Judicial disciplinary liability for grave judicial error and the applicability of the non bis in idem principle to administrative reviews of judge misconduct

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2022

Asupra recursului de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 18.08.2020, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Consiliul Superior al Magistraturii-Direcţia Judiciară, anularea Rezoluţiei nr. 2181/B/21.07.2020 prin care s-a dispus respingerea sesizării lor cu privire la săvârşirea de către judecătorii D., E. şi F. din cadrul Tribunalului Olt, secţia I civilă a abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) şi ş) din Legea nr. 303/2004 şi obligarea pârâtei să reanalizeze sesizarea formulată şi să dispună conform prevederilor legale şi atribuţiilor conferite de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 şi art. 991 din acelaşi act normativ.

1.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 492 din 6 aprilie 2021, Curtea a respins acţiunea reclamanţilor, ca nefondată.

2. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanţii A., B. şi C. au formulat recurs, înteiemat pe art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., au susţinut recurenţii că sunt incidente dispoziţiile art. 174 alin. (2) C. proc. civ., întrucât instanţa a nesocotit norme imperative, ce ţin de nerespectarea drepturilor fundamentale şi respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil.

Cu referire la respectarea principiului aflării adevărului şi a rolului activ, instanţa s-a rezumat la a reitera elemente privind situaţia de fapt cu referire la modalitatea în care Tribunalul Olt s-a pronunţat cu privire la decizia civilă nr. 07/05.02.2019 şi decizia 40/29.05.2019, neavându-se în vedere că prima sesizare formulată, lucrarea înregistrată la 22.09.2019, viza nu numai decizia nr. 07/05.02.2019, ci şi modalitatea în care în Dosarul nr. x/2016 au intervenit magistraţii Tribunalului Olt cu privire la soluţionarea acestui litigiu, solicitând cercetarea disciplinară a magistraţilor G., H. şi D., cererea formulată la 13.04.2020 se referea strict la magistraţii care au pronunţat decizia 07/05.02.2019, D., E. şi F., singurul magistrat care se regăseşte în ambele sesizării fiind D..

Atât intimata-pârâtă cât şi instanţa de fond nu au făcut referire la aceste argumente, contrar principiilor care guvernează procesul civil, prevăzute de art. 6, 7, 13 şi 20 C. proc. civ.

În speţă, s-a dovedit grava eroare judiciară săvârşită de magistraţii care au pronunţat decizia civilă nr. 07/05.02.2019, eroare care de fapt a fost constatată şi de Inspecţia Judiciară, care a abdicat în final de la rolul şi atribuţiile conferite de Legea nr. 317/2004.

Instanţa de fond s-a bazat numai pe punctul de vedere al Inspecţiei Judiciare, fiind reţinută în mod greşit situaţia de fapt şi, în acest mod, fiind eliminată posibilitatea ca în situaţia prezentată să se revină la normalitate şi un caz precum Cazul Nadăş să nu se mai repete, când s-a creat posibilitatea ca în baza unui fals constatat de instanţele penale un sat întreg să fie retrocedat şi instanţele civile să ignore hotărârile penale, aşa cum s-a procedat de completul care a pronunţat decizia civilă nr. 07/05.02.2019.

Instanţa de fond şi Inspecţia Judiciară au nesocotit principiile fundamentale ale dreptului, menţionate expres prin art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Instanţa în procedura contestaţiei în anulare a stabilit că decizia 07/05.02.2019 s-a bazat pe o gravă eroare de judecată, fapt ce impunea aplicabilitatea prevederilor art. 99 lit. t) şi ş) din Legea nr. 303/2004.

În consecinţă, urmare a pronunţării deciziei civile nr. 40/29.05.2019, s-a formulat sesizarea Inspecţiei Judiciare care a acţionat iniţial conform procedurii precitate, ca în final să fie vorba despre o denegare de dreptate, Inspecţia Judiciară infirmându-şi propriile probe şi convingeri ce au rezultat din cercetarea disciplinară, însuşindu-şi argumente însuşite de instanţa de fond fără a se raporta la un raţionament juridic propriu.

Raportat la sesizarea formulată, aşa cum iniţial s-a reţinut de Inspecţia Judiciară, a fost respectat termenul de 45 de zile, iar, în ceea ce priveşte soluţiile ce pot fi luate de Inspecţia Judiciară, nu se regăseşte procedura clasării decât în situaţia în care se constată că nu există indicii privind săvârşirea unei abateri disciplinare. Or, în speţă, s-a statuat existenţa acestor indicii, fapt care demonstrează nerespectarea atât de intimată, cât şi de instanţa de fond, a normelor procedurale.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., au arătat recurenţii că hotărârea nu cuprinde pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, străine de natura cauzei.

