Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3925/2021 AI generated

Limits of lost profit damages for fault-based termination of fishery concessions under light fault

Case Number Decizia nr. 3925/2021
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed as unfounded the extraordinary appeals for annulment filed by the claimant and two third-party intervenors against the final decision that had upheld the lower courts' partial award of damages, leaving the initial judgment of the Court of Appeal in force. The dispute concerned the termination of four fishery concession contracts by state authorities due to legislative changes that liberalized access to the resource, with the private entities seeking full compensation for both actual loss and lost profit (lucrum cessans), arguing that the authorities acted with intent and that prior jurisprudence mandated full reparation. The Court ruled that the extraordinary appeal was unfounded because the appellate court had properly analyzed all grounds of appeal, correctly distinguishing between light fault (culpa levis) and intent (dolus), and rightfully limited compensation to foreseeable and certain damages directly resulting from the contractual breach, rejecting the claimants' argument that the lower courts failed to address specific legal provisions or ensure consistency with other cases. Key legal principles included the requirement of a direct causal link for lost profit under the old Civil Code, the binding force of the res judicata from the termination judgment regarding the nature of the fault, and the limited scope of the extraordinary appeal under Article 318 of the Code of Civil Procedure, which does not permit re-examination of facts or a "recursion on recursion."

Legislator headnote

AI generated

art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ, art. 960 C. civ, art. 304 pct. 8 C. proc. civ, art. 318 alin. (1) din C. proc. civ, art. 318 alin. (1) C. proc. civ, art. 3041 C. proc. civ; Limits of lost profit damages for fault-based termination of fishery concessions under light fault: Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat atât de recurentele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., cât şi de recurenta-pârâtă Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, sunt nefondate.

Keywords

AI generated
contractual damages loss of profits res judicata annulment of termination civil dispute concession

Cited Legislation

AI generated
art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ
Hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.
art. 960 C. civ
1375/2010) nu avea autoritate de lucru judecat cu privire la lipsa vinovăţiei cu care au acţionat pârâtele, astfel că ar fi trebuit ca acest aspect să fie stabilit de prima instanţă, în prezenta cauză; aceasta, în mod eronat, ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 960 C. civ., 1864 C.
art. 304 pct. 8 C. proc. civ
În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C.
art. 318 alin. (1) din C. proc. civ
S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., s-a solicitat anularea deciziei contestate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la recursurile declarate de această contestatoare şi de B.
art. 318 alin. (1) C. proc. civ
Contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite condiţiile contestaţiei în anulare prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra argumentelor aduse de recurenta C.
art. 3041 C. proc. civ
- art. 3041 C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că se reţinuse cu putere de lucru judecat în dosarul nr.
art. 304 pct. 9 C. proc. civ
- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la faptul că jurisprudenţa Înaltei Curţi, în dosarul nr.
art. 318 C. proc. civ
Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ.
AI generated

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra contestaţiilor în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin acţiunea înregistrată prin declinare de competenţă pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L., în reorganizare judiciară, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Mediului şi Pădurilor (ulterior a rămas în calitate de pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor) şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării", a solicitat obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 40.276.119,42 RON, reprezentând prejudiciul material cauzat ca urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâţilor, a următoarelor contracte de concesiune x/3.02.2003, y/3.02.2003, z/15.08.2003 şi w/15.08.2003 şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

S.C. B. S.R.L. şi C., în temeiul prevederilor art. 49 şi următoarele vechiul C. proc. civ., au formulat cereri de intervenţie în interes propriu în dosarul nr. x/2011, aflat pe rolul Tribunalului Tulcea, având ca obiect acţiunea A. privind repararea prejudiciului cauzat urmare a rezilierii contractelor de concesiune încheiate cu pârâtele Ministerul Mediului şi Pădurilor şi Administraţia Rezervaţiei Biosfera Delta Dunării, solicitând admiterea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu şi obligarea pârâtelor, în solidar, la plata pagubelor evaluate la suma de 3.310.867,76 de RON, formate din suma de 70.122,95 de RON, cu titlu de pierdere efectivă din investiţiile efectuate şi nerecuperate şi suma de 3.240.744,81 de RON, cu titlu de beneficiu nerealizat, prin nevalorificarea resursei piscicole, urmare a rezilierii, din culpa exclusivă a pârâtelor, a contractelor de concesiune nr. x/03.02.2003 şi y/03.02.2003 şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Asupra cererilor privind intervenientele, instanţa s-a pronunţat prin încheierea din data de 10 februarie 2015, când a admis cererile de intervenţie în interes propriu formulate de către S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L..

