Conflict between judicial leadership allowance and superior professional grade under phased salary framework law

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamanta A., judecător în cadrul Tribunalului Buzău, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei anularea Ordinului nr. 822/C din 20.02.2019, comunicat la data de 22.02.2019 şi obligarea intimatului la emiterea unui nou ordin de salarizare cu acordarea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de preşedinte tribunal, începând cu data de 11.01.20, respectiv a indemnizaţiei de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte dc apel, vechime în funcţie între 10-15 ani, gradaţia 4, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secţiunea a 2 a din Legea nr. 153/2017.

Reclamanta a formulat modificare/completare la acţiune, prin care a solicitat şi obligarea pârâtului să-i achite o sumă egală cu diferenţa dintre indemnizaţia efectiv încasată începând cu data de 11.01.2019 şi indemnizaţia cuvenită pentru funcţia de preşedinte tribunal, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data scadenţei şi până la plata efectivă a respectivelor diferenţe salariale.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 640 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Justiţiei privind cererea completatoare având ca obiect plata diferenţelor de drepturi salariale.

S-au respins capetele de cerere având ca obiect plata diferenţelor de drepturi salariale, formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

S-a admis în rest acţiunea formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justitiei.

S-a anulat Ordinul nr. 822/C/2019 emis de pârât.

A fost obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin de salarizare pentru reclamantă cu acordarea indemnizaţiei cuvenite pentru funcţia de preşedinte tribunal, începând cu data de 11.01.2019, respectiv a indemnizaţiei de încadrare maximă corespunzătoare unui judecător cu grad de curte de apel, vechime în funcţie între 10 şi 15 ani, gradaţia 4, majorată cu 10%, conform art. 10 alin. (1) lit. b) din cap. VIII, secţiunea a 2-a din Legea nr. 153/2017.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei de fond, a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, şi, în rejudecare, respingerea acţiunii formulate de reclamantă.

S-a invocat nelegalitatea soluţiei în ceea ce priveşte fondul cauzei, raportat la prevederile art. 38 alin. (1), (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

Ţinând seama de faptul că legea-cadru se aplică etapizat, iar la data reîncadrării reclamantei-intimate ne aflam în etapa acordării creşterilor salariale în cuantum de 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, conform art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, drepturile salariale ale acesteia au fost corect stabilite prin OMJ nr. 822/C/2019.

Procentul de majorare prevăzut la art. 10 alin. (1) din Capitolul VIII din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017 (de 10%) se acordă la indemnizaţiile de încadrare prevăzute în Anexa V la lege, la momentul aplicării integrale a legii, neputând fi acordat reclamantei-intimate, întrucât prin majorarea de 25% faţă de nivelul din luna decembrie 2017 nu s-a ajuns la nivelul indemnizaţiilor stabilite potrivit legii pentru anul 2022.

S-a arătat că legea prevede în mod expres că aplicarea majorării pentru funcţia de conducere se face la indemnizaţia maximă prevăzută pentru instanţa unde magistratul exercită funcţia de conducere, iar nicidecum la indemnizaţia aferentă gradului profesional superior deţinut, aşa cum rezultă din conţinutul art. 10 alin. (1) din cap. VIII al anexei VI din Legea-cadru nr. 153/2017.

Prin aplicarea majorării pentru funcţia de preşedinte de tribunal la indemnizaţia corespunzătoare gradului profesional de curte de apel, deţinut de intimată, se ajunge la situaţia în care aceasta beneficiază de drepturile cuvenite unui preşedinte de curte de apel, deşi nu exercită această funcţie, cu încălcarea principiului stabilirii salariilor magistraţilor în raport de funcţiile exercitate şi nivelul instanţelor.

A fost invocată şi decizia Curţii Constituţionale nr. 260/2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 alin. (1) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale art. 10 alin. (2) din anexa nr. VI la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, identice cu cele ale art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017, caz în care raţionamentul juridic este acelaşi.

