VAT refund delay: imperativeness of 45-day statutory term and EU neutrality requirement for fiscal interest regardless of audit duration

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.09.2017 sub dosar nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (ANAF - DGAMC), solicitând: anularea deciziei DGAMC nr. 28399/15.02.2017, anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoaşterea dreptului societăţii la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu compus din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală şi suma de 4.652.484,35 RON echivalent al penalităţii datorate; achitarea efectivă a sumei de 12.042.076,7 RON, compusă din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală şi suma de 4.652.484,35 RON echivalent al penalităţii datorate.

Prin cerere modificatoare depusă la data de 13.02.2018, partea reclamantă a solicitat: anularea deciziei DGAMC nr. 28399/15.02.2017, anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoaşterea dreptului societăţii la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu compus din suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală, achitarea efectivă a sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală.

Prin încheierea din data de 06.09.2018, s-a admis excepţia de conexitate sub aspectul primului capăt de cerere din dosarul nr. x/2018 şi excepţia de litispendenţă în referire la capetele ulterioare de cerere din acelaşi dosar, şi s-a reunit dosarul nr. x/2018 la dosarul nr. x/2018.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 15.03.2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, solicitând: anularea deciziei DGAMC nr. 31907/12.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei formulate de A. S.A., anularea deciziei DGAMC nr. 31142/01.09.2017 emisă în dosarul fiscal nr. x, recunoaşterea dreptului societăţii la repararea prejudiciului cauzat prin rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, prejudiciu constând în suma de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 din noul Codul de procedură fiscală (NCPF), achitarea efectivă a sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 NCPF.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 4204 din 19 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi modificată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată conexă formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

S-a anulat în parte decizia nr. 31907/12.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei, decizia nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în limita sumei de 7.389.592,34 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dobândă fiscală.

A fost obligată pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită actele administrativ fiscale prin care să recunoască reclamantei dreptul la dobânzi fiscale în cuantum total de 7.389.592,34 RON aferente deconturilor de taxă pe valoarea adăugată cu sume negative cu opţiune de rambursare depuse de reclamantă în perioada iunie 2013 - octombrie 2015 şi să achite reclamantei suma menţionată.

S-au respins în rest cererile formulate, ca nefondate, menţinându-se decizia nr. 31907/12.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei, decizia nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017, emise de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în limita sumei de 4.652.484,35 RON solicitată de reclamantă cu titlu de penalităţi.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili criticând-o pentru motive de nelegalitate.

A susţinut pârâta că hotărârea instanţei de fond este nelegala fiind data cu aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct, 8 din C. proc. civ.) în ceea ce priveşte anularea în parte a Deciziei nr. 31907/12.10.2017 privind soluţionarea contestaţiei, a Deciziei nr. 31142/01.09.2017 de respingere a cererii de restituire a sumelor de la buget sau de acordare a dobânzilor în cazul sumelor de restituit sau de rambursat de la buget, actul administrativ fiscal nr. x/15.02.2017 emise de pârâta DGAMC, în limita sumei de 7.389.592,34 RON solicitată de reclamantă cu titlu de dobândă fiscală.

Instanţa de fond a dat o interpretare eronata dispoziţiilor art. 70 si art. 124 alin. (1) si (2) din O.G. nr. 92/2003 privind vechiul Codul de procedură fiscală, republicat, precum si ale art. 1 pct. 2 coroborat cu art. 352 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind noul Codul de procedură fiscală, cu modificările si completările ulterioare.

S-a arătat că hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată, întrucât pârâta DGAMC nu datorează dobânzi aferente TVA de rambursat, nerestituit în termen, deoarece intimata - reclamanta a solicitat compensarea altor obligaţii fiscale datorate bugetului de stat cu TVA solicitată la rambursare, compensare ce a devenit posibilă la data depunerii cererilor de compensare respectiv, a cererilor de rambursare a TVA (cereri care au aceeaşi data) si nu a deciziilor de rambursare.

