrale finale din 22 octombrie 2019 pronunţată de către International Court of Arbitration (ICC) în dosarul arbitral nr. x/2015 şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 540 din 2 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti:

- a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, opusă de pârâtă;

- a admis cererea formulată de reclamanta B. (fostă A.), în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A.;

- a anulat sentinţa arbitrală finală din 22 octombrie 2019 pronunţată de ICC în dosarul arbitral nr. x/2015 şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a declarat recurs, ce a fost înregistrat pe rolul ÎCCJ-SCAF sub nr. x/2020, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare, ca nefondată.

În motivarea recursului arată că sentinţa este insuficient motivată în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare şi, de asemenea, cuprinde motive contradictorii (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.). Totodată, se arată că sentinţa fost pronunţată cu nerespectarea normelor de procedură a căror încălcare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) precum şi cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

1. Respingerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anulare este insuficient motivată, instanţa rezumându-se la a preciza, pe de o parte, că argumentele pârâtei ar viza fondul cauzei, iar pe de altă parte, că nu ar putea respinge unele dintre motivele acţiunii în anulare ca inadmisibile, iar pe altele să le admită sau să le respingă, analizându-le pe fond.

Excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost argumentată de pârâtă în raport de fiecare dintre motivele de anulare invocate, aşa încât şi instanţa de judecată trebuia să analizeze punctual dacă respectivele motive de anulare se încadrează în dispoziţiile limitative ale art. 608 alin. (1) C. proc. civ.. Or, instanţa nu a analizat niciunul dintre argumentele invocate în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii, ci s-a limitat la argumentul că motivele de anulare privitoare la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral şi încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii se subsumează art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) din C. proc. civ.

Această motivare sumară încalcă dreptul la un proces echitabil, precum şi obligaţia pe care judecătorul o are de a arăta motivele de fapt şi de drept în baza cărora şi-a format convingerea.

2. Soluţia asupra excepţiei inadmisibilităţii încalcă normele de procedură. Acţiunea în anulare a fost întemeiată pe motive ce nu pot fi încadrate în cazurile reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ., aşa încât trebuia respinsă ca inadmisibilă.

În cauză, niciunul dintre motivele acţiunii în anulare nu poate fi încadrat în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., toate tinzând către o rejudecare a fondului cererii de arbitrare, or acţiunea în anularea unei hotărâri arbitrale nu are efectul devolutiv al căii de atac a apelului.

Potrivit art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei de inadmisibilitate a motivelor acţiunii în anulare şi, numai dacă ar fi ajuns la concluzia că există motive care se încadrează în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ar fi trebuit să treacă la analiza pe fond a acestora.

Aplicând un raţionament potrivit căruia nu ar avea posibilitatea să se pronunţe în sensul inadmisibilităţii numai cu privire la unele dintre motivele cererii de anulare, instanţa de fond a încălcat prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Cât priveşte motivul acţiunii întemeiat pe art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., acesta nu se încadrează în textul legal, trebuind făcută distincţia între normele de constituire a instanţei şi cele de competenţă. Motivul de anulare reglementat de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. este nerespectarea regulilor de constituire a tribunalului arbitral, iar nu necompetenţa instituţiei de arbitraj.

În cauză, tribunalul arbitral a fost constituit conform Regulilor ICC indicate în Condiţiile speciale ale Contractului. Reclamanta nu a invocat încălcarea acestor prevederi contractuale, ci este partea care a iniţiat procedura arbitrală în faţa ICC în conformitate cu subclauza 20.6 din Condiţiile generale ale Contractului şi subclauza 20.6 din Condiţiile speciale ale Contractului.

Singura parte contractantă care a ridicat o obiecţie cu privire la competenţa ICC a fost CNAIR S.A..

Regulile ICC sunt clare cu privire la limitarea în timp a dreptului de a contesta modalitatea de constituire a tribunalului arbitral (art. 14). În condiţiile neformulării unei contestaţii în termenul prevăzut de regulile ICC, chiar trecând peste aspectul că în realitate argumentele reclamantei nu se referă la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral ci la competenţa acestuia, este inadmisibil motivul de anulare neinvocat în prealabil în faţa tribunalului arbitral.

Art. 608 alin. (2) C. proc. civ. stipulează expres că nu mai pot fi invocate ca motive pentru anularea hotărârii arbitrale neregularităţile care nu au fost ridicate potrivit art. 592 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod.

