Sufficiency of "appearance of illegality" to suspend administrative fine for corporate refusal to convene shareholder assembly

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Hotărârea instanţei de fond

1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 07.11.2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea efectelor Deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâtă, prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 30.000 RON în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al B. S.A., până la pronunţarea instanţei de fond.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 277 din 11 mai 2020, Curtea a respins cererea reclamantului, ca neîntemeiată.

2. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

A susţinut recurentul-reclamant că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 pentru suspendare actului administrativ, respectiv existenţa cazului bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

După ce a reiterat aspectele prezentate în faţa instanţei de fond, a arătat recurentul că principalul aspect care trebuie avut în vedere de instanţa de judecată, care fundamentează aparenţa de nelegalitate, este acela că un membru al Consiliului de Administraţie are competenţa, într-un organ colegial, de a decide cu privire la convocarea unei adunări generale, fiind singurul care poate decide în acest sens, în afara instanţei de judecată, în baza art. 119 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1992 republicată.

În acest context, instanţa este obligată, fără a se pronunţa cu privire la fondul cauzei, să verifice dacă autoritatea administrativă a dispus aceste măsuri sancţionatorii în mod corect şi legal, cu respectare acestui principiu, sau a dispus această sancţiune abuzând de puterea pe care o are de a emite acte administrative şi de a dispune măsuri sancţionatorii potrivit reglementărilor care guvernează activitatea ASF.

Singurele persoane abilitate să decidă cu privire la convocarea unei adunări generale, în afara instanţei de judecată, sunt membrii Consiliului de Administraţie, în baza art. 119 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 31/1990 republicată.

Acest aspect reiese şi din dispoziţiile art. 2 alin. (9) din Legea nr. 24/2017, a căror interpretare este în sensul că ASF poate solicita consiliului de administraţie convocarea adunării generale a acţionarilor. ASF nu deţine prerogativa de a susţine un acţionar în cererea acestuia de convocare a unei adunări generale a acţiuonarilor în cazul în care consiliul de administraţie respinge cererea acestuia de convocare a adunării generale.

Ca atare, puterea de decizie asupra legalităţii cererii ASF aparţine doar instanţei competente, ASF nedeţinând prerogativa de a stabili în sarcina consiliului de administraţie obligaţia de a convoca AGA, ci doar pe aceea de a solicita convocarea AGA.

Nu poate fi sancţionat, întrucât şi-a exercitat atribuţiile de membru al Consiliului de Administraţie şi a luat o hotărâre în baza convingerilor proprii şi a dispoziţiilor legale incidente.

ASF nu a dispus nicio măsura în sarcina sa prin Decizia nr. 937/18.07.2019, ci în sarcina consiliului de administraţie, organ colegial, astfel încât el nu a fost vizat în mod individual de nicio măsură stabilită de ASF.

Votul pe care l-a exprimat a fost, de asemenea, în concordanţă cu opinia Direcţiei de specialitate din cadrul SIF Oltenia şi a unei opinii independente emise de o societate de avocatură specializată pe piaţa de capital, precum şi cu practica judiciară existentă în materie.

Decizia ASF nr. 1286/23.10.2019 face o aplicare eronată a prevederilor art. 126 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 24/2017, demersul legal pe care ar fi putut să-l întreprindă ASF ar fi fost, conform art. 2 alin. (9) lit. c) din Legea nr. 24/2017, introducerea unei acţiuni la instanţa competentă pentru autorizarea convocării AGA, şi nu cel constând în aplicarea de sancţiuni administrative în sarcina unor persoane care au altă convingere profesională decât reprezentanţii ASF.

Împrejurarea că Autoritatea de Supraveghere Financiară are o interpretare diferită a normelor legale din cadrul art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată şi a celor prevăzute de art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017 nu conduce la concluzia că interpretarea sa asupra aceloraşi norme reprezintă o încălcare a măsurilor dispuse de autoritate.