Reţinerea instanţei în sensul că organul fiscal nu a contestat, punctual, calculele efectuate de expert în cadrul expertizei de specialitate nu poate fi primită, întrucât a proceda astfel ar fi însemnat ca organul fiscal sa recunoască dreptul reclamantei la acordarea dobânzilor fiscale, or în speţă, s-a dovedit în fata instanţei de fond ca reclamanta nu este îndreptăţită la dobânzi fiscale.

Instanţa nu a avut în vedere faptul că durata de efectuare a inspecţiilor fiscale nu a depăşit în cazul contribuabilului A. S.A. termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 104 alin. (1) si 2 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscală.

Mai mult, nu a luat în considerare faptul ca, creanţele provenind din rambursările de TVA sunt exigibile în termenul prevăzut de lege pentru depunerea DNOR, în limita sumei aprobate la rambursare prin decizia emisa de organul fiscal si pot fi compensate de drept cu alte creanţe, la data la care creanţele exista deodată, fiind deopotrivă certe, lichide si exigibile (art. 116 alin. (4) si alin. (5) lit. b) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală).

A considerat recurenta că numai în situaţia în care inspecţia fiscala se prelungeşte peste termenul de 6 luni, chiar daca termenul este de recomandare, ar putea fi solicitate dobânzi si pentru perioada care depăşeşte acest termen, întrucât situaţia ar putea fi imputabila organelor fiscale si nu contribuabilului.

Nesoluţionarea în termenul legal a cererii de rambursare este rezultatul unor cauze obiective ce ţin de încadrarea decontului de TVA ca decont cu risc fiscal mare ce a presupus inspecţii fiscale anticipate, astfel ca nu sunt incidente dispoziţiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, iar pe cale de consecinţa, hotărârea instanţei de fond prin care se recunoaşte reclamantei dreptul de acordare a dobânzilor de întârziere aferente sumelor de TVA solicitate la rambursare si calculate pe baza expertizei contabila judiciara este neîntemeiată.

Contrar reţinerii instanţei, în înţelesul art. 70 din O.G. nr. 92/2003, termenul de 45 de zile de soluţionare nu este un termen imperativ si absolut, ci un termen de recomandare pentru organul fiscal, nesoluţionarea în termenul legal a cererii de rambursare nefiind rezultatul unei atitudini culpabile în sarcina organelor fiscale, ci al unor cauze obiective ce ţin de încadrarea decontului de TVA ca si decont cu risc fiscal mare, ce a presupus efectuarea de inspecţii fiscale anticipate.

Hotărârea instanţei de fond este nelegala şi în ceea ce priveşte obligarea recurentei - pârâte să achite suma de 7.389.592.34 RON, reclamanta având emisă o decizie de respingere a cererii de restituire a sumelor de la bugetul de stat sau de acordarea a dobânzilor în căzut sumelor de restituit sau de rambursat de la buget. În raport de dispoziţiile OMFP nr. 1899/2004, care stabilesc o procedura administrativa speciala pentru care se pot restitui sumele de la bugetul de stat si se pot acorda dobânzi pentru sumele de restituit, în lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul fiscal, instanţa nu poate dispune direct achitarea unei sume stabilite, aceste aspecte putând fi verificate numai în cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect decizia de calcul a dobânzilor emisă de organul fiscal.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii reclamantei ca neîntemeiată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata - reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe ca fiind legală şi temeinică.

S-a susţinut că dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Codul de procedură fiscală care prevăd obligativitatea soluţionării cererilor în termen de 45 de zile de la înregistrare, nu prevăd vreo diferenţiere în ceea ce priveşte modalitatea de stingere a creanţelor fiscale.

Argumentaţia folosită de recurentă nu este de natură să înlăture dreptul reclamantei de a primi dobânzi de întârziere de vreme ce condiţia legală este că atât procedura de soluţionare a cererilor de rambursare, cât şi restituirea efectivă a TVA (efectuată prin plată sau compensare) să se realizeze într-un termen de maxim 45 de zile.