Pe de altă parte, motivul de anulare privind necompetenţa tribunalului arbitral poate forma numai obiectul unei acţiuni în anulare întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. a) şi b) C. proc. civ. (litigiul nu era susceptibil de soluţionare pe calea arbitrajului, litigiul a fost soluţionat de tribunalul arbitral fără să existe convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperante). Or, în mod evident, intimata-reclamantă nu invocă astfel de motive de anulare.

În concluzie, acţiunea în anulare întemeiată pe art. 608 alin. (1) lit. c) este inadmisibilă întrucât argumentele reclamantei nu se încadrează în sfera de aplicare a acestui motiv de anulare.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. -încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri ori a dispoziţiilor imperative ale legii, niciunul dintre argumentele invocate de reclamantă nu se încadrează în acest motiv de anulare.

Nici interpretarea prevederilor contractuale şi nici principiul forţei obligatorii a contractului nu se subsumează dispoziţiilor imperative ale legii.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 430 C. proc. civ., respectiv a autorităţii de lucru judecat, recurenta-pârâtă arată că sentinţa nr. 4119/2018 nu era definitivă la data pronunţării hotărârii arbitrale finale, deci nu avea autoritate de lucru judecat. Mai mult, efectele acestei sentinţe erau suspendate de drept ca urmare a recursului declarat de intimata-reclamantă. Sentinţa nr. 4119/2018 nu avea autoritate de lucru judecat nici măcar la data la care Curtea de Apel Bucureşti a pronunţat sentinţa în prezent recurată, astfel că neexistând o autoritate de lucru judecat nu exista nici premisa de aplicare a art. 430 C. proc. civ.

Chiar şi după definitivarea sentinţei nr. 4119/2018, nu se poate reţine o încălcare a autorităţii de lucru judecat pentru că tribunalul arbitral nu a analizat şi nu s-a pronunţat prin hotărârea arbitrală finală asupra vreuneia dintre chestiunile de drept ce fuseseră deja tranşate prin sentinţa nr. 4119/2018.

3. Sentinţa nr. 540/2020 cuprinde motive contradictorii, instanţa reţinând pe de o parte că recursul declarat împotriva sentinţei nr. 4119/2018 a suspendat executarea acestei hotărâr,i iar pe de altă parte că respectiva sentinţă se bucura de autoritate de lucru judecat.

Urmarea efectului suspensiv al recursului în materia contenciosului administrativ, hotărârea pronunţată în primă instanţă nu produce niciun efect juridic până la data definitivării sale. Astfel, sentinţa de anulare a hotărârii arbitrale parţiale nu a produs niciun efect procedural până la data soluţionării recursului. În acelaşi timp, ICC nu avea un temei legal pentru a trimite cauza către CACI-CCIR pentru judecarea disputei arbitrale de către această instituţie arbitrală.

Reţinerea, pe de-o parte, a caracterului suspensiv de executare al recursului, iar pe de altă parte a efectului procedural al autorităţii de lucru judecat, care însă nu avea cum să se producă anterior soluţionării recursului, face ca sentinţa recurată că cuprindă motive contradictorii.

4. Sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv a art. 484 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar şi a art. 178 C. proc. civ., intimata-reclamantă neputându-şi invoca propria culpă în motivarea acţiunii în anulare.

Mai mult, prima instanţă nu a respectat dispoziţiile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., respectiv nu a exercitat un rol activ în aflarea adevărului.

Prin sentinţa nr. 4119/2018 s-a dispus trimiterea dosarului arbitral către CACI-CCIR. Executarea obligaţiei supuse se realizează în temeiul puterii executorii a respectivei hotărâri, iar nu în temeiul autorităţii de lucru judecat. În contencios administrativ caracterul executoriu al hotărârii ia naştere la data dobândirii caracterului definitiv de către hotărârea ce urmează a fi pusă în executare, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tribunalul arbitral nu a încălcat puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, nereluând chestiuni litigioase care au fost deja tranşate prin sentinţă, iar pe de altă parte nu putea reţine executorialitatea sentinţei 4119/2018, recursul exercitat împotriva acesteia fiind suspensiv de executare.

Ca atare, sentinţa nr. 4119/2018 nu a avut nicio incidenţă asupra procedurii arbitrale încheiate prin hotărârea arbitrală finală.