În concluzie, indemnizaţia de încadrare a intimatei a fost corect stabilită, având în vedere că nu poate beneficia de majorarea cu 10 puncte procentuale, întrucât cuantumului indemnizaţiei sale nu a atins nivelul indemnizaţiei stabilite pentru anul 2022 în urma majorării cu 25% prevăzute de Legea nr. 153/2017, contrar celor reţinute de instanţa de fond.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă, intimata - reclamantă A. a susţinut nulitatea cererii de recurs în raport de nemotivarea în termen şi de neîncadrarea acesteia în drept.

In subsidiar a arătat intimata - reclamantă că dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. a) din cap VIII, secţiunea a 2 a Legii nr. 153/2017 are în vedere situaţia în care ocuparea unei funcţii de conducere este realizată de un judecător care nu deţine grad superior instanţei în care îşi exercită funcţia de conducere.

Cum magistraţii au dreptul de a promova pe loc conform Legii nr. 303/2004, iar această promovare atrage acordarea drepturilor salariale corespunzătoare, nicio dispoziţie legală nu interzice acordarea şi a indeminizaţiei de conducere.

Dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol trebuie relaţionate doar de modalitatea de calcul a indemnizaţiei, în sensul că baza de calcul la care trebuie aplicată majorarea în discuţie este reprezentată de indemnizaţia corespunzătoare funcţiei de execuţie deţinute, iar nu de cea corespunzătoare instanţei în care judecătorul exercită funcţia de conducere.

In ceea ce priveşte dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 153/2017 privind aplicarea etapizată a prevederilor legii, a susţinut intimata că acestea vizează încadrarea în funcţia de execuţie, iar nu în funcţia de conducere.

Prin întâmpinare s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII, Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, în raport de prevederile art. 16 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) din Constituţie.

In motivarea acestei cereri s-a arătat că pârâtul refuză acordarea indemnizaţiei corespunzătoare funcţiei de conducere de preşedinte de secţie invocând în justificarea acestei conduite prevederile criticate pentru neconstituţionalitate.

5. Procedura de soluţionare a recursului

Înalta Curte, în conformitate cu dispoziţiile 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2019 în vederea soluţionării cererii se sesizare a Curţii Constituţionale.

Prin încheierea din data de 21 septembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. asociat nr. x/2019 s-a admis cererea formulată de intimata - reclamantă A. şi s-a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) Capitolul VIII, Anexa V din Legea nr. 153/2017.

Prin notele de şedinţă din data de 2.09.2021 recurentul pârât a invocat excepţia puterii de lucru judecat în raport de soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2018 privind anularea OMJ nr. 3358/C/2018, respectiv decizia nr. 964/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este întemeiat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamanta este judecător cu grad de curte de apel, iar prin Hotărârea CSM nr. 1 din 10.01.2019, a fost delegată în funcţia de Preşedinte al Tribunalului Buzău pe o perioadă de 6 luni începând cu data de 11.01.2019, drepturile salariale ale reclamantei fiind stabilite prin Ordinul MJ nr. 822/C/2019, contestat în prezenta cauză.

Iniţial, după obţinerea gradului profesional, la data de 01.07.2018, a fost emis ordinul nr. 3080/C/07.08.2018, prin care s-au stabilit drepturile salariale de care beneficiază judecătorii din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, reclamantei fiindu-i recunoscute următoarele drepturi: gradaţia 4; vechime în funcţie 10-15 ani; coeficient 8,30, indemnizaţie de încadrare brută lunară 18.321; cuantumul sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase 2.749; cuantumul sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului pentru păstrarea confidenţialităţii 2.569; total venit brut 23.639.