Raţionamentul recurentei - pârâte potrivit căruia, contestarea calculului de dobânzi efectuat în cauza ar fi echivalat cu recunoaşterea dreptului reclamantei la dobânzi fiscale este eronat şi nu vine să schimbe situaţia de fapt.

Deşi recurenta înţelege să indice prevederile art. 104 din vechiul Codul de procedură fiscală în încercarea de a justifica depăşirea termenului legal de soluţionare a deconturilor cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare, această prevedere legală nu este incidentă în cauză, ci prevederile art. 70 din vechiul Codul de procedură fiscală.

Totodată, s-a arătat că termenul de 45 de zile nu curge de la data finalizării controlului fiscal anticipat prin emiterea deciziei de impunere, ci de la da ta depunerii decontului cu sumă negativă de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare.

În plus, dacă organele fiscale refuză să-şi îndeplinească o obligaţie legală, nu există niciun motiv de ordin legal pentru crearea unui nou litigiu sub aspectul determinării cuantumului dobânzilor fiscale, instanţa de judecată având de cercetat dacă dreptul subiectiv al contribuabilului ce face obiectul pretenţiei formulate în cerere este sau nu încălcat, având competenţă a se pronunţa.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin cererea formulată de reclamanta societatea A. S.A. şi înregistrată la pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili (DGAMC) sub nr. x/11.01.2017, s-a solicitat acordarea sumei de 7.389.592,34 RON cu titlu de dobândă fiscală potrivit art. 182 din noul Codul de procedură fiscală (NCPF) şi a sumei de 4.652.484,35 RON penalităţi potrivit art. 173 alin. (1) şi art. 176 din noul Codul de procedură fiscală, respectiv art. 1201 din vechiul Codul de procedură fiscală, echivalentului prejudiciului pretins suferit de partea reclamantă ca urmare a soluţionării şi plăţii cu întârziere a deconturilor de taxă pe valoarea adăugată cu opţiune de rambursare sold negativ de TVA, aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015.

Prin actul nr. 28399/15.02.2017 emis de pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili în analiza cererii înregistrate de reclamantă sub nr. x/11.01.2017, observându-se dispoziţiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1899/2004, respectiv momentul soluţionării (decizia de rambursare sau impunere) şi momentul stingerii creanţelor (data deciziei de compensare sau a notei de restituire) privind deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, s-a conchis că «solicitarea dobânzilor nu este justificată».

Împotriva actului nr. 28399/15.02.2017, partea reclamantă a formulat contestaţie administrativă fiscală, înregistrată la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/17.03.2017, fără a fi soluţionată prin emiterea de către partea pârâtă a vreunei decizii.

Prin decizia nr. 31142/01.09.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în analiza cererii înregistrate de reclamantă sub nr. x/11.01.2017, observându-se dispoziţiile art. 104 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală şi Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1899/2004, respectiv momentul soluţionării (decizia de rambursare sau impunere) şi momentul stingerii creanţelor (data deciziei de compensare sau a notei de restituire) privind deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, s-a conchis că «solicitarea dobânzilor nu este justificată»; comparativ cu actul nr. 28399/15.02.2017, decizia DGAMC nr. 31142/01.09.2017 mai conţine menţiuni privind temeiul de drept (art. 168 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală), audierea contribuabilului, dreptul acestuia de a formula contestaţie şi termenul exercitării acesteia, respectiv adresarea sa organului fiscal.

Împotriva deciziei nr. 31142/01.09.2017, partea reclamantă a formulat contestaţie administrativ fiscală, înregistrată la Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili sub nr. x/03.10.2017, ce a fost soluţionată în sensul respingerii prin decizia nr. 31907/12.10.2017 emisă de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

Acţiunea în anularea actului nr. 28399/15.02.2017 şi a deciziei nr. 31142/01.09.2017 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 27.09.2017 sub dosar nr. x/2017, iar acţiunea în anularea deciziei nr. 31907/12.10.2017 şi a deciziei nr. 31142/01.09.2017 s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15.03.2018 sub dosar nr. x/2018.