Instanţa de fond a aplicat un raţionament greşit, stabilind caracterul executoriu al sentinţei nr. 4119/2018 în raport de autoritatea de lucru judecat provizorie a acesteia.

Tribunalul arbitral nu a pronunţat hotărârea arbitrală finală cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, fie aceasta şi provizorie, întrucât o astfel de încălcare implică, ca situaţie premisă, analiza pentru a doua oară a unei chestiuni de drept ce a fost deja tranşată printr-o hotărâre judecătorească anterioară. Or, necompetenţa ICC nu a mai fost supusă analizei tribunalului arbitral în faza a doua a procedurii arbitrale.

Sentinţa nr. 4119/2018 putea fi pusă în mod efectiv în aplicare numai după dobândirea caracterului definitiv, când a dobândit şi caracter executoriu. Or acest lucru s-a petrecut abia la data de 27.07.2020, ca urmare a renunţării reclamantei la judecarea propriului recurs, în vreme ce hotărârea arbitrală finală a fost pronunţată de tribunalul arbitral la data de 22.10.2019.

Deci sentinţa nr. 4119/2018 produce efecte începând cu 27.07.2020, fără a retroactiva, iar hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de procedură în temeiul cărora efectele sentinţei nr. 4119/2018 erau suspendate de drept.

Chiar dacă s-ar accepta teza potrivit căreia sentinţa nr. 4119/2018 producea efecte la data la care tribunalul arbitral a pronunţat hotărârea arbitrală finală, trebuie verificat ce tip de nulitate determină neregularitatea şi dacă aceasta se încadrează în vreunul dintre motivele de anulare reglementate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Or, necompetenţa instituţiei de arbitraj nu constituie motiv de anulare a sentinţei arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. c), care vizează exclusiv nelegala constituire a tribunalului arbitral.

Şi dacă s-ar accepta incidenţa art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cazul de necompetenţă ar fi de ordine privată, iar faţă de dispoziţiile art. 130 alin. (3) şi art. 178 din acelaşi cod nu poate fi invocat de reclamantă, care a adresat cererea tribunalului arbitral necompetent.

Intimata-reclamantă săvârşeşte un abuz de drept întrucât, nemulţumită fiind de soluţia dată de tribunalul arbitral pe fondul disputei, invocă existenţa unor vicii de procedură legate de necompetenţa tribunalului arbitral, cu toate că soluţionarea cauzei de către acest tribunal reprezintă rezultatul actului său de sesizare.

Recurenta reiterează că art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ. limitează invocarea oricărei excepţii privind constituirea tribunalului arbitral până la primul termen de judecată în cadrul procedurii arbitrale.

Tribunalul arbitral, sesizat cu cererea CNAIR de suspendare a procedurii arbitrale până la soluţionarea recursului declarat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 4119/2018, a emis ordinul procedural nr. 3/18.01.2019 prin care a dispus continuarea procedurii, făcând o analiză a efectelor pe care le producea la momentul respectiv sentinţa nr. 4119/2018. Intimata-reclamantă însăşi a confirmat caracterul suspensiv de executare al recursului declarat împotriva sentinţei nr. 4119/2018.

În concluzie, sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea normelor de procedură ce consacră în materia procedurii civile principiul potrivit căruia nimeni nu îşi poate invoca propria culpă.

Judecătorul fondului trebuia să uzeze de rolul său activ pentru a cerceta efectele pe care sentinţa nr. 4119/2018 le avea la data la care tribunalul arbitral a pronunţat hotărârea arbitrală finală, în raport de regulile ICC care guvernează activitatea de judecată.

Atât timp cât aceste reguli nu impuneau tribunalului arbitral să sisteze judecata şi erau aplicabile prevederile art. 484 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, judecătorul fondului trebuia să constate că tribunalul arbitral nu avea nici obligaţia şi nici dreptul de a pune în aplicare la momentul respectiv sentinţa nr. 4119/2018 şi nici de a suspenda procedura arbitrală.

5. Sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor imperative de drept material.

Având în vedere aşa cum s-a arătat anterior că sentinţa nr. 4119/2018 nu era executorie la data pronunţării de către tribunalul arbitral a hotărârii arbitrale finale nu se putea reţine autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe. Efectele procedurale ale unei hotărâri judecătoreşti (autoritatea de lucru judecat şi puterea executorie) sunt subordonate efectelor substanţiale şi se produc doar atunci când hotărârea devine definitivă, nu şi când este afectată de o condiţie suspensivă, neputând fi pusă în executare.