Numai instanţa de judecată poate suplini acordul de voinţă al unei persoane şi, de aceea, doar puterea judecătorească poate dispune prin hotărâre judecătorească, convocarea unei adunări generale, această prerogativă neaparţinând unei autorităţi administrative. Din această perspectivă, nu există nicio faptă săvârşită cu vinovăţie, ci numai exercitarea cu bună credinţă a dispoziţiilor legale imperative şi statutare de administrator, alături de ceilalţi administratori apărând interesul societar prin decizia de respingere a solicitării de convocare a adunării generale a acţionarilor, şi nu propriul interes.

Este în mod vădit în interesul societăţii de investiţii financiare şi al tuturor acţionarilor, indiferente de nivelul deţinerilor acestora, ca o normă legală ce impune un anumit prag de deţinere la capitalul social să fie respectată de toţi investitorii, şi nu doar de unii dintre aceştia.

A mai susţinut recurentul, referitor la cele reţinute de instanţa de fond, că membrii Consiliului de Administraţie sunt obligaţi să convoace şi să asigure desfăşurarea adunării generale ordinare a acţionarilor, având incluse pe ordinea de zi punctele propuse de acţionarii C. S.A. şi D. S.A., fără ca aceştia să poată verifica legalitatea unei astfel de solicitări în raport de dispoziţiile legale incidente, că, în acest caz, s-ar aduce atingere însuşi principiului libertăţii de voinţă a părţilor şi principiului bunei-credinţe, membrii consiliului de administraţie fiind obligaţi să convoace o adune chiar dacă aceasta nu respectă dispoziţiile legale.

Adoptarea unui vot într-un consiliu de administraţie, într-un consiliu colegial, vot exprimat cu respectarea principiului bunei-credinţe, nu ar trebui să ducă, în nicio împrejurare, la sancţionarea persoanei care, în analiza profesională pe care o face, apreciază într-un anumit mod legalitatea cererii supuse analizei.

Limitarea nelegală a competenţelor administratorilor şi substituirea autorităţii în atribuţiile instanţei de judecată în ceea ce priveşte analiza de legalitate a deciziei consiliului de administraţie, impunerea printr-o decizie administrativă a convocării AGA, cu încălcarea competenţei autorităţii judecătoreşti, atrage incidenţa motivului de nulitate prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 544/2004 referitor la excesul de putere, fiind, astfel, dovedită aparenţa de nelegalitate a deciziei a cărei suspendare se solicită.

A mai arătat recurentul că instanţa de fond în mod greşit a apreciat că argumentele sale privind nelegalitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019 nu pot fi avute în vedere în cadrul analizei prezentei cereri.

Două dintre motivele cele mai importante care l-au determinat să ia decizia de a-şi exprima un vot negativ în privinţa convocării Adunării generale solicitate de acţionarii C. S.A. şi D. S.A. au fost faptul că Decizia ASF nr. 937/18.07.2019 este lovită de nulitate şi, de asemenea, aceasta devenise caducă.

Faptul că ulterior, prin Decizia nr. 998 din 13 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de anulare şi suspendare a Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019, iar Tribunalul Dolj, prin sentinţa civilă nr. 721 din 15 octombrie 2019, a autorizat convocarea AGOA a SIF Oltenia S.A., solicitată de acţionarii C. S.A. şi D., nu poate aduce atingere principiului libertăţii de voinţă şi exercitării cu bună-credinţă a mandatului de membru al Consiliului de Administraţie.

Sentinţa civilă nr. 721 din 15 octombrie 2019 a Tribunalului Dolj a fost casată de Curtea de Apel Craiova prin decizia civilă nr. 351 din 17 iulie 2020 în Dosarul nr. x/2019 iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

La momentul exprimării votului în cadrul celor două şedinţe ale Consiliului de Administraţie al SIF Oltenia S.A., din 29.07.2019 şi 01.08.2019, nu exista o hotărâre a instanţelor de judecată astfel încât să-i fie apilcabile dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (4) C. proc. civ. privind autoritatea provizorie de lucru judecat.

