Insured's late compensation claim barred by mandatory 90-day deadline; appeal upheld, action dismissed
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice admitted the appeal filed by the Guarantee Fund of Insured Persons, overturned the first-instance judgment that had partially annulled the Fund's decision, and, upon retrial, dismissed the insured claimant's action as unfounded, also ordering the claimant to pay 200 RON in costs. The dispute concerned the claimant's challenge to the Fund's decision rejecting her payment claim as late, filed after the 90-day statutory deadline following the final judgment opening the insurer's bankruptcy proceedings. The Court held that the 90-day term under Art. 14(1) of Law No. 213/2015 and Art. 20(1) of ASF Norm No. 16/2015 is a mandatory preclusive (decădere) deadline running from an objective date—the finality of the bankruptcy opening judgment—not from when the claimant learned the exact amount of damage, so a claim filed after that deadline is barred regardless of the claimant's later knowledge of the loss.
Legislator headnote
AI generatedart. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, art. 14 din Legea nr. 213/2015, art. 22 din Legea nr. 503/2004, art. 2545 alin. (2) C. civ, art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015; Insured's late compensation claim barred by mandatory 90-day deadline; appeal upheld, action dismissed: The dispute concerned the claimant's challenge to the Fund's decision rejecting her payment claim as late, filed after the 90-day statutory deadline following the final judgment opening the insurer's bankruptcy proceedings. The Court held that the 90-day term under Art. 14(1) of Law No. 213/2015 and Art. 20(1) of ASF Norm No. 16/2015 is a mandatory preclusive (decădere) deadline running from an objective date—the finality of the bankruptcy opening judgment—not from when the claimant learned the exact amount of damage, so a claim filed after that deadline is barred regardless of the claimant's later knowledge of the loss.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedBasis for the court's power to annul the first-instance decision and rule on the merits in the administrative appeal.
Procedural rule applied when admitting the appeal and issuing a decision on the merits.
Full text
Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin acţiunea formulată la data de 07.11.2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub număr de dosar x/2017, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, a formulat contestaţie la Decizia nr. 9697/10.10.2017 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraţilor (FGA), solicitând re-evaluarea si acceptarea la plata a cererii cu nr. x.
2. Hotărârea instanţei de fond
Prin sentinţa civilă nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
S-a dispus anularea Deciziei nr. 9697/10.10.2017.
S-a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.
3. Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinţei civile nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii ca neîntemeiată.
În contextul unei succinte prezentări a situaţiei de fapt şi a enunţării dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, cu trimitere şi la dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 coroborat cu art. 15 pct. 1 lit. c) şi pct. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, cu privire la demersurile necesare pentru obţinerea de la FGA, de creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor cuvenite, recurentul-pârât a susţinut că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererilor de plată este un termen de decădere, ce nu poate fi lăsat la aprecierea uneia dintre părţi, intenţia legiuitorului fiind aceea de a nu se amâna sine die primirea de către FGA a cererilor de plata a asiguraţilor.
Analiza cererii de plată şi a dosarului de dauna s-a realizat ţinând seama de prevederile legale, respectiv art. 14 alin. (1) din Legea specială nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015, care impun depunerea la FGA a cererii de plată înăuntrul termenului legal de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, respectiv de la data naşterii dreptului - termenul de 90 de zile fiind unul de decădere, iar sancţiunea nerespectării acestui termen prevăzut de legea specială şi norma de aplicare a acesteia fiind decăderea din dreptul de a obţine plata de despăgubiri din disponibilităţile FGA, cererea de plată fiind respinsă ca tardiv formulată.
Faţă de situaţia de fapt dovedită cu înscrisurile administrate în dosarul primei instanţe, reiese că petenta a depus cerere de plată înregistrată la FGA cu nr. x/16.08.2016 ulterior împlinirii termenului de decădere de 90 de zile calculat de la data rămânerii definitive a încheierii pronunţate la data de 03.12.2015 în dosarul nr. x/2015 de Tribunalul Bucuresti-Sectia a VII-a civila.
Cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.
4. Apărările formulate în recurs
Intimata - reclamantă nu a formulat întâmpinare la recurs.
5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a şi a dispoziţiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.
Argumente de fapt şi de drept relevante
La data de 11.01.2016 a fost avariat autoturismul cu numărul de înmatriculare x proprietatea reclamatei. La data evenimentului reclamanta avea încheiată în mod valabil poliţa CASCO nr. x emisa de către B. S.A. .
Urmare acestui eveniment, s-a deschis dosarul de dauna nr. CASCO/BV/592.
Reclamanta a completat cererea de plată nr. x la data de 28.07.2016 si a depus-o la pârât la data de 16.08.2016.
În soluţionarea cererii pârâtul a emis Decizia nr. 9697/10.10.2017 prin care a respins solicitarea de plată reţinând că cererea a fost depusă cu nerespectarea termenului de 90 de zile stabilit de Legea nr. 213/2015 şi Norma ASF nr. 16/2015.
În ceea ce priveşte momentul de la care începe să curgă termenul de 90 de zile instanţa de fond s-a raportat la data la care reclamanta a obţinut de la o unitate reparatoare specializată date privind contravaloarea reparaţiei întrucât doar la acel moment reclamantul era în măsură să cunoască întinderea creanţei sale şi astfel să poată solicita pârâtului contravaloarea acesteia.
A avut in vedere instanţa data de 21.07.2016 la care a fost emisă factura nr. x, in raport de care se afla în termenul de depunere a cererii la 16.08.2016.
Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 11 din Legea 213/2015 "Fondul asigură efectuarea plăţii indemnizaţiilor/despăgubirilor din disponibilităţile sale, către creditorii de asigurări, potrivit condiţiilor şi plafonului de garantare stabilite de prezenta lege", art. 13 alin. (3) prevăzând că "în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale."
Dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 statuează că "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi".
Totodată, art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor stipulează că:
"Pentru încasarea de la Fond a indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva societăţii de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr. 6. Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări (...)"
Aşadar, pentru a se putea naşte pentru pârâtul FGA obligaţia de plată a unei creanţe de asigurări, în primul rând, persoana care pretinde că este titulara unei astfel de creanţe de asigurare are obligaţia formulării unei cereri de plată adresată Fondului într-un termen de 90 de zile, care este un termen este unul imperativ, de sesizare a Fondului cu cererea de plată a persoanei ce se pretinde creditor de asigurare, nerespectarea acestuia atrăgând sancţiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de plată. Cu alte cuvinte nerespectarea termenului pentru exercitarea dreptului de a formula cerere de plată conduce la pierderea dreptului în discuţie (art. 2545 alin. (2) C. civ.).
Totodată, acest termen de decădere de 90 de zile pentru adresarea către Fond a cererii de plată începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.
Aşadar, legiuitorul a fixat expres două momente obiective ca dată de început pentru curgerea acestui termen de decădere: fie data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment (în acest caz dreptul de creanţă fiind născut anterior), fie data naşterii dreptului de creanţă, când acesta s-a născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment.
Înalta Curte constată că prin încheierea de şedinţă din data de 03.12.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII a civilă în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii falimentului B. S.A. şi desemnarea lichidatorului judiciar C., iar la data de 28.04.2016 a rămas definitivă hotărârea de deschidere a procedurii de faliment a B. S.A.
Prin urmare, petenta avea posibilitatea de a depune o cerere de plată la FGA înăuntrul termenului de decădere de 90 de zile care a început să curgă de la rămânerea definitiva a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, adică de la data rămânerii definitive a încheierii pronunţate la data de 03.12.2015, care este data 28.04.2016.
În aceste condiţii, termenul legal de 90 de zile instituit de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, s-a împlinit la data de 28.07.2016, aceasta fiind dată limită până la care creditorul trebuia să învestească Fondul de Garantare a Asiguraţilor cu cererile de acordare despăgubiri.
Prin urmare, cererea de plată adresată de reclamantă la data 16 august 2016 este formulată cu depăşirea termenului de 90 de zile stabilit de art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor.
Instanţa de control judiciar constată că nici aspectele invocate de reclamant şi reţinute ca atare de judecătorul fondului, în sensul că dreptul de creanţă pretins s-ar fi născut la momentul în care a cunoscut efectiv cuantumul prejudiciului (data de 21.07.2016- dată la care a fost emisă factura nr. x de către unitatea reparatoare) nu pot reţinute.
Contrar aprecierilor primei instanţe, Înalta Curte constată că cererea de deschidere a dosarului de daună nu valorează cererea de plată adresată Fondului de Garantare a Asiguraţilor, conform Anexei nr. 6, în cauză fiind incidentă procedura de despăgubire prevăzută de Legea nr. 213/2015. Câtă vreme normele Legii nr. 213/2015 nu sunt abrogate sau declarate neconstituţionale, ele se impun ca atare instanţei de judecată în soluţionarea cauzei de faţă.
Astfel, Legea nr. 213/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 550 din 24 iulie 2015, iar Norma ASF nr. 16/2015 a fost publicată în Monitorul Oficial României, Partea I, nr. 667 din 2 septembrie 2015, ambele acte normative fiind accesibile oricărei persoane interesate şi previzibile prin prisma clarităţii textelor menţionate anterior. Totodată, având în vedere art. 13 alin. (2) din Legea 213/2015 coroborat cu art. 17 alin. (2) şi (3) din Norma ASF nr. 16/2015, este necontestat că Fondul a publicat pe site-ul său informaţii referitoare la demersurile necesare pentru obţinerea de la Fond, de către creditorii de asigurări, a despăgubirilor/indemnizaţiilor, informaţii ce cuprind date referitoare la Fond, cadrul legal aplicabil, condiţiile şi modalităţile de efectuare a plăţilor, date referitoare la documentele, condiţiile şi formalităţile ce trebuie îndeplinite pentru încasarea despăgubirii/indemnizaţiei.
În fine, Înalta Curte reţine că instanţa de contencios constituţional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat distincţia dintre cererea de deschidere a dosarului de daună şi cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferenţa dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 şi dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraţilor indemnizaţia/despăgubirea.
Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiţia exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale." Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancţiunea decăderii, în înţelesul dat acestei noţiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".
Aşa fiind, constată instanţa de recurs că prin formularea cererii de plată cu depăşirea termenului prevăzut de lege, reclamantul nu a fost suficient de diligent pentru conservarea drepturilor sale, astfel că interpretarea proprie dată textelor normative invocate de aceasta în cererea de chemare în judecată, care au fost împărtăşite de prima instanţă, nu pot fi reţinute, termenele pentru exerciţiul drepturilor subiective ale părţilor având ca scop stimularea activităţii procesuale a acestora prin sancţiunea instituită pentru nerespectarea lor, cum este şi cazul de faţă.
Prin urmare, reţinând că Decizia nr. 9697/10.10.2017b a fost emisă de pârât cu respectarea prevederilor art. 14 din Legea nr. 213/2015 şi ale art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care aceasta a fost anulată, este nelegală, impunându-se a fi reformată, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa, în tot, sentinţa recurată şi, rejudecând, va respinge acţiunea, ca neîntemeiată şi va obliga intimatul-reclamant la plata către recurentul-pârât a sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 5289 din 12 decembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.
Casează sentinţa atacată şi, rejudecând:
Respinge acţiunea formulată de reclamanta A., in contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, ca nefondată.
Obligă reclamantul la plata sumei de 200 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată in favoarea pârâtului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.