Fund’s appeal allowed; claimants’ compensation claim dismissed as not yet due pending unresolved criminal liability.

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la data de 20 aprilie 2018, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire, înregistrată la Fondul de Garantare a Asiguraţilor în data de 22.12.2017, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3717 din 20 septembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, obligând pârâtul la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubiri înregistrate sub nr. x/22.12.2017.

Totodată, a obligat pârâtul la plata către reclamanţi a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitat în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. I.2 a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecarea cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, în temeiul art. 453 C. proc. civ., a solicitat obligarea intimaţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că instanţa de fond a soluţionat cauza cu încălcarea art. 153 alin. (2) C. proc. civ.

Din perspectiva celui de-al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât susţine în esenţă că termenul de 30 de zile pentru soluţionarea cererii de plată nu este compatibil cu prevederile Legii nr. 213/2015. Sentinţa recurată este pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, întrucât dispoziţiile legii speciale, Legea nr. 213/2015, nu prevăd un termen de soluţionare a cererilor de plată, iar în cauză nu a fost depăşit un termen rezonabil de soluţionare a cererii formulate de reclamanţi.

Or, dacă legiuitorul a înţeles să nu stabilească un termen în care să fie soluţionate cererile de plată, cu atât mai mult instanţa de judecată nu poate să adauge la lege un astfel de termen - apreciind că FGA nu a soluţionat cererea de plată în termenul legal de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004 pe care o califică de aplicabilitate generală tuturor autorităţilor publice.

Deşi nu există o derogare expresă, recurentul-pârât arată că art. 15 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 stabileşte o procedură şi implicit un termen de soluţionare a cererilor de plată cu care este învestit FGA, astfel:

"Pe măsura înregistrării şi analizării cererilor de plată ale creditorilor de asigurări, împreună cu documentele anexate, se întocmeşte lista creditorilor de asigurări ale căror creanţe certe, lichide şi exigibile urmează să fie plătite din disponibilităţile Fondului. Lista se înaintează comisiei speciale, cu propunerea de aprobare la plată a creanţelor de asigurare solicitate. După aprobarea acestor liste de către comisia specială, se efectuează plăţile indemnizaţiilor/despăgubirilor către creditorii de asigurări."

Susţine că intimaţii-reclamanţi au solicitat obligarea FGA la emiterea actului administrativ, deşi, până la data introducerii cererii de chemare în judecată (20.04.2018), persoana răspunzătoare de producerea accidentului nu era stabilită în mod definitiv, de vreme ce în dosarul penal nr. x/2014 fusese pronunţată o soluţie de neurmărire/netrimitere în judecată. În acest context, în mod greşit instanţa de fond a respins apărările sale privind existenţa pe rolul Judecătoriei Videle a dosarului nr. x/2018 privind plângerea împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată conform art. 340 noul C. proc. pen.., soluţie adoptată în dosarul penal nr. x/2014

Apreciază că intimaţii-reclamanţi au încercat să obţină, astfel, o creanţă de asigurare, deşi aceasta nu prezenta toate elementele necesare - răspunderea societăţii de asigurare D. S.A. în faliment, nefiind stabilită cu exactitate - raportat la prevederile art. 27 pct. 1 lit. b) din Ordinul CSA nr. 14/2011 - privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conform cărora "Asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru: 1. cazurile în care proprietarul, utilizatorul sau conducătorul vehiculului vinovat nu are răspundere civilă, dacă accidentul a fost produs; b) din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate; (...)

De asemenea, sentinţa atacată este pronunţată cu greşita aplicare a art. 16 din Legea nr. 213/2015, care prevede că "În cazurile în care consideră necesar, comisia specială poate solicita petenţilor completarea documentaţiei şi/sau precizarea ori furnizarea de informaţii suplimentare cu privire la cererea de plată a acestora. Informaţiile solicitate se transmit comisiei, sub sancţiunea respingerii cererii, în termen de cel mult 10 zile de la data primirii solicitării acesteia". Or, în cauză, intimaţii-reclamanţi nu au depus documentele justificative care să stabilească definitiv vinovăţia asiguratului societăţii de asigurare D. S.A. - în faliment, având în vedere că dosarul penal x/2014, la data introducerii acţiunii, fusese soluţionat cu neurmărirea/netrimiterea în judecată a conducătorului auto - dl E..