La momentul exprimării votului, a apreciat că Decizia ASF nr. 937/18.07.2019 a fost emisă cu încălcarea dispoziţiilor legale, ASF abdicând de la rolul de autoritate administrativă de supraveghere a pieţei de capital şi susţinând interesele C. S.A. şi D. S.A., care urmăresc preluarea controlului asupra conducerii şi administrării SIF Oltenia S.A..

A continuat recurentul-reclamant că prima instanţă în mod netemeinic a apreciat că aspectele invocate privind caducitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019, urmare a scăderii pragului de acţiuni de minim 5% la momentul întrunirii Consiliului de Administraţie al SIF Oltenia S.A., nu ar reprezenta un caz temeinic justificat.

Decizia nr. 937/2019 a ASF a devenit caducă pentru că a intervenit o situaţie ulterioară emiterii actului, independentă de voinţa emitentului, constând în scăderea numărului de acţiuni deţinute de autorii cererii de convocare a AGOA, aspect ce rezultă din Declaraţia de deţineri nr. 1663/23.07.2019 transmisă de C. şi înrgistrată la SIF Oltenia la 24.07.2019, eveniment produs înainte de data comunicării Deciziei ASF nr. 937/2019.

Chiar dacă, la data adoptării de către ASF a Deciziei nr. 937/2019, autorii cererii de convocare deţineau cumulat 5% din capitalul social al SIF Oltenia S.A., actul a devenit caduc, întrucât a dispărut cauza sa, respectiv deţinerea de către autorii cererii de convocare a nivelului de minim 5% din capitalul social, astfel cum impun exigenţele art. 119 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 republicată.

În aceste circumstanţe, a acţionat cu bună credinţă, revenind Consiliului de Administraţia obligaţia de a verifica legalitatea convocatorului adunării generale, ca prim filtru de legalitate prevăzut de lege.

Votul exprimat în şedinţa din 01.08.2019 nu încalcă dispoziţiile Deciziei ASF nr. 937/2019, astfel cum eronat a reţinut ASF în Decizia nr. 1286/23.10.2019, întrucât un act administrativ afectat de caducitate nu poate fi încălcat.

A mai apreciat recurentul că soluţia Curţii de Apel Bucureşti din Dosarul nr. x/2019 cu privire la legalitatea Deciziei ASF nr. 937/18.07.2019 nu vizează şi sancţiunea caducităţii acestui act juridic.

În consecinţă, prin Decizia nr. 1286 a ASF a fost sancţionat pentru că nu a votat în cadrul şedinţei consiliului de administraţie în sensul repunerii în circuitul juridic a unui act juridic afectat de caducitate, iar instanţa de fond nu a realizat o analiză proprie a aspectelor invocate cu privire la caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019, sub acest aspect fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.. Instanţa a avut în vedere cele reţinute de Tribunalul Dolj printr-o hotărâre care nu avea autoritate de lucru judecat în cauză, fiind general cunoscut şi acceptat că jurisprudenţa instanţelor nu constituie izvor de drept, instanţele având obligaţia de a-şi fundamenta decizia prin raportare la normele de drept iar nu prin raportare la jurisprudenţă.

A mai susţinut recurentul că instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012.

Prin acţiunea a arătat că, din cuprinsul Deciziei nr. 1286/23.10.2019, nu se poate stabili dacă aceasta a fost adoptată cu respectarea prevederilor art. 14 din O.U.G. nr. 93/2012, în condiţiile în care actul nu conţine menţiuni cu privire la respectarea dispoziţiilor legale care prevăd procedura ce trebuie respectată de către auoritate în luarea deciziei.

Astfel, era necesar ca Decizia nr. 1286/2019 să cuprindă menţiuni cu privire la respectarea dispoziţiilor legale ce prevăd procedura luării acestor decizii precum şi organul din cadrul ASF ce are competenţa de a emite acel act.