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3413 din 26 iulie 2018, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "D., în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Administraţia Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării"; de asemenea, a admis şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., şi, în consecinţă, a obligat pârâtele, în solidar, la plata unor sume cu titlu de despăgubiri, derivate din cele patru contracte de concesiune după cum urmează:

- către S.C. B. S.R.L., suma de 64.430 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plăţii efective a debitului;

- către S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar, suma de 66.547 RON, cu dobânda legală de la 3 februarie 2013 calculată până la data plăţii efective a debitului;

- către S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar, suma de 2.313.127 RON, cu dobânda legală de la 15 august 2013, calculată până la data plăţii efective a debitului.

Instanţa de fond a admis, în parte, cererea expertului şi a dispus majorarea onorariului pentru efectuarea expertizei contabile, cu suma de 6.000 RON, stabilind în sarcina reclamantei şi a fiecăreia dintre cele două interveniente, plata a câte 2.000 RON fiecare.

Ca o consecinţă a soluţiei dată fondului, prima instanţă a admis, în parte, cererile de obligare a părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată şi, prin urmare, a obligat pârâtele în solidar la plata a 4.000 RON către S.C. B. S.R.L. şi la plata a câte 1.000 de RON către S.C. C. S.R.L. şi S.C. A. S.R.L..

De asemenea, s-a stabilit că diferenţa sumei reprezentând reducerea de taxă judiciară de timbru în valoare de 24.518,45 RON de care a beneficiat intervenienta S.C. B. S.R.L., va rămâne în sarcina statului.

3. Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.R.L. - prin lichidator judiciar Cabinet Individual de Insolvenţă "D.", de pârâtul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, de pârâta Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi de intervenientele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L. - prin lichidator judiciar "E." IPURL împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut în considerente următoarele:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., invocat atât de recurentele S.C. A. S.R.L., S.C. B. S.R.L., S.C. C. S.R.L., cât şi de recurenta-pârâtă Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, sunt nefondate.

Hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale.

În cauză, judecătorul fondului a analizat în mod corespunzător susţinerile părţilor, în raport cu dispoziţiile legale invocate de acestea şi cu materialul probator administrat în cauză.

Cu alte cuvinte, motivarea soluţiei s-a făcut în concret, prin raportare la dispoziţiile legale incidente în cauză şi la situaţia de fapt rezultată din materialul probator administrat, în raport cu obiectul cauzei.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de casare, instanţa de control judiciar a reţinut că este nefondată şi susţinerea recurentelor S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. în sensul că sentinţa recurată ar conţine argumente contradictorii. Astfel, împrejurarea că instanţa de fond a reţinut dreptul acestora la despăgubiri decurgând din culpa parţii adverse în neexecutarea unor obligaţii contractuale, fapt stabilit cu caracter irevocabil în sentinţa de reziliere, nu obliga judecătorul fondului să acorde, necenzurat, reclamantei şi intervenientelor reparaţia solicitată de către acestea, în integralitatea ei. De asemenea, împrejurarea că prima instanţă a înlăturat sau a cenzurat anumite dovezi administrate în cauză nu echivalează cu faptul că ar fi pronunţat o soluţie contradictorie în raport cu ansamblul probelor administrate sau că situaţia de fapt, aşa cum a fost apreciată de către judecător, ar contraveni acestor dovezi.

Cât priveşte recursul pârâtului Ministerul Mediului, instanţa de recurs a reţinut că este nefondat, apreciind, în esenţă, că acest pârât, care este succesorul fostului Minister al Apelor şi Protecţiei Mediului, îşi justifică pe deplin prezenţa procesuală în cadrul prezentului litigiu, în care s-a solicitat obligarea la despăgubiri a semnatarilor contractelor, aflaţi în culpă pentru rezilierea acestuia.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 din vechiul C. proc. civ. deja analizat, aceasta a mai invocat şi art. 304 pct. 8 şi pct. 9, motive pe care instanţa de recurs le-a găsit, de asemenea, nefondate.

În ceea ce priveşte recursurile formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi de intervenientele S.C. B. şi S.C. C. S.R.L., instanţa de recurs a reţinut că, în afara motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 vechiul C. proc. civ., deja analizat, acestea au invocat critici comune, analizându-le împreună.