Hotărârea nu îndeplinşte cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin această abordare fiind nesocotită jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât dreptul la un proces echitabil, potrivit art. 6 din CEDO, include obligarea instanţelor de a motiva hotărârea. Instanţa de fond, prin respingerea contestaţiei, nu a efectuat o cercetare reală a fondului şi a motivelor invocate.

Au făcut recurenţii referire la jurisprudenţa Înaltei Curţi şi a CEDO, apreciind că motivarea instanţei nu se conformează exigenţelor art. 425 C. proc. civ.. Instanţa de fond a făcut referire la decizia civilă nr. 40/2019, fără ca aceasta să facă obiectul contestaţiei, fiind realmente o contradicţie între considerente şi dispozitiv. S-a consemnat faptul că au atacat prin contestaţia formulată împotriva Rezoluţiei nr. 2181/b/21.07.2020 inclusiv modalitatea de interpretare a principiului non bis in idem, dar, contrar acestei menţiuni, s-a apreciat că nu ar fi adus critici asupra neaplicabilităţii acestui principiu.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut recurenţii că instanţa de fond în mod nelegal şi-a însuşit Rezoluţia nr. 28181/b/21.07.2020 emisă de intimată, apreciind că în speţă operează principiul non bis in idem.

Au arătat şi prin contestaţia formulată că nu operează acest principiu, motivând aceste susţineri prin raportare la art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO, aspecte ignorate de instanţă. Nu se poate aprecia că între cele două proceduri ar exista vreo legătură sub aspect material şi temporal, pentru a se constata, cum greşit a apreciat instanţa, ca făcând parte din aceeaşi procedură şi că s-ar confrunta cu o repetare a procedurii.

Prin decizia nr. 40/2019 a Tribunalului Olt, s-a dovedit că magistraţii care au pronunţat decizia civilă nr. 07/05.02.2019 au săvârşit o gravă eroare judiciară, eroare definită de art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004. Prin admiterea excepţiei tardivităţii cererii de revizuire prin prisma RIL 3/2017 este vorba despre o gravă atingere adusă drepturilor şi intereselor legitime ale sătenilor din Nadăş, prin decizia nr. 7/2019 un sat preluat prin acte false rămânând în posesia unor infractor cu ajutorul instanţei, Tribunalul Olt.

Legea nr. 303/2004 a adus modificări privind răspunderea judecătorilor, a modificat condiţiile de introducere a acţiunilor în răspunderea statului în caz de eroare judiciară, dar a creat şi procedura pentru sancţionarea disciplinară a magistraţilor în caz de încălcare gravă a normelor de drept material şi procedural.

La data când s-a formulat prima sesizare nu erau cunoscute de către Inspecţia Judiciară considerentele deciziei civile nr. 40/2019 a Tribunalului Olt, care a respins contestaţia în anulare în complet majoritar în sensul că litigiul nu a fost soluţionat în baza unei erori materiale aşa cum aceasta era reglementată de art. 318 alin. (1) vechiul C. proc. civ., ci s-a constatat că magistraţii care au pronunţat decizia civilă nr. 07/05.02.2019 au făcut o eroare de judecată, ceea ce echivalează în sensul interpretării art. 4 din Protocolul nr. 7 CEDO cu descoperirea unui viciu fundamental şi faţă de aceste circumstanţe nu operează principiul non bis in idem.

3. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat

4. Decizia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente pricinii, având în vedere şi susţinerile părţilor, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Prima instanţă a respins cererea dedusă judecăţii reţinând, în esenţă, că pentru faptele reţinute în sarcina magistraţilor vizaţi prin sesizarea recurenţilor înregistrată la Inspecţia Judiciară sub nr. 20-1515, soluţionată prin Rezoluţia nr. 2181/b/21.07.2020, au mai fost efectuate verificări, în lucrarea nr. 17-1170 a Inspecţiei Judiciare, finalizată cu Rezoluţia de clasare nr. 907/2019. Astfel, în virtutea principiului non bis in idem, reţinut în Rezoluţia nr. 2181/b/21.07.2020 ce face obiectul acţiunii de faţă, nu poate analiza fondul sesizării reclamanţilor.

4.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care a atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale. Astfel, hotărârea poate fi casată pentru acest motiv atunci când se invocă, cu titlu de exemplu, nesemnarea minutei de către judecători; nerespectarea principiului oralităţii, al publicităţii şedinţelor de judecată; încălcarea dreptului de apărare urmare a nelegalei citări a părţii pentru ultimul termen de judecată; efectuarea expertizei cu nesocotirea prevederilor art. 335 alin. (1) şi art. 338 C. proc. civ. încălcarea dreptului de apărare dacă instanţa a admis apelul şi s-a pronunţat şi asupra fondului, fără ca părţile să fi pus concluzii şi asupra fondului; decăderea din administrarea unei probe cu nesocotirea prevederilor art. 254 din C. proc. civ. lipsa încheierii de dezbateri sau nesemnarea acesteia; respingerea cererii de recuzare dacă a fost cauzată o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii ş.a.m.d.