De asemenea, instanţa, motivând că în raport cu obiectul cauzei şi cu limitele de judecată în procedura de suspendare a executării actului administrativ, i-a respins cererea de depunere a actelor care au stat la baza emiterii aceste decizii şi a Deciziei nr. 1525/04.12.2019 de respingere a plângerii prealabile, inclusiv a actelor interne cu caracter pregătitor întocmit de direcţiile de specialitate, astfel că instanţa a fost în imposibilitate de a putea verifica legalitatea emiterii actului contestat.

A mai apreciat recurentul că instanţa a făcut o greşită aplicare şi a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. ş) şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la prevenirea unei pagube iminente.

Decizia de sancţionare nr. 1286/23.10.2019 nu cuprinde niciun motiv prin care ASF-ul să precizeze criteriile care au stat la baza individualizării sancţiunii şi aplicării unei amenzi în cuantum de 30.000 RON, având un caracter discreţionar ce încalcă principiul proporţioanlităţii.

Amenda stabilită de ASF este într-un cauntum deosebit de ridicat, patrimoniul său diminuându-se considerabil tocmai ca urmare a punerii în executare a actului administrativ, iar, contrar celor reţinute de instanţă, a arătat că executarea actului i-ar aduce grave prejudicii, având în vedere faptul că sancţiunea este de 10 ori mai mare decât salariul mediu net pe economie la nivelul anului 2020, respectiv 3.176 RON.

Mai mult, situaţia materială nu îi permite să achite suma de bună-voie în termen de 15 zile de la emiterea deciziei, prejudiciul material suferit fiind sporit cu contravaloarea cheltuielilor de executare, cu consecinţa imposibilităţii recuperării acestuia.

De asemenea, în cazul anulării Deciziei nr. 1286/2019 paguba nu ar fi înlăturată niciodată, având în vedere perioada soluţionării cauzelor în faţa instanţelor judecătoreşti şi faptul că instituţiile publice sunt greu de executat silit, dobânda aferentă sumei neputând fi recuperată, fiindu-i afectat însuşi dreptul de proprietate, recunoscut de Constituţie şi de tratatele internaţionale la care România este parte.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

4. Decizia instanţei de recurs

Înalta Curte, examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs şi cu apărările intimatei-reclamante, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant A. a învestit, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând suspendarea executării Deciziei nr. 1286/23.10.2019 emise de pârâtă, prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 30.000 RON în calitate de membru al Consiliului de Administraţie al B. S.A., până la pronunţarea instanţei de fond asupra acţiunii în anulare.

Instanţa de fond a respins acţiunea de suspendare a executării efectelor acestei decizii, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar, neputându-se reţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-reclamant.

4.1. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a adus critici pertinente care să poată fi încadrate în ipotezele prevăzute de acesta, în sensul că hotărârea de fond nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Singurul argument invocat în susţinerea acestui motiv de nelegalitate este acela că instanţa de fond nu ar fi analizat şi nu şi-a argumentat decizia de respingere a cererii de suspendare a efectelor Deciziei nr. 1286/2019 prin raportare la aspectele învederate în cuprinsul acţiunii, ce vizează caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019.

Or, deşi recurentul reproduce cele reţinute prin sentinţa recurată, în sensul că o instanţă judecătorească a apreciat că la data de 15.10.2019 era îndeplinită cerinţa pragului de 5% din acţiuni în privinţa acţionarilor C. S.A. şi D. S.A. şi a autorizat convocarea, apreciază că instanţa ar fi trebuit să facă propria analiză.

Însă, instanţa de fond, pe lângă aceste aspecte la care recurentul face referire, şi care ar fi fost suficiente în analiza aspectelor învederate prin acţiune referitor la caducitate, a mai apreciat, în mod întemeiat, şi faptul că pretinsa caducitate a Deciziei nr. 937/18.07.2019 emise de ASF nu poate fi stabilită în prezenta cauză, care priveşte suspendarea executării unei alte decizii.