"Astfel, toate cele trei recurente (primele două printr-un memoriu de recurs comun), au invocat pretins greşita apreciere de către instanţa de fond, în stabilirea cuantumului despăgubirilor, noţiunilor de "pierdere efectivă" şi "beneficiu nerealizat", ca elemente componente ale prejudiciului produs sus-numitelor prin neexecutarea culpabilă a contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi, în niciun caz apreciată ca o "îmbogăţire fără justă cauză", câtă vreme blocarea efectivă a concesiunii prin toate mijloacele de către pârâte ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investiţiilor, a bunurilor achiziţionate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

În opinia recurentelor, recuperarea în întregime a sumelor pretinse nu ar putea fi în niciun caz, apreciată ca o "îmbogăţire fără justă cauză", câtă vreme, blocarea efectivă a concesiunii, prin toate mijloacele de către pârâte, ar fi condus la blocarea dreptului de proprietate al sus-numitelor asupra investiţiilor, a bunurilor achiziţionate în scopul exclusiv al derulării contractelor de concesiune.

De asemenea, în opinia recurentelor, beneficiul nerealizat este reprezentat de beneficiul de care acestea au fost lipsite în raport de dinamica investiţiilor realizate, respectiv captura de peşte pe care prima instanţă, în mod nejustificat, nu ar fi acordat-o, deşi aceasta ar fi fost dovedită prin probele administrate.

În plus, recurenta S.C. C. S.A., invocând dispoziţiile art. 3041 vechiul C. proc. civ., a solicitat reformarea sentinţei recurate sub aspectul reevaluării situaţiei de fapt, întrucât încălcarea contractelor de concesiune s-ar fi realizat de către pârâte nu sub forma culpei uşoare, aşa cum a reţinut prima instanţă, ci sub forma intenţiei, prin modificările legislative implementate şi care au schimbat condiţiile avute în vedere iniţial la încheierea contractelor, acordându-se acces la resursa B. unor terţi. Mai mult decât atât, susţine recurenta, prima instanţă ar fi trebuit să constate că autoritatea a încălcat dispoziţiile contractuale în scopul retragerii concesiunii, fără răscumpărarea acesteia sau fără a plăti o despăgubire.

În acest context, recurenta a arătat faptul că sentinţa de reziliere (S. civ. nr. 1375/2010) nu avea autoritate de lucru judecat cu privire la lipsa vinovăţiei cu care au acţionat pârâtele, astfel că ar fi trebuit ca acest aspect să fie stabilit de prima instanţă, în prezenta cauză; aceasta, în mod eronat, ar fi făcut aplicarea dispoziţiilor art. 960 C. civ., 1864 C. civ., vinovăţia pârâtelor îmbrăcând forma dolului ceea ce năştea dreptul celor păgubiţi de reparare a prejudiciului în integralitatea lui, inclusiv sub forma daunelor interese.

Aceste susţineri sunt nefondate şi nu corespund situaţiei de fapt stabilită în mod corect de către primul judecător, pe baza unei aprecieri judicioase a probelor administrate şi a tuturor celorlalte aspecte ale cauzei.

Astfel, contrar celor susţinute de către această din urmă recurentă, prin sentinţa de reziliere a contractelor de concesiune, respectiv sentinţa civilă nr. 1375/17.03.2010 a Curţii de Apel Bucureşti s-a reţinut cu titlu irevocabil faptul că sancţiunea rezilierii intervine "din culpa exclusivă" a concedenţilor, ca urmare a neexecutării culpabile de către aceştia a obligaţiilor contractuale, respectiv a celor asumate prin art. 16.2 din contract referitor la notificarea cesionarului cu propunerea legislativă şi ulterior, cu privire la modificarea, prin Legea nr. 113/2005 şi la Ordinul nr. 642/2005, ce au determinat liberalizarea accesului la resursa B. şi restrângerea obiectului de exploatare al contractului de concesiune; de asemenea, prin aceeaşi hotărâre, s-a reţinut culpa autorităţii în tulburarea concesionarului în exerciţiul drepturilor, prin aplicarea acestor acte normative noi şi lipsa de sprijin în executarea îndatoririlor de pază.

În acest context, este fără putere de tăgadă faptul că, în mod corect, curtea de apel a reţinut că, în hotărârea de reziliere, nu a fost sub nicio formă stabilită existenţa dolului care presupune întrunirea unor condiţii specifice pe care judecătorul (în procesul de reziliere) nu le-a avut în vedere; chiar dacă partea este nemulţumită de aprecierea judecătorului de fond cu privire la evaluarea culpei ca fiind uşoară, nu rezultă nici din sentinţa de reziliere şi nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligaţiilor contractuale în scopul retragerii concesiunii, aşa cum se susţine.