Recurenta-pârâtă reiterează că efectele sentinţei nr. 4119/2018 erau suspendate datorită exercitării recursului de către reclamantă, iar regulile ICC nu reglementau obligaţia tribunalului arbitral de a sista judecata şi de a trimite cauza instanţei arbitrale a cărei competenţă a fost stabilită prin sentinţa nr. 4119/2018.

Deci, tribunalul arbitral nu avea nici obligaţia şi nici dreptul de a pune în aplicare sentinţa nr. 4119/2018 şi nici de a suspenda procedura arbitrală.

Ca atare, sentinţa recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 484 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, astfel că hotărârea este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă B. solicită respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare, arată că instanţa a explicat silogismul juridic care a condus la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii, invocată de CNAIR. Contrar poziţiei recurentei-pârâte, intimata arată că prima instanţă nu mai trebuia să motiveze şi să analizeze în cadrul excepţiei inadmisibilităţii dacă celelalte motive ale acţiunii în anulare se încadrează sau nu în prevederile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., câtă vreme a identificat un motiv al acţiunii în anulare admisibil.

Prima instanţă era ţinută să analizeze admisibilitatea tuturor motivelor acţiunii doar în ipoteza în care niciunul dintre acestea nu se încadra în art. 608 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce ar fi condus la admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.

Cererea reclamantei a fost analizată în mod corect din perspectiva admisibilităţii, într-o abordare unitară şi indivizibilă câtă vreme calea de atac a acţiunii în anulare vizează un singur act jurisdicţional, şi anume sentinţa arbitrală finală, în ansamblul său.

Criticile recurentei-pârâte referitoare la încălcarea art. 248 alin. (1) şi art. 608 alin. (1) C. proc. civ. sunt nefondate. Art. 248 a fost respectat, instanţa soluţionând excepţia inadmisibilităţii înainte de soluţionarea fondului acţiunii în anulare. Instanţa nu trebuia să analizeze cu prioritate admisibilitatea fiecărui motiv de acţiune în anulare, ci în mod corect a respins excepţia inadmisibilităţii, după ce a identificat un prim motiv de acţiune în anulare admisibil din perspectiva art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Motivul principal al acţiunii în anulare, cel admis de prima instanţă, se referă la nerespectarea efectelor obligatorii ale sentinţei nr. 4119/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, prin care s-a stabilit că ICC nu este instituţia arbitrală competentă să judece diferendul părţilor, tribunalul arbitral nefiind legal constituit.

Constituirea tribunalului arbitral în conformitate cu convenţia arbitrală are dublă relevanţă, pe de o parte cu privire la instituţia arbitrală competentă să judece litigiul potrivit convenţiei arbitrale, iar pe de altă parte cu privire la compunerea tribunalului arbitral potrivit regulilor de procedură arbitrală aplicabile de instanţa arbitrală.

Concluzia din sentinţa nr. 4119/2018, conform căreia părţile s-au referit prin convenţia arbitrală la CCIR iar nu la ICC, se impune părţilor cu efect obligatoriu conform art. 435 C. proc. civ. şi beneficiază de autoritate de lucru judecat, în sensul că stabileşte instituţia arbitrală competentă să judece litigiul şi, de asemenea, că tribunalul arbitral trebuia să se constituie în conformitate cu regulile CCIR iar nu în conformitate cu regulile ICC.

Ca atare, prima instanţă a considerat corect că motivul invocat de reclamantă este admisibil şi se încadrează în dispoziţiile ar. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Cât priveşte invocarea art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., aceasta s-a bazat pe aceeaşi împrejurare, respectiv pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, care este de ordine publică.

Susţinerile recurentei pârâte potrivit cărora efectele sentinţei erau suspendate urmarea exercitării recursului, iar hotărârea nu se bucura decât de o autoritate de lucru judecat provizorie nu pot fi primite.