Analizând criticile formulate prin motivele de recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că art. 352 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede că "Dispoziţiile prezentului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare.", respectiv "Procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a prezentului cod rămân supuse legii vechi.".

Observă Înalta Curte că, în aplicarea acestor prevederi, prima instanţă a stabilit în mod corect, având în vedere că cererile de rambursare vizează deconturi aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015, deci anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, că sunt aplicabile speţei dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (vechiul cod de procedură fiscală).

În acord cu soluţia pronunţată de prima instanţă, Înalta Curte reţine că pretenţiile deduse din rambursarea cu întârziere a TVA solicitată prin deconturile aferente perioadei mai 2013 - septembrie 2015 sunt întemeiate în raport de prevederile art. 70 din O.G. nr. 92/2003 republicată, potrivit căruia:

"(1) Cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare. (2) În situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, sunt necesare informaţii suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării şi data primirii informaţiilor solicitate.".

Aminteşte instanţa jurisprudenţa proprie reprezentată de deciziile 4167/2010, 7494/2013, dar mai ales jurisprudenţa CJUE, care prin mai multe hotărâri preliminare şi, mai ales, în cea pronunţată la data de 24 octombrie 2013 în cauza C-431/12 (Rafinăria Steaua Română) a subliniat că din punctul de vedere al persoanei impozabile, motivul pentru care rambursarea excedentului de TVA a intervenit cu întârziere este lipsit de importanţă (par. 25); atunci când rambursarea excedentului de TVA intervine după trecerea unui termen rezonabil, principiul neutralităţii sistemului fiscal al TVA impune ca pierderile financiare astfel generate persoanei impozabile prin indisponibilizarea sumelor de bani în cauză să fie compensate prin plata unor dobânzi de întârziere (par. 23).

Se reţine că, invocarea de către recurenta-pârâtă a necesităţii soluţionării cererii de compensare, sau a împrejurării că termenul de 45 de zile ar curge de la data finalizării controlului anticipat, având în vedere reîncadrarea reclamantei în categoria de risc fiscal mare din aprilie 2014, contravin normelor mai sus arătate.

CJUE în cauza C283/81CILFIT a statuat că, fără a fi direct obligatorii, dezlegările date prin alte hotărâri preliminare se impun tuturor instanţelor naţionale privind problemele respective de drept comunitar.

Termenul de 45 zile pentru rambursarea TVA este stabilit prin art. 70 alin. (1) Codul de procedură fiscală privitor la termenele de soluţionare a cererilor contribuabililor, este astfel un termen imperativ.

Curtea reţine că necesitatea acordării de dobânzi de către Stat în cazul rambursării cu întârziere a sumelor TVA solicitate de contribuabil se impune şi în baza aquis-ului comunitar din materia TVA, astfel cum acesta a fost interpretat de către Curtea Europeană de Justiţie, întrucât dispoziţiile din legislaţia romana referitoare la rambursarea TVA sunt rezultatul transpunerii legislaţiei comunitare din domeniul TVA, iar jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie în materie este obligatorie pentru instanţele din România odată cu data aderării la Uniunea Europeana.

În primul rând, în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a reţinut în mod constant că "Statele Membre au o oarecare libertate de manevră în stabilirea condiţiilor de rambursare a TVA în exces, dar ca nu ar putea să aducă atingere, prin impunerea acestor condiţii, principiului neutralităţii TVA prin impunerea unei sarcini asupra contribuabilului de a suporta în tot sau în parte TVA, ceea ce implica în mod necesar "ca TVA să fie rambursată într-o perioadă de timp rezonabila prin plata unor sume de bani sau prin luarea unor masuri echivalente şi ca în orice caz, metoda adoptată pentru rambursare nu poate să implice niciun fel de risc pentru contribuabil" (paragraful 17 al spetei Şosnowska).