În aceste condiţii, prima instanţă s-a raportat în mod corect la dispoziţiile şi considerentele sentinţei de reziliere în ceea ce priveşte stabilirea culpei în sarcina autorităţii şi în ceea ce priveşte conţinutul efectiv al faptelor culpabile, o astfel de determinare fiind de esenţa instituţiei rezilierii. Susţinerea recurentei S.C. Conecţii în sensul că, în hotărârea anterioară, nu a fost stabilită forma vinovăţiei cu care a acţionat cel vinovat în neexecutarea obligaţiilor, întrucât instanţa nu ar fi fost investită şi că judecătorul prezentului dosar nu ar fi fost "ţinut" de considerentele hotărârii anterioare, este o afirmaţie speculativă şi lipsită de suport real.

Dimpotrivă, curtea de apel a apreciat în mod legal în sensul că nu s-a făcut dovada existenţei dolului, ci a vinovăţiei sub forma culpei, aşa cum, a fost reţinută şi în hotărârea de reziliere şi a aplicat corect dispoziţiile art. 1084 - 1086 ale vechiul C. civ.

Potrivit aceluiaşi raţionament, prima instanţă a reţinut corect şi faptul că, prin anterioara hotărâre prin care s-a dispus rezilierea, s-a stabilit cu caracter irevocabil împrejurarea că fapta ilicită reţinută în sarcina autorităţii pârâte a fost aceea a neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale anterior enunţate şi că această faptă a produs prejudiciu în patrimoniul reclamantei şi intervenientelor.

Raportat la probele administrate în cauză, inclusiv raportul de expertiză omologat în parte, nu se poate reţine susţinerea recurentei S.C. C. în sensul că ar fi fost susţinută o situaţie de fapt greşită şi că instanţa de reformare, reapreciind dovezile, ar trebui să stabilească o altă situaţie de fapt.

Astfel, aşa cum a apreciat judicios prima instanţă, faţă de considerentele sentinţei prin care s-a dispus rezilierea, în prezenta acţiune în despăgubire nu se poate reţine o situaţie de fapt contrară celei stabilită cu caracter irevocabil prin această din urmă hotărâre şi nici nu s-a făcut dovada unor împrejurări noi, excepţionale cu privire la fapta culpabilă sau vinovăţia pârâtelor, ce a determinat rezilierea, ulterioare pronunţării sentinţei nr. 1375/2010 şi de natură a induce instanţei de reformare concluzia unei situaţii de fapt diferită sau parţial diferită celei stabilită prin respectiva hotărâre.

Astfel, aşa cum s-a menţionat anterior, prin încălcarea dispoziţiilor art. 16.2, 15.2 lit. l) din contract şi prin neeliberarea împuternicirilor de pază sau autorizaţiilor de pescuit solicitate, pârâtele au creat premisele prejudicierii reclamantele şi a intervenientelor; însă, contrar susţinerilor acestora din urmă, faţă de forma vinovăţiei şi raportat la împrejurările concrete ale faptelor culpabile, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare în cauză şi interpretare prin prisma particularităţilor cauzei, a dispoziţiilor art. 1084-1086 din vechiul C. civ., în sensul că prejudiciul trebuie să cuprindă pierderea efectivă şi câştigul nerealizat, dar numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului, cu legături cauzale cu faptul ce l-a generat.

În acest context, prima instanţă, pe baza variantelor de calcul oferite de expertul judiciar, a stabilit valoarea reparaţiilor cuvenite fiecăreia dintre părţile reclamante (interveniente) în funcţie de gravitatea faptei ilicite, aşa cum a fost descrisă anterior, reţinând în mod corect faptul că (în lipsa dovezii dolului sau a unei fapte de mai mare gravitate) şi în lipsa dovezii intenţiei ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea) nu se pot acorda reparaţii decât pentru prejudiciul care decurge direct şi efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Astfel, în ceea ce priveşte beneficiul nerealizat, în doctrină, dar şi în practica instanţei supreme, s-a arătat că acesta trebuie să fie cert, atât în ceea ce priveşte existenţa sa, cât şi în ceea ce priveşte posibilitatea de evaluare a acestuia. Este fără putere de tăgadă că, prin natura sa, beneficiul nerealizat se raportează la o virtualitate, la o probabilitate, fiind un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia în care partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile asumate). Dar această probabilitate nu poate, sub nicio formă, să excludă un anumit standard, o anumită rigurozitate şi veridicitate a dovezilor si susţinerilor; cu alte cuvinte, nu este suficient să se dovedească simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se probeze fără dubiu că acel beneficiu ar fi fost obţinut dacă partea adversă şi-ar fi îndeplinit întocmai obligaţiile, adică legătura de cauzalitate trebuie să existe, nu să fie presupusă.