Recurentul-pârât face trimitere la prevederile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care stipulează că "Dreptul la acţiune contra Fondului pentru plata indemnizaţiilor/despăgubirilor se prescrie în termen de 5 ani calculaţi de la data naşterii dreptului, dar nu înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment."

Menţionează că, în cazul Legii nr. 213/2015, lipsa reglementării unui termen de soluţionare a petiţiilor ce sunt adresate fondului nu constituie o lacună legislativă constând într-o omisiune ce poate fi suplinită de judecător prin asimilare, ci de o asumare conştientă a unor situaţii care, obiectiv, fac imposibilă soluţionarea tuturor petiţiilor ce sunt adresate FGA într-un termen prestabilit, iar realitatea dictează dreptul şi nu dreptul creează realitatea.

Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă nelegală care se impune a fi casată de instanţa de recurs, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimaţii-reclamanţi A., B. şi C. au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În ceea ce priveşte apărările recurentului-pârât FGA care invocă nesoluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2014 în care se fac cercetări cu privire la săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, intimaţii-reclamanţi arată că erau ţinuţi la promovarea cererii de despăgubire de termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit căruia "orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asiguratorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când s-a născut ulterior".

Astfel, pentru a nu fi decăzuţi din dreptul de a mai formula cererea de despăgubire, au fost nevoiţi să o înainteze, deşi cercetările efectuate în dosarul penal nu erau finalizate. Prin urmare, în acest context, afirmaţia potrivit căreia au formulat cererea de despăgubire cu rea-credinţă apare ca tendenţioasă şi ofensatoare.

În plus, nici în prezent cercetările în dosarul penal nu au fost finalizate, deşi au trecut 5 ani de la producerea accidentului (14.05.2014).

Intimaţii-reclamanţi arată, totodată, că nu au solicitat ingerinţa judecătorului la soluţionarea favorabilă a cererii de despăgubire prin obligarea recurentului-pârât la soluţionarea favorabilă a cererii de despăgubire ci, doar să o soluţioneze într-un fel sau altul, emiţând o decizie în acest sens, pentru ca procedura să-şi urmeze cursul.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat formal, fără a se face precizări cu privire la faptul că, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Susţinerea recurentului-pârât că instanţa de fond ar fi soluţionat cauza cu încălcarea art. 153 alin. (2) C. proc. civ., este nefondată. Astfel, pentru termenul din 20 septembrie 20 septembrie 2018, părţile au fost legal citate, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, conform dovezii de înmânare aflate la dosarul de fond şi, totodată, la acel termen de judecată a fost reprezentat prin consilier juridic cu delegaţie depusă în dosar.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de fond a procedat în mod corect la judecarea cauzei, contatând că procedura de citare a părţilor pentru termenul de judecată era îndeplinită, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 153 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile dezvoltate de recurentul-pârât în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs le apreciază ca fiind fondate.

Înalta Curte constată că, la data de 22.12.2017, reclamanţii A., B. şi C. au transmis Fondului de Garantare a Asiguraţilor o cerere de despăgubire, prin care au solicitat plata despăgubirilor materiale şi morale, reprezentând prejudiciul suferit pentru decesul victimei F., în urma evenimentului rutier din data de 14.05.2014 în care a fost implicat un autotren condus de E. şi asigurat la S.C. D. S.A..

În ceea ce priveşte durata de soluţionare a cererilor de despăgubire, Înalta Curte constată că nici Legea nr. 213/2015 şi nici Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 nu stabilesc un termen de soluţionare a cererilor de despăgubire.

Totodată, reiese cu puterea evidenţei că, în raport de natura procedurii şi de împrejurările concrete, respectiv existenţa unui număr foarte mare de cereri de despăgubire, nu este posibilă soluţionarea cererii cu respectarea unui termen de 30 de zile.

În jurisprudenţă s-a stabilit că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, dar complexitatea procedurii administrative face imposibilă încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorităţii publice urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil privit ca garanţie a dreptului la o bună administrare.

Şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a cristalizat soluţia potrivit căreia, lipsa din legea specială a unei prevederi privind termenul în cadrul căruia să fie finalizată o procedură administrativă, procedură a cărei complexitate nu permite încadrarea în termenul general de 30 de zile, prevăzut în Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. h) nu poate încuraja autoritatea competentă să tergiverseze îndeplinirea obligaţiilor sale peste limitele unui termen rezonabil sau optim şi previzibil.