În cauza pendinte instanţa este ţinută de autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, indiferent de ceea ce prevede art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Nu există nicio contradicţie între considerentele sentinţei recurate prin care s-a reţinut suspendarea caracterului executoriu al sentinţei nr. 4119/2018 prin formularea cererii de recurs şi cel prin care s-a dat valenţă autorităţii de lucru judecat. Caracterul executoriu (reglementat de art. 433 C. proc. civ.) şi autoritatea de lucru judecat (reglementată de art. 430 şi 431 C. proc. civ.) sunt efecte distincte ale hotărârii judecătoreşti, iar în temeiul art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se suspendă doar caracterul executoriu al sentinţei nu şi celelalte efecte ale hotărârii care rămân în continuare aplicabile, inclusiv autoritatea de lucru judecat.

Susţinerile recurentei potrivit cărora niciunul dintre efectele sentinţei nu poate fi pus în executare nu au niciun fundament juridic.

Sentinţa nr. 4119/2018 beneficiază de autoritate de lucru judecat inclusiv pe perioada suspendării caracterului său executoriu, iar tribunalul arbitral, părţile din prezentul litigiu şi instanţa trebuie să respecte aspectele obligatorii stabilite prin hotărârea menţionată.

Hotărârea arbitrală finală a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, iar nu caracterul executoriu al acestei sentinţe.

Autoritatea de lucru judecat există de la momentul pronunţării hotârării, nu numai de la definitivarea soluţiei prin epuizarea căilor de atac.

Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de fond ar fi încălcat prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ., permiţând reclamantei să-şi invoce propria culpă, intimata-reclamantă arată că teza recurentei porneşte de la premisa eronată potrivit căreia normele care reglementează excepţia (ca mijloc procedural) ar fi aceelaşi cu cele care guvernează aplicarea unei hotărâri pronunţate în urma invocării excepţiei. Or, în pofida faptului că necompetenţa organului arbitral este o chestiune lăsată la nivelul disponibilităţii părţilor, valorificarea unei hotărâri intermediare (denumită hotărâre parţială) nu reprezintă o chestiune de ordine privată. Ca atare, împrejurarea că reclamanta nu a invocat necompetenţa tribunalului arbitral este lipsită de relevanţă. Efectele nulităţii pronunţate se produc automat, numai invocarea acesteia şi parcursul procesual fiind la dispoziţia părţii, iar nu şi efectul hotărârii.

Nefondată este şi susţinerea potrivit căreia instanţa nu ar fi exercitat rolul său activ. În realitate, instanţa a analizat care sunt efectele sentinţei nr. 4119/2018.

Este clar că sentinţa arbitrală finală a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat provizorii a sentinţei nr. 4119/2018 a Curţii de Apel Bucureşti. Respingând cererea de suspendare a judecăţii, suspendare care era facultativă, tribunalul arbitral şi-a asumat riscul ca hotărârea arbitrală finală să fie anulată, în situaţia în care instanţele române vor confirma definitiv necompetenţa şi nelegala constituire a tribunalului ICC.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând recursul pârâtei CNAIR prin prisma criticilor invocate, Înalta Curte îl constată nefondat pentru următoarele argumente:

Înainte de a proceda la analiza punctuală a motivelor de recurs invocate subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte va aminti aspectele factuale relevante în analiza de legalitate a sentinţei pronunţate în fond.

Printr-o primă sentinţă arbitrală parţială din 23.03.2017, tribunalul arbitral ICC (sesizat de reclamanta A. SpA, devenită B.) a decis că este competent să judece litigiul având ca obiect plata unor despăgubiri cerute în baza contractului părţilor nr. x din 20.05.2011.

Prin sentinţa nr. 4119/16.10.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat sentinţa arbitrală parţială menţionată, pronunţată în dosarul ICC nr. x/2015 şi a trimis cauza spre competentă judecare la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că instituţia de arbitraj indicată în anexa la contractul părţilor este Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României din Bucureşti, iar nu International Chamber of Commerce - International Court of Arbitration (ICC), astfel că tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenţiei arbitrale, fiind întemeiat motivul de anulare a sentinţei arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., invocat de CNAIR.

Sentinţa nr. 4119/2018 a rămas definitivă prin decizia ÎCCJ-SCAF nr. 3832/23.07.2020, prin care s-a luat act de renunţarea lui A. SpA la recursul declarat împotriva sentinţei.

După pronunţarea sentinţei nr. 4119/2018 şi înainte de rămânerea ei definitivă, Tribunalul arbitral ICC a continuat procedura de soluţionare a cererii de arbitrare adresată de reclamantă şi a cererii reconvenţionale formulate de CNAIR, pronunţând la data de 22.10.2019 sentinţa arbitrală finală, ce face obiectul prezentei acţiuni în anulare declarate de reclamantă.