În cauza de faţă, contrar susţinerilor părţilor interesate, câştigul nerealizat, în proporţia şi cuantumul pe care acestea l-au solicitat, nu poate fi reţinut şi acordat pe baza simplei indicări de către reclamantă şi intervenientă a sumei pretinse şi a unei modalităţi proprii de calcul, fără raportarea la elemente obiective care să permită determinarea în concret a daunelor pretins produse.

Astfel, aşa cum a stabilit judecătorul fondului, beneficiul nerealizat în privinţa capturii de peşte este un element incert şi condiţionat de factori care nu se datorează acţiunii sau inacţiunii pârâtelor, respectiv nu rezultă fără dubiu din fapta culpabilă a acestora; cu alte cuvinte, titularele dreptului nu au făcut dovada obiectivă că modificarea legislaţiei de către autoritate, în condiţiile expuse, a condus la nerealizarea efectivă a capturii de peşte pretinsă, chiar dacă contravaloarea acesteia rezultă din calcule ipotetice.

În acest context, Înalta Curte nu va acorda eficienţă susţinerilor recurentei S.C. C. în sensul viciului de motivare şi de temeinicie a hotărârii prin aceea că judecătorul de fond nu a arătat motivele pentru care înlătură anumite lucrări de specialitate sau pentru care nu a acordat eficienţă probatorie neprezentării părţilor la interogatoriu, chiar dacă este adevărat că hotărârea judecătorească trebuie să releve întocmai motivele pentru care anumite probe au fost înlăturate sau neluate în seamă, dar acest neajuns este departe de a conduce la reformarea hotărârii, din această perspectivă.

Pe de altă parte, contrar celor susţinute de către aceeaşi intervenientă recurentă, se impune a se reaminti că instanţa nu este legată de concluziile din raportul de expertiză sau de cele ale unei anumite expertize din cele administrate, acestea constituind numai elemente de convingere, lăsate la libera apreciere a judecătorului ca, de altfel, şi celelalte mijloace de probă însă, pentru a se putea exercita controlul judiciar, este necesar ca soluţia instanţei în această privinţă (primirea sau nu a concluziilor expertului) să fie motivată, mai ales atunci când, ajungând la alte concluzii pe baza celorlalte probe administrate în cauză, instanţa înlătură raportul de expertiză ca fiind neconvingător sau îl reţine, deşi una din părţi a cerut înlăturarea lui. Instanţa este legată, însă, de constatările de fapt ale experţilor, trecute în raportul de expertiză, precum data raportului, indicarea cercetărilor făcute în prezenţa părţilor, a susţinerilor acestora etc. Aceste menţiuni, cuprinse în raportul de expertiză, fac dovadă până la declararea falsului deci, pentru combaterea lor, este necesară înscrierea în fals, deoarece experţii lucrează în calitate de delegaţi ai instanţei, iar raportul de expertiză are natura juridică a unui înscris autentic.

În ceea ce priveşte susţinerile cu privire la proba cu interogatoriul pârâtelor, trebuie observat că art. 225 din vechiul Cod de procedură, nu dispune în mod imperativ că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde, fără motive temeinice, trebuie constatată ca o mărturisire deplină atâta timp cât lasă la latitudinea instanţei să aprecieze situaţia respectivă, textul precizând că "instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină ori numai ca un început de dovadă în folosul aceluia care a propus interogatoriul", în ultima ipoteză putând admite pentru completarea probatoriului atât dovada cu martori, cât şi alte probe, inclusiv prezumţiile.