În mod similar, din opinia exprimată de Avocatul General Mischo în speţa "Comisia Europeana vs. Italia", reiese că, atunci când face referire la rambursare, art. 18 alin. A din Directiva a 11-a de TVA (care reglementează la nivel de principiu mecanismul de funcţionare a sistemului comun de TVA) nu are în vedere cu siguranţă printre modurile de rambursare vreunul în care contribuabilul îndreptăţit la rambursare în calitate de creditor să fie confruntat cu vreun risc, oricare ar fi acesta, motiv pentru care Curtea Europeana de Justiţie reţine în hotărârea pronunţată în cauza ca întrucât rambursarea TVA "este unul dintre elementele esenţiale de aplicare a principiului neutralităţii sistemului comun de TVA, condiţiile stabilite de Statele Membre în privinţa rambursării nu pot aduce atingere acestui principiu, prin punerea contribuabilului în situaţia de a suporta în tot sau în parte, riscul sarcinii TVA" (paragraful 33).

De aceea, Curtea Europeana de Justiţie concluzionează că "Statele Membre, prin condiţiile impuse pentru rambursarea TVA, trebuie să îndreptăţească contribuabilul să recupereze într-o manieră adecvată în întregime suma care îi este datorată spre rambursare. Aceasta implica în mod necesar ca rambursarea să aibă loc într-o perioada rezonabila de timp, prin plata sau mijloace echivalente, şi în orice caz, orice metoda de rambursare adoptata nu trebuie să genereze vreun risc financiar pentru contribuabil." .

Mai reţine Înalta Curte că dispoziţiile art. 70 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu constituie motiv legal de întârziere, cu atât mai mult cu cât în prezenta speţă, nu s-a invocat şi nu s-a probat necesitatea obţinerii de informaţii suplimentare.

Referitor la susţinerea recurentei - pârâte cu privire la nedepăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 104 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, prima instnaţă a reţinut corect că hotărârea pronunţată în cauza C-107/10 - Enel Maritsa Iztok 3 AD împotriva Direktor "Obzhalvane i upravlenie na izpalnenieto" NAP - Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că «În lumina principiului neutralităţii fiscale, articolul 183 din Directiva 2006/112, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/138, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naţionale potrivit căreia termenul normal de rambursare a excedentului de taxă pe valoarea adăugată, la expirarea căruia sunt datorate dobânzi de întârziere aferente sumei care trebuie restituită, este prelungit în cazul iniţierii unui control fiscal, această prelungire având drept consecinţă faptul că dobânzile sunt datorate doar de la data finalizării controlului."

În ceea ce priveşte cuantumul dobânzilor, reţine Înalta Curte că în speţă s-a efectuat o expertiză contabilă, asupra căreia instanţa a făcut o verificare exhaustivă, cu privire la fiecare decont. Totodată, s-a avut în vedere că acestea urmează a fi calculate de la data expirării a 45 de zile calculate de la data înregistrării decontului şi data la care s-a făcut stingerea creanţei fiscale prin compensare sau rambursare, cu aplicarea după caz a cotei de dobândă în funcţie de norma juridică aplicabilă, anume 0,04% sau 0,03% pentru perioada de aplicare a O.G. nr. 92/2003 sau 0,02% pentru perioada de aplicare a Legii nr. 207/2015.

In condiţiile în care nici prin obiecţiuni la raportul de expertiză şi nici prin motivele de recurs, pârâta nu a adus critici concrete asupra cuantumului despăgubirilor, are în vedere instanţa că dispoziţiile art. 8 şi 18 din Legea nr. 554/2004 permit, subsecvent anulării în parte a deciziilor prin care s-a respins cererea de restituire a sumelor de la buget, obligarea organului fiscal să recunoască dreptul la dreptul la dobânzi fiscale în cuantum total de 7.389.592,34 RON, astfel cum au fost calculate de expert.

În concluzie, constată instanţa că nu au fost indicate motive de reformare a sentinţei atacate, pronunţate cu respectarea dispoziţiilor art. 70 şi 124 Codul de procedură fiscală.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili împotriva sentinţei civile nr. 4204 din 19 octombrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 septembrie 2021.