Printre motivele acţiunii în anulare formulate de reclamantă se numără pronunţarea sentinţei arbitrale finale de un tribunal arbitral necompetent/nelegal constituit şi cu încălcarea unor dispoziţii de ordine publică, respectiv a art. 430-431 C. proc. civ., privind autoritatea de lucru judecat şi a art. 174 alin. (2) coroborate cu art. 176 pct. 3 şi 4 din acelaşi Cod, care stabilesc că actele efectuate de o instanţă necompetentă precum şi cu încălcarea regulilor de constituire a instanţei sunt nule.

În susţinerea acestor motive, încadrate în cazurile de anulare a sentinţei arbitrale prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ., reclamanta se prevalează de sentinţa nr. 4119/2018.

Pârâta CNAIR i-a opus excepţia inadmisibilităţii, susţinând că niciunul dintre motivele de anulare invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii, reţinând că motivele privind modalitatea de constituire a tribunalului arbitral şi cele privind încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii se subsumează cazurilor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ. şi ca atare, fără a analiza alte argumente de inadmisibilitate raportate la celelalte motive ale acţiunii în anulare, a respins excepţia inadmisibilităţii, statuând că cererea având ca unic obiect anularea sentinţei arbitrale nu poate fi respinsă ca inadmisibilă pentru unele dintre motivele cererii şi analizată pe fond cu privire la celelalte.

1. Un prim rând de critici formulate prin recurs se referă la maniera susmenţionată de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii, recurenta-pârâtă susţinând, pe de o parte, că sentinţa ar fi insuficient motivată câtă vreme nu a tratat inadmisibilitatea opusă fiecărui motiv de anulare, iar pe de altă parte că instanţa avea obligaţia de a se pronunţa cu prioritate asupra excepţiei de inadmisibilitate a tuturor motivelor cererii.

Aceste critici, care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Prima instanţă, constatând că excepţia inadmisibilităţii a fost invocată prin raportare la fiecare motiv al acţiunii în anulare şi la încadrarea acestora în dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut corect că identificarea a două prime motive care corespund cazurilor de anulare prevăzute de art. 608 alin. (1) lit. c) şi h) C. proc. civ., ambele bazate pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, este suficientă pentru respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii.

Împrejurarea că instanţa, găsind admisibile cele două motive, a continuat cu analiza lor pe fond, fără să mai tranşeze finele de neprimire opus celorlalte motive ale acţiunii în anulare, nu încalcă nici dispoziţiile art. 248 şi nici pe cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Abordarea respectă regulile de procedură câtă vreme a fost tratată cu prioritate excepţia inadmisibilităţii şi numai în urma respingerii acesteia a fost analizat fondul celor două motive de anulare a sentinţei arbitrale.

De asemenea, recurenta-pârâtă susţine fără temei că a avut loc o încălcare a obligaţiei de motivare, instanţa nefiind datoare să analizeze mai întâi admisibilitatea tuturor motivelor cererii, prin raportare la dispoziţiile art. 608 alin. (1) C. proc. civ.. Dimpotrivă, procedura urmată se înscrie în coordonatele unei analize eficiente şi utile a cauzei întrucât admiterea pe fond a acţiuni în anulare pentru cele două motive făcea inutilă tratarea excepţiei inadmisibilităţii opuse celorlalte motive ale acţiuni în anulare.

Practic, instanţa de fond s-a pronunţat numai pe două dintre motivele acţiunii în anulare, analizând prioritar admisibilitatea şi apoi fondul acestora, iar procedând astfel nu a încălcat nicio normă aplicabilă procesului civil.

2. Printr-o altă critică, subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că nici cele două motive ale acţiunii în anulare admise nu se încadrau în prevederile art. 608 C. proc. civ.. Este criticată astfel soluţia de declarare admisibilă a acţiunii în anulare.

Instanţa de fond a considerat admisibilă acţiunea, prin prisma motivelor de anulare referitoare la modalitatea de constituire a tribunalului arbitral - art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. şi încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii - art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. se referă la constituirea tribunalului arbitral cu încălcarea convenţiei arbitrale, iar nu la necompetenţa acestui tribunal. Or, ceea ce s-a valorificat de către instanţa de fond a fost necompetenţa instituţiei de arbitraj, care nu se încadrează în cazul de anulare menţionat.