În considerarea tuturor argumentelor expuse, criticile vizând neacordarea daunelor-interese, a beneficiului nerealizat, a pierderii efective şi referitoare la legătura de cauzalitate între fapta culpabilă şi suma solicitată sunt în mod vădit nefondate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la momentul acordării dobânzii legale, şi aceasta are caracter nefondat, câtă vreme, în mod corect, prima instanţă a considerat că dobânda legală se cuvine a fi calculată, pentru fiecare dintre titularii dreptului, de la data la care a expirat fiecare contract de concesiune în parte, luând în considerare şi calculele efectuate de către expertul desemnat privind actualizarea sumelor certe, raportat la aceleaşi date de referinţă.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentele S.C. A. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., se constată că acest text legal este invocat formal, întrucât, din dezvoltarea motivelor de recurs, nu reiese care ar fi actul juridic dedus judecăţii, căruia instanţa i-ar fi schimbat natura sau înţelesul. Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) din vechiul C. proc. civ., motivarea recursului trebuie să cuprindă, pe de o parte, arătarea motivului de recurs prin identificarea unuia dintre motivele prevăzute la art. 304, dar şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici privind modul de judecată al instanţei, raportate la motivul de recurs invocat; în lipsa unor critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte este în imposibilitatea de a cenzura decizia instanţei de fond, din această perspectivă.

Singurele alegaţii pe care aceste recurente le fac în susţinerea acestui motiv de casare, se referă la pretins greşita interpretare de către instanţă a noţiunii de "dol", aspect care nu ar fi intrat în sarcina sa şi care ar fi condus la reinterpretarea nepermisă a contractului de concesiune şi la modul în care primul judecător a analizat problema capturii de peşte la determinarea beneficiului nerealizat.

Fără a proceda la o nouă analiză a acestor susţineri, deja analizate anterior, Înalta Curte constată că aceste susţineri au cel mult valenţa unor critici ce exprimă nemulţumirea celor două recurente faţă de soluţie, ce nu se pot încadra în motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. care are exclusiv şi imperativ în vedere situaţia în care instanţa schimbă în mod vădit natura şi conţinutul actului juridic, implicit a efectelor sale, cu rezultatul ignorării voinţei reale a părţilor, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză."

4. Contestaţiile în anulare exercitate în cauză

Împotriva deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, au formulat contestaţie în anulare atât recurenta-intervenientă C. S.R.L., cât şi recurenta-intervenientă B. S.R.L. şi recurenta-reclamantă A. S.R.L..

4.1. Prin contestaţia în anulare formulată de recurenta-intervenientă C. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) din C. proc. civ., s-a solicitat anularea deciziei contestate, în ceea ce priveşte soluţia pronunţată cu privire la recursurile declarate de această contestatoare şi de B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 3413 din 26 iulie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, iar pe fondul recursurilor, după anulare, în rejudecare, în limita motivelor necercetate de instanţa de recurs, admiterea recursurilor formulate de cele două recurente, menţinerea restului dispoziţiilor deciziei contestate şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Contestatoarea a arătat că sunt îndeplinite condiţiile contestaţiei în anulare prevăzute de art. 318 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra argumentelor aduse de recurenta C. S.R.L., subsumate motivului de recurs prevăzut de:

- art. 3041 C. proc. civ., cu referire la împrejurarea că se reţinuse cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2006, prin decizia civilă nr. 3089 din 20 aprilie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti şi decizia civilă nr. 670 din 8 februarie 2013 a ÎCCJ, că intimaţii au retras concesiunea, fără despăgubirea concesionarilor pentru prejudiciul suferit;

- art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu referire la faptul că jurisprudenţa Înaltei Curţi, în dosarul nr. x/2012 - soluţionat prin decizia civilă nr. 3603 din 29.10.2018, era în sensul că autorităţile concedente erau obligate să despăgubească concesionarii pentru beneficiul nerealizat, calculat în raport de producţia de peşte.

Deşi acest motiv are în vedere, de regulă, nepronunţarea instanţei de recurs asupra unui motiv de nelegalitate, contestatoarea consideră că admiterea contestaţiei nu este exclusă nici atunci când instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra unei apărări subsumate unui motiv de nelegalitate.

În decizia atacată, instanţa de recurs a apreciat, soluţionând recursul C. S.R.L. că, în legătură cu motivele de nelegalitate prevăzute de art. 3041 şi 304 pct. 9 C. proc. civ.:

o (pag. 19 decizie, alin. întâi): Nu rezultă nici din sentinţa de reziliere şi nici din probele administrate în prezenta cauză, în mod indubitabil, încălcarea de către autoritate a obligaţiilor contractuale, în scopul retragerii concesiunii, aşa cum se susţine.

o (pag. 20 decizie, alin. al doilea): prima instanţă (...) a stabilit valoarea reparaţiilor cuvenite fiecăreia dintre părţile reclamante (interveniente) în funcţie de gravitatea faptei ilicite reţinând în mod corect că (...) în lipsa dovezii intenţiei ilicite a pârâtelor de a retrage concesiunea nu se pot acorda reparaţii decât pentru prejudiciul care decurge direct şi efectiv din nerespectarea clauzelor contractuale care au atras rezilierea.