Or, recurenţii-reclamanţi, după cum s-a reţinut la pct. 2 al prezentei decizii, nu au indicat niciun motiv care să poată fi încadrat în acest text de lege.

Argumentul lor, referitor la faptul că instanţa ar fi încălcat principiul aflării adevărului şi principiul rolului activ şi că ar fi reţinut greşit situaţia de fapt, nu este întemeiat, de vreme ce circumstanţele cauzei au fost fidel reţinute de prima instanţă care a analizat şi soluţionat acţiunea în consecinţă.

Nici restul alegaţiilor recurenţilor, privind reţinerea în motivarea hotărârii a apărărilor pârâtei Inspecţia Judiciară şi faptul că instanţa nu ar fi prezentat un raţionament juridic propriu, nu pot fi încadrate în ipoteza prevăzută de acest motiv de casare, nevizând aspecte de ordin procedural, ci, eventual, aspecte referitoare la modalitatea de motivare a hotărârii, respectiv motivul de casare prevăzut de pct. 6 al articolului 488 alin. (1) C. proc. civ., care urmează a fi analizat în continuare.

4.2. Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea pronunţată va cuprinde "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Respectarea acestei dispoziţii procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligaţiei ce revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Pe lângă aspectele menţionate mai sus, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa nu ar fi efectuat o cercetare reală a fondului şi a motivelor invocate şi că ar fi reţinut eronat că nu ar fi adus critici în ceea ce priveşte aplicabilitatea principiului non bis in idem.

Însă, după cum s-a punctat anterior, instanţa a avut în vedere tocmai faptul că prin rezoluţia de clasare atacată nu a fost cercetat fondul sesizării reclamanţilor, de vreme ce, faţă de sesizarea anterioară, nu a fost constatat un "element nou" care să conducă la necesitatea reluării verificărilor împotriva magistraţilor vizaţi.

De asemenea, referitor la criticile vizând aplicabilitatea principiului menţionat, în hotărârea atacată s-a reţinut expres faptul că reclamanţii au criticat aplicabilitatea acestuia, însă şi-au centrat argumentaţia pe un singur aspect, referitor la decizia civilă nr. 40/29.05.2019 a Tribunalului Olt, care ar fi un element nou.

Fără a relua considerentele primei instanţe, care, printr-un raţionament juridic propriu, a răspuns pe larg argumentelor reclamanţilor şi a motivat de ce soluţia pronunţată asupra contestaţiei în anulare, decizia nr. 40/2019, nu este un element apt să conducă la necesitatea reluării verificărilor împotriva magistraţilor vizaţi prin sesizare, Înalta Curte reţine că preluarea de către prima instanţă a unor argumente invocate de pârâtă prin întâmpinare sau nepunctarea tuturor opiniilor reclamanţilor nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurenţilor-reclamanţi neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul acestui motiv de casare.

În opinia Înaltei Curţi, instanţa de primă jurisdicţie a procedat la o analiză detaliată a argumentelor părţilor implicate în raportul juridic dedus judecăţii, iar hotărârea pronunţată satisface cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., republicat, în cuprinsul acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamanţi în contextul faptic dat, fiind posibilă exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii pronunţate.

4.3. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că nu poate fi avut în vedere, susţinerile recurenţilor-reclamanţi neputându-se circumscrie ipotezei avute în vedere de textul legal.

Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, instanţa de control judiciar fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual, în ipotezele limitativ prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Or, Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au invocat formal acest motiv de casare, pentru că cererea de recurs nu cuprinde o dezvoltare concretă a ipotezelor avute în vedere de legiuitor pentru reglementarea acestuia.

Recurenţii, după cum s-a expus la pct. 2 al prezentei decizii, s-au limitat la a susţine că instanţa în mod nelegal şi-a însuşit Rezoluţia nr. 28181/b/21.07.2020 şi, invocând protocolul 7 CEDO, au reluat aceleaşi argumente/opinii formulate în faţa instanţei de fond în sensul că principiul non bis in idem nu este unul absolut, fără, însă, a-şi circumstanţia în niciun mod critica de nelegalitate, care ar fi presupus, în primul rând, identificarea explicită a normei sau normelor de drept material aplicabile cauzei şi apoi demonstrarea modului în care măsurile adoptate de instanţa fondului încalcă sau reprezintă o greşită aplicare a acestor norme de drept material.

Prin urmare, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia adoptată, fără a preciza în ce constă interpretarea sau aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4.4. Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, reţinând că soluţia pronunţată de prima instanţă este motivată conform exigenţelor procedurale şi este dată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei nr. 492 din 6 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 septembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.