După delegarea în funcţia de conducere, reclamantei i se păstrează aceleaşi drepturi salariale, cu diferenţa că se recunoaşte pentru funcţia de conducere deţinută, coeficientul 9, faţă de cel anterior, 8,30.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta critică faptul că s-a menţinut nivelul drepturilor salariale cuvenite gradului de curte de apel pe care l-a obţinut prin promovare pe loc stabilite prin Ordinul nr. 3080/C/07.08.2018, însă fără acordarea majorării corespunzătoare funcţiei de conducere pe care o deţine din data de 11.01.2019 în cadrul Tribunalului Buzău

Prealabil analizei fondului cauzei, Înalta Curte constată, raportat la cerinţele instituite la art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., că recurentul-pârât a formulat critici punctuale asupra sentinţei pronunţate, invocând cazul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel că nu se susţine excepţia nulităţii recursului invocată de intimata reclamantă.

In ceea ce priveşte excepţia puterii de lucru judecat invocată de recurentul pârât în raport de decizia nr. 964 din data de 17 februarie 2021 pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte reţine că efectul unei hotărâri se manifestă pozitiv doar în ipoteza în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a mai fi contrazise. Or o asemenea situaţie nu se regăseşte în speţa dedusă judecăţii, obiectul dosarului vizând emiterea unui ordin de salarizare cu acordarea indemnizaţiei cuvenite pentru o altă funcţie de conducere pe care reclamanta a ocupat-o. Cu toate acestea, în realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte va avea în vedere soluţia pronunţată, ca practică judiciară.

Revenind la problema de drept dedusă judecăţii, reţine Înalta Curte că în cauză, contrar aprecierilor pârâtului din cererea de recurs privind modalitatea de aplicare etapizată a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 153/2017, nu se invocă modul de stabilire al indemnizaţiei de execuţie, ci se solicită recunoaşterea şi plata unui spor prevăzut de o normă specială pentru ocuparea unei funcţii de conducere obţinut în urma unui concurs validat de CSM.

Dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Anexa V a Legii 153/2017 stabilesc, într-adevăr, faptul că judecătorii şi procurorii care ocupă funcţii de conducere beneficiază de indemnizaţia de încadrare maximă corespunzătoare nivelului instanţei sau parchetului unde exercită funcţia de conducere, majorate cu procente de la 2% până la 13%, iar sintagma "indemnizaţia de încadrare maximă" trebuie înţeleasă prin raportare la Capitolul I lit. B) din Anexa V a legii-cadrul de salarizare, unde se arată, fără echivoc, referirea la anul 2022, ca reper temporal pentru indemnizaţiile de încadrare prevăzute de Legea nr. 153/2017.

Însă, aşa cum s-a arătat anterior, până la momentul anului 2022, aplicarea Legii nr. 153/2017 presupune strict creşterile etapizate prevăzute de art. 38 din lege, aplicate ca atare prin ordinul contestat de intimata - reclamantă, şi numai în măsura în care aceste creşteri sau alte majorări salariale reglementate conduc la atingerea sau depăşirea nivelului indemnizaţiilor de încadrare stabilite potrivit legii pentru anul 2022, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Aspectele invocate de recurentul - pârât prin răspunsul la contestaţie, asupra cărora s-a oprit şi prima instanţă, reiterate şi în recurs, vizează situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariul rezultat ar fi mai mare decât cel stabilit potrivit legii-cadru pentru anul 2022, însă o atare ipoteză nu este incidentă în cauză aşa cum a precizat şi reclamanta prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinarea depusă. De altfel intimatei reclamate i s-a acordat prin ordin o creştere a coeficientului de încadrare de la 8,3 la 9.

Ca atare, indemnizaţia de încadrare maximă, la care se referă art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 nu este alta decât cea rezultată din aplicarea dispoziţiilor lit. A) Capitolul 1 al aceleiaşi Anexe.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea cadru nr. 153/2017 prevăd că Judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia lunară de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, dacă acestea sunt mai favorabile.