Principiul soluţionării cauzelor administrative într-un termen rezonabil constituie, de altfel, o componentă a dreptului la o bună administrare, consacrat în art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene care, deşi nu are aplicabilitate directă în raporturile juridice strict interne, nu poate fi ignorat, ca reper, în practica administrativă a autorităţilor naţionale.

Dispoziţiile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei Autorităţii de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 trebuie interpretate şi aplicate în acord cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, ce consacră dreptul la soluţionarea într-un termen rezonabil a unei cauze, drept statuat ca garanţie a unui proces echitabil. Acest principiu este aplicabil nu numai în procedura judiciară contencioasă, ci şi în procedura administrativă, întrucât durata procedurii în ansamblul său cuprinde şi această etapă prealabilă, obligatorie.

În speţă, Înalta Curte constată că, deşi reclamanţii au urmat procedura prevăzută de art. 14 din Legea nr. 213/2015, nu se poate aprecia că termenul scurs de la data depunerii cererii nu ar putea fi unul rezonabil, contrar reţinerii instanţei de fond, de vreme ce, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, persoana răspunzătoare de producerea accidentului nu fusese stabilită în mod definitiv.

Înalta Curte consideră, astfel, că soluţia de obligare a pârâtului FGA la emiterea deciziei de soluţionare a cererii de despăgubire este nelegală, fiind pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

Potrivit art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015:

"În vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună şi a creanţelor de asigurări înregistrate în evidenţele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.", iar potrivit art. 16 din Norma ASF nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor:

"Stabilirea şi evaluarea despăgubirilor se efectuează după cum urmează: a) evaluarea despăgubirilor se efectuează de către Fond, direct sau prin mandatarii acestuia, în baza documentelor existente la dosarul de daună şi în conformitate cu prevederile legii şi ale condiţiilor de asigurare; (...)". Urmare a acestor verificări, Fondul de Garantare a Asiguraţilor dispune plata "creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile", conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

Înalta Curte constată că pârâtul FGA a respectat aceste prevederi legale în procedura de analiză a creanţei solicitate de reclamanţi, neputându-se reţine că pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de soluţionare a cererii reclamanţilor într-un termen rezonabil, în raport de înscrisurile avute la dispoziţie, care nu confirmă culpa conducătorului auto E., asigurat RCA de D. S.A., pentru producerea accidentului, având în vedere că în dosarul penal nr. x/2014, în care se efectuează cercetări pentru lămurirea situaţiei de fapt şi stabilirea vinovăţiei persoanei care a provocat accidentul, a fost pronunţată soluţia de neurmărire/netrimitere în judecată, conform art. 340 noul C. proc. pen.

În conformitate cu art. 27 pct. 1 lit. b) din Norma ASF nr. 14/2014, forma în vigoare la data producerii accidentului, asigurătorul nu acordă despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa exclusivă a persoanei prejudiciate.

Având ca reper aceste dispoziţii legale, se reţine că instanţa a respins în mod greşit apărările pârâtului FGA, în sensul existenţei pe rolul Judecătoriei Videle a dosarului nr. x/2018 având ca obiect plângerea împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată, pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, întrucât, în lipsa vinovăţiei asiguratului nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici obligaţia Fondului de a plăti despăgubiri.

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că nici până la data soluţionării prezentului recurs, deşi au trecut mai bine de 7 ani de la producerea accidentului, cercetările în dosarul penal nu au fost finalizate, după cum au arătat chiar intimaţii-reclamanţi prin întâmpinarea formulată în recurs.

Nu pot fi primite susţinerile intimaţilor-reclamanţi din cuprinsul întâmpinării în sensul că au fost nevoiţi să înaiteze cererea de despăgubire pentru a nu fi decăzuţi din dreptul de a o mai formula, deşi cercetările efectuate în dosarul penal nu erau finalizate. Chiar dacă accidentul a avut loc la data de 14.05.2014, faptul că, în legătură cu respectivul accident, se derula un proces penal face ca, pe parcursul procesului penal, prejudiciul să nu fie cert şi, implicit, termenul de decădere pentru formularea cererii de acordare de despăgubiri de la Fond să nu curgă.

În acest context, întrucât sunt fondate criticile aduse de recurentul-pârât soluţiei primei instanţe, se impune casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată şi rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Totodată, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurentul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite şi va dispune obligarea intimaţilor la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru, dovedită prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 3717 din 20 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa civilă atacată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi C., ca neîntemeiată.

Obligă intimaţii-reclamanţi la plata către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a sumei de 200 RON, cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.