Caducitatea, reţine Înalta Curte (fără a încerca să intre în analiza acestei instituţii juridice), este cea care determină încetarea efectelor unui act, însă această instituţie juridică este prea puţin uzitată în dreptul administrativ (unde se constată încetarea de drept a actului, revocarea acestuia, ieşirea din vigoare sau se poate solicita anularea actului), astfel că, cu atât mai mult, nu ar fi putut face obiectul analizei prezentei cauze caducitatea Deciziei nr. 937/2019 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că hotărârea recurată corespunde cerinţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., fiind expuse motivele pentru care au fost înlăturate apărările reclamantului.

4.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, contrar alegaţiilor recurentului, constată că nu se poate reţine interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material de către prima instanţă.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie a drepturilor şi intereselor particularilor până la momentul la care instanţa competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaţionale, atât în sistemul de protecţie instituit în cadrul Consiliul Europei, cât şi în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, atribuţia instanţei de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autorităţile publice în contextul puterii lor discreţionare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecţie a drepturilor şi intereselor legitime ale subiectelor potenţial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanţa competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Deci, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanţa de fond trebuie să constate şi să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii cerute de dispoziţiile menţionate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepţională.

Pe de altă parte, suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională ce poate surveni exclusiv când acest lucru este prevăzut expres în lege (suspendarea de drept - ope legis) ori când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege (suspendarea la cererea persoanei vătămate prin actul administrativ).

Condiţiile prevăzute de lege, cazul bine justificat şi iminenţa unei pagube sunt analizate în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenţei dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt şi de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească şi drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt şi de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii actului administrativ.

Analiza cazului bine justificat trebuie să se limiteze la o cercetare a aparenţei dreptului, pentru că în cadrul procedurii sumare a suspendării de executare nu este permisă prejudecarea fondului.

Legea nu face distincţie între motivele de nelegalitate substanţială, de drept material, şi cele de nelegalitate procedurală, esenţial fiind, însă, ca nelegalitatea să fie evidentă, să poată fi decelată cu uşurinţă la nivelul aparenţelor, fără o cercetare aprofundată a cauzei.

În jurisprudenţa sa constantă, secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ (act administrativ-fiscal) au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reţinute ca obligaţii bugetare suplimentare) etc. .

Pe lângă considerentele primei instanţe, care au răspuns punctual susţinerilor reclamantului şi care nu se mai impune a fi reluate, Înalta Curte constată că argumentele invocate de recurentul-reclamant prin acţiune - caducitatea Deciziei ASF nr. 937/2019, legalitatea înseşi a măsurii sancţionatorii dispuse prin decizia ce face obiectul cererii de suspendare, aşa-zisul abuz de putere în emiterea acestei decizii, interpretarea unor norme legale (art. 119 din Legea nr. 31/1990 republicată şi art. 92 alin. (23) din Legea nr. 24/2017) -, aspecte reiterate în recurs, nu se circumscriu împrejurărilor amintite mai sus, apte să producă o îndoială serioasă asupra legalităţii actului, ci sunt motive care depăşesc obiectul analizei instanţei într-o cerere de suspendare, sunt analizate de instanţa învestită cu acţiunea în anulare.

Criticile recurentului excedează analizei instanţei învestite cu soluţionarea cererii de suspendare şi nu sunt capabile să dovedească îndeplinirea condiţiei cazului bine justificat. În cadrul procedurii sumare a suspendării executării actului administrativ nu poate fi prejudecat fondul cauzei, de aceea nici probatoriului administrat pentru stabilirea existenţei unor indicii de răsturnare a prezumţiei de legalitate de care se bucură actul administrativ, nici analizei efectuate de instanţă nu li se poate pretinde amploarea şi profunzimea probelor şi raţionamentelor pe care se fundamentează o soluţie pronunţată cu privire la acţiunea în anularea actului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este îndeplinită condiţia cazului bine justificat pentru suspendarea actului atacat.

În raport cu cele reţinute, nu se mai impune analiza motivelor de recurs privind condiţia prevenirii pagubei iminente, cele două condiţii fiind necesar a fi îndeplinite cumulativ.

4.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, neexistând motive de casare ale hotărârii recurate, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 277 din 11 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.