In interpretarea unor dispoziţii identice ca şi conţinut prevăzute de Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (art. 10 alin. (2) din anexa nr. VI) Curtea Constituţională a statuat prin decizia nr. 260/2017 că, ţinând cont şi de existenţa posibilităţii unor judecători sau procurori cu grad de instanţe/parchete superioare de a candida pentru funcţii de conducere la instanţe/parchete inferioare, salarizate inferior faţă de funcţiile de execuţie de la instanţele superioare, legiuitorul a considerat necesară introducerea unei dispoziţii de lege de protecţie, aşa încât numirea în funcţiile de conducere, în aceste cazuri, să nu afecteze drepturile deja câştigate, aferente funcţiei de execuţie din care provine judecătorul sau procurorul. Or, în lipsa măsurii de protecţie prevăzute de dispoziţiile de lege criticate, indemnizaţia lunară obţinută de autoarea excepţiei ar trebui să fie mai mică, şi anume corespunzătoare celei prevăzute de lege pentru funcţia de preşedinte de judecătorie.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 trebuie înţelese tot în contextul aplicării legii-cadru, ele având sens numai în cazul în care devin aplicabile efectiv prevederile Anexei V ale Legii nr. 153/2017.

Aşa cum s-a arătat anterior, indemnizaţiile pentru judecătorii care exercită funcţii de conducere vor fi stabilite potrivit unui algoritm de calcul proprii legii în discuţie şi anume prin raportare la nivelul maxim al indemnizaţiei de încadrare corespunzătoare nivelului instanţei unde se exercită funcţia de conducere şi la procentele de majorare, corespunzătoare.

Nu este exclusă, însă, posibilitatea ca o funcţie de conducere la o anumită instanţă să fie ocupată de un judecător ce deţine o funcţie de execuţie cu un grad profesional ce-l îndreptăţeşte la o indemnizaţie de încadrare superioară celei maxime pentru funcţii de execuţie la nivelul instanţei în discuţie şi atunci, aplicarea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 ar avea ca efect o scădere a nivelului drepturilor salariale de care judecătorul cu funcţie de conducere a beneficiat sau ar beneficia pe un post de execuţie în cadrul aceluiaşi articol, paradox ce s-a urmărit a fi eliminat tocmai prin menţinerea în plată a drepturilor salariale mai favorabile.

În acest sens trebuie interpretate dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Anexa V Capitolul VIII a Legii nr. 153/2017 astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în decizia amintită, respectiv că dispoziţiile de lege criticate prevăd că judecătorii şi procurorii numiţi în funcţii de conducere în cadrul instanţelor şi parchetelor îşi păstrează indemnizaţia de încadrare şi celelalte drepturi salariale corespunzătoare funcţiei de execuţie pe care o deţin, "dacă acestea sunt mai favorabile", însă textul vorbeşte despre "păstrarea" indemnizaţiei mai favorabile, iar nu de aplicarea trunchiată a unor articole de lege.

În acelaşi sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a mai pronunţat, în situaţii similare şi prin alte decizii (ex. decizia nr. 964/2021, 1138/2021, 87/2022).

În aceste condiţii, reţine Înalta Curte că nu s-au conturat şi demonstrat elemente de nelegalitate a actului administrativ contestat potrivit argumentelor expuse supra, aspecte ce conduc, în mod nemijlocit, la conturarea caracterului nelegal al hotărârii de fond supuse cenzurii instanţei de control judiciar, fiind întemeiate criticile recurentului - pârât, sens în care va admite demersurile judiciare ale acestuia şi va reforma sentinţa de fond recurată.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată, reţinând că intimata - reclamantă nu exercitat calea de atac împotriva soluţiei de respingere a cererii privind plata diferenţelor salariale şi, în rejudecare, va respinge capetele de cerere având ca obiect anularea ordinului şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei civile nr. 640 din 23 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând cauza:

Respinge capetele de cerere formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, având ca obiect anularea Ordinului nr. 822/C/2019 şi obligarea la emiterea unui nou ordin de salarizare, ca nefondate.

Menţine în rest sentinţa recurată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.