Or, tocmai prin motivele de recurs neanalizate de instanţă prin decizia atacată, a arătat că se reţinuse de Înalta Curte, prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. x/2006 şi nr. y/2012", că:

- autorităţile concedente au acţionat în scopul retragerii concesiunii, fără acordarea despăgubirilor către concesionari, astfel cum s-ar fi impus în condiţiile contractului de concesiune nr. x/3.2.2003, art. 17.1 lit. b) sau 17.1. d), raportat la dispoziţiile legale, respectiv art. 31 (2), art. 35 b) şi d) din Legea nr. 219/1998;

- din cauza comportamentului culpabil al autorităţilor concedente si în baza contractelor de concesiune, dar şi a Legii nr. 219/1998, autorităţile concedente trebuie să acopere atât pierderea efectiv suferită (propriu-zis cheltuiala cu investiţia), cât şi beneficiul nerealizat - pornind de la producţia de peşte determinată conform capturii efective.

Arată că B. S.R.L. a fost parte, atât în contractul de concesiune nr. x/03.02.2003, alături de reclamantă, cât şi în contractele nr. x/ARBDD/31.01.2003, nr. 2981/ARBDD/31.01.2003 şi nr. 982/982/ARBDD/31.01.2003. Pentru aceste din urmă trei contracte de concesiune, B. S.R.L. a iniţiat dosarul nr. x/2012 (de asemenea în temeiul Legii nr. 554/2004, art. 18), unde a pretins daune, inclusiv cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cessans). În acest dosar, prin sentinţa civilă nr. 306 din 31.01.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, cererea B. de despăgubire pentru beneficiu nerealizat a fost admisă, fiindu-i acordate despăgubiri de 9.865.687,6 RON. Sentinţa a fost confirmată de ÎCCJ, prin decizia nr. 3603 din 29 octombrie 2018.

În dosarul nr. x/2011, cererea de despăgubiri a contestatoarei a fost soluţionată de instanţa de recurs în mod diametral opus celei introduse de B. în dosarul nr. x/2012, fără ca instanţa de recurs să justifice de ce a aplicat un raţionament diferit decât cel aplicat în dosarul nr. x/2012 şi fără să se pronunţe asupra motivelor de recurs pe care le-a invocat în legătură cu dosarul menţionat.

În cazul contestatoarei, prin decizia a cărei anulare se solicită, cererea de despăgubiri vizând beneficiul nerealizat constând în producţia de peşte a fost integral respinsă, deşi fusese evaluată prin expertiza tehnică.

În cazul B., în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte a confirmat soluţia Curţii de Apel care a stabilit că B. are dreptul de a fi despăgubită şi cu beneficiul nerealizat calculat pornind de la producţia de peşte pe care aceasta nu a putut să o valorifice, ca urmare a rezilierii concesiunii.

Contestatoarea apreciază că se impunea ca instanţa de recurs, analizând pe fond motivele de recurs invocate cu referire la celelalte contracte de concesiune, să constate că era incidentă puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti menţionate. Aceasta întrucât, pe de-o parte, una dintre părţile litigiului se regăsea în ambele dosare, B. S.R.L., iar pe de altă parte fapta ilicită a autorităţilor concesionare era aceeaşi în ambele cauze.

În consecinţă, pe baza judecării motivelor omise de instanţa de recurs, contestatoarea a solicitat admiterea recursului şi acordarea beneficiului nerealizat în sumă de:

a. 2.817.018,47 RON - profit nerealizat pe perioada cât concesiunea nu a mai fost funcţională, determinat în funcţie de posibilităţile de valorificare a producţiei piscicole, actualizată cu dobândă legală penalizatoare până la plata efectivă;

b. 56.999.347,71 RON - profit nerealizat ca urmare a nefuncţionalităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2002, încheiat de reclamantă cu F., actualizată cu dobândă legală penalizatoare până la plata efectivă;

c. dobândă legală penalizatoare începând cu data introducerii acţiunii în dosarul nr. x/2011, până la data plăţii efective.