Pe de altă parte, recurenta-pârâtă arată că, şi dacă s-ar considera că motivul corespunde cazului de anulare invocat, respectiv în dispută ar fi modalitatea de constituire a tribunalului arbitral, reclamanta, faţă de dispoziţiile art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ., nu are deschisă calea invocării motivului de anulare întrucât în procedura arbitrală nu a ridicat chestiunea nelegalei constituiri a tribunalului arbitral.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a apreciat cu aplicarea corectă a legii că în cauză este incident motivul de anulare a sentinţei arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

O primă observaţie care se impune este aceea că cele două motive de anulare valorificate sunt strâns legate, ambele întemeindu-se pe sentinţa nr. 4119/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă.

Prin aceasta a fost desfiinţată sentinţa arbitrală parţială prin care tribunalul arbitral a constatat că are competenţa de a soluţiona litigiul părţilor. În hotărârea judecătorească se reţine că tribunalul arbitral nu a fost constituit conform convenţiei arbitrale, fiind găsit întemeiat motivul de anulare a sentinţei arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., care fusese invocat de CNAIR.

Nu poate fi ignorat că acţiunea în anulare de faţă se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, pe baza căreia reclamanta a dezvoltat motive de anulare încadrate atât în lit. c) cât şi în lit. h) a art. 608 C. proc. civ.

Respectând autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, instanţa de fond nu putea decât să constate că motivul de anulare referitor la nelegala constituire a tribunalului arbitral, odată statuat prin hotărâre judecătorească, este incident în privinţa sentinţei arbitrale finale adoptate, situaţie în care în mod corect a fost reţinută admisibilitatea acţiunii în anulare în baza art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine fără temei că susţinerile reclamantei privesc necompetenţa tribunalului arbitral, neputând fi subsumate art. 608 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., câtă vreme şi în această privinţă se opune puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018, prin care s-a reţinut că adresarea cererii de arbitrare unei alte instituţii de arbitraj decât cea desemnată prin convenţia părţilor a avut drept consecinţă constituirea tribunalului cu încălcarea clauzei arbitrale.

Regimul invocării excepţiei privind constituirea tribunalului arbitral, la care se referă art. 608 alin. (2) coroborat cu art. 592 alin. (1) C. proc. civ., nu poate fi valorificat în litigiul de faţă, în care motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. nu este invocat ex novo, ci pe calea mediată a autorităţii de lucru judecat a unei alte hotărâri, care s-a pronunţat asupra acestui motiv.

Cât priveşte încălcarea unor dispoziţii imperative ale legii - art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că reclamanta nu poate invoca autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 4119/2018 pentru că nu era definitivă la data pronunţării hotărârii arbitrale finale atacate cu acţiunea în anulare.

Înalta Curte reţine că autoritatea de lucru judecat este reglementată de dispoziţii imperative ale legii, aşa încât motivul referitor la nerespectarea autorităţii de lucru judecat se încadrează în cazul de anulare anterior menţionat.

Cât priveşte data de la care poate fi opusă autoritatea de lucru judecat, criticile recurentei vor fi analizate în cele ce urmează.

3. Printr-un al treilea rând de critici, recurenta-pârâtă, referindu-se la fondul actiunii în anulare, invocă caracterul contradictoriu al motivării sentinţei recurate, arătând că instanţa a reţinut că sentinţa nr. 4119/2018 nu era executorie, dar se opunea cu autoritate de lucru judecat tribunalului arbitral, la data pronunţării de către acesta a sentinţei finale.

Înalta Curte constată că nu există nicio contradicţie între aceste considerente, care se referă la efecte diferite ale hotărârii judecătoreşti. Aşa cum prevede expres art. 430 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească, fie că statuează asupra fondului, în tot sau în parte, a unei excepţii procesuale sau asupra oricărui alt incident, are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată, încă de la pronunţare. Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină. Potrivit alin. (4) al aceluiaşi text de lege, când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.

Din cuprinsul acestor dispoziţii rezultă că efectul autorităţii de lucru judecat se produce de la pronunţare, sub rezerva rămânerii definitive a hotărârii.

De asemenea, efectul autorităţii de lucru judecat nu depinde de puterea executorie a hotărârii.

Hotărârea judecătorească, potrivit art. 433 din C. proc. civ., are putere executorie în condiţiile prevăzute de lege. În materia contenciosului administrativ, puterea executorie se dobândeşte la rămânerea definitivă a hotărârii, dat fiind că recursul este suspensiv de executare, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Însă, hotărârea pronunţată în contencios administrativ se bucură de autoritate de lucru judecat de la data pronunţării, în condiţiile art. 430 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., de la care nu derogă Legea nr. 554/2004.

4. Alte critici formulate prin recurs sunt cele prin care, în esenţă, se susţine că instanţa de fond a valorificat greşit autoritatea de lucru judecat întrucât sentinţa nr. 4119/2018 nu avea la data pronunţării sentinţei arbitrale finale niciun efect asupra procedurii arbitrale.

Argumentele recurentei în acest sens sunt expuse pe trei paliere.

În primul rând, arată că sentinţa nr. 4119/2018 nu era executorie, neîmpiedicând instanţa arbitrală să continue judecata pe fond, ceea ce s-a şi întâmplat, tribunalul respingând în conformitate cu regulile ICC cererea de suspendare a judecăţii, formulată de CNAIR.

Înalta Curte constată că aceste argumente sunt nefondate. Aşa cum s-a reţinut anterior, forţa executorie şi autoritatea de lucru judecat sunt efecte diferite ale hotărârii judecătoreşti. Împrejurarea că sentinţa nr. 4119/2018 nu era executorie la data pronunţării sentinţei arbitrale finale nu înseamnă că nu se impunea cu autoritate de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat operează de la data pronunţării, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În al doilea rând, recurenta arată că tribunalul arbitral nu a încălcat autoritatea de lucru judecat pentru că prin sentinţa arbitrală finală nu a rezolvat chestiuni litigioase care să fi fost tranşate prin sentinţa nr. 4119/2018.

În această privinţă, se constată că prin sentinţa arbitrală finală tribunalul a soluţionat fondul cauzei, după ce prin sentinţa parţială anterioară a statuat asupra propriei competenţe de soluţionare a disputei părţilor.

Dat fiind că sentinţa arbitrală parţială a fost desfiinţată prin sentinţa nr. 4119/2018 a Curţii de Apel Bucureşti, sub imperiul caracterului său obligatoriu şi a autorităţii de lucru judecat, ceea ce s-a statuat cu privire la competenţă leagă părţile, dar şi tribunalul arbitral. Astfel, sentinţa arbitrală finală a fost pronunţată cu încălcarea sentinţei nr. 4119/2018, prin care a fost admisă calea de atac judecătorească îndreptată împotriva sentinţei arbitrale parţiale de stabilire a competenţei tribunalului arbitral.

Caracterul obligatoriu şi autoritatea de lucru judecat de care se bucură declararea greşitei constituiri a tribunalului arbitral se opune soluţionării pe fond a litigiului de către respectivul tribunal.

În al treilea rând se arată că necompetenţa tribunalului arbitral/constituirea acestuia cu încălcarea convenţiei arbitrale nu este o chestiune de ordine publică, reclamanta neputând invoca această neregularitate întrucât a formulat cererea de arbitrare la tribunalul necompetent şi nu a ridicat chestiunea necompetenţei în procedura arbitrală. Recurenta apreciază că, cerând anularea sentinţei arbitrale finale, prin invocarea neregularităţii după pronunţarea tribunalului arbitral asupra fondului, intimata-reclamantă săvârşeşte un abuz de drept procesual, urmărind desfiinţarea sentinţei finale, care o nemulţumeşte.

Înalta Curte reiterează că regimul invocării neregularităţii este nerelevant în cauza de faţă întrucât neregularitatea a fost deja constatată prin hotărâre judecătorească, între timp rămasă definitivă. Prevalarea de incidenţa autorităţii de lucru judecat nu poate fi considerată abuz de drept.

În concluzie, hotărârea recurată, prin care se dă eficienţă autorităţii de lucru judecat a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii de procedură.

5. Cât priveşte argumentele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea reprezintă o reiterare a criticilor deja analizate sub incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Având în vedere că autoritatea de lucru judecat este un efect al hotărârii judecătoreşti reglementat de C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte se încadrează în cazul de casare prevăzut de pct. 5 iar nu pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind analizate, ca atare, anterior şi considerate nefondate.

Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Române S.A. împotriva sentinţei civile nr. 540 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2022.