4.2. Prin contestaţia în anulare formulată de recurenta-intervenientă B. S.R.L. şi recurenta-reclamantă A. S.R.L., întemeiată pe dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ., s-a solicitat anularea deciziei contestate, iar pe fondul recursurilor, în rejudecare, admiterea recursurilor formulate de ambele recurente, în sensul modificării în parte a sentinţei recurate, iar pe cale de consecinţă, obligarea pârâtelor în solidar la plata prejudiciului, pe ambele componente ale sale, calculate conform expertizei contabile, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, la care se adaugă dobânda legală aferentă sumelor reprezentând prejudiciu, sub ambele componente, defalcat pe fiecare contract de concesiune în parte, raportată la dobânda de referinţă a BNR + 8%, dat fiind raţionamentul corect al aplicabilităţii în speţă a dispoziţiilor art. 3 alin. (2)1 din O.U.G. nr. 13/2011 şi obligarea intimaţilor la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În motivarea contestaţiei în anulare s-a făcut o scurtă expunere a situaţiei de fapt, s-a prezentat o sinteză a criticilor aduse sentinţei recurate din perspectiva motivelor de recurs invocate de titularele prezentei contestaţii în anulare şi s-a susţinut că decizia este nelegală, întrucât instanţa de recurs nu a cercetat motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., capătul de cerere privind temeinicia acordării şi a componentei beneficiului nerealizat către concedenţi, menţinând în mod vădit netemeinic argumentaţia greşită a instanţei de fond vizând incidenţa dolului, instituţie care nu îşi regăsea aplicabilitatea în vreun fel în speţă, fiind practic o analiză proprie a judecătorului fondului, fără legătură cu hotărârea de reziliere, care ar fi trebuit să fie temeiul de plecare pentru analiza asupra noţiunii de reparare integrală a prejudiciului cauzat prin însăşi rezilierea constatată de ÎCCJ în cuprinsul hotărârii de reziliere.

Aşa cum rezultă şi din motivarea contestaţiei în anulare promovată de contestatoarea C., puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3089/2011 pronunţată în dosarul nr. x/2006, privind lipsa despăgubirii efective a concedentilor şi dreptul acestora la repararea integrală a prejudiciului, coroborat cu jurisprudenta ICCJ în speţa ce a format obiectul dosarului nr. x/2012, conduce în mod evident la concluzia, potrivit căreia concedentii trebuie sa aibă parte de o reparaţie efectivă, clară, predictibilă şi certă a prejudiciului suferit, pe ambele sale componente contabile.

Apreciază că instanţa de recurs în mod greşit nu s-a pronunţat asupra noţiunii de reparare integrală şi predictibilă a prejudiciului, încălcând natura elementară a acestei noţiuni şi practic lăsând loc unei duble măsuri în privinţa modului diferit de abordare a două speţe identice.

Având în vedere că în dosarul nr. x/2012, ICCJ a validat raţionamentul său, acordându-i integral beneficiul nerealizat, în prezenta cauză, fiind vorba de o speţă identică, în opinia contestatoarelor, raţionamentul instanţei nu putea fi decât acelaşi.

5. Apărările formulate de intimaţi

5.1. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor a solicitat în principal, respingerea contestaţiilor în anulare ca tardiv formulate şi ca inadmisibile, iar în subsidiar, ca neîntemeiate, apreciind că motivele invocate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute de art. 318 C. proc. civ.

5.2. Intimata Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării a formulat întâmpinare faţă de contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C., prin care a solicitat să fie respinsă, ca nefondată, iar prin note scrise, înregistrate la dosar la 19.05.2021, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare, ca tardiv formulată.

6. Aspecte procesuale

Excepţia tardivităţii formulării contestaţiilor în anulare promovate de contestatoarea C. S.R.L. şi de contestatoarele A. S.R.L. şi B. S.R.L. a fost respinsă de Înalta Curte, pentru motivele reţinute în partea introductivă a prezentei decizii.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra contestaţiilor în anulare

Examinând contestaţiile în anulare în raport cu decizia atacată şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că sunt nefondate, pentru considerentele care urmează:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cu titlu prealabil, răspunzând apărării intimatului Ministerul Mediului Apelor şi Pădurilor, potrivit căreia ambele contestaţii în anulare formulate în prezenta cauză sunt inadmisibile, Înalta Curte reţine că această apărare este nefondată.

Potrivit dispoziţiilor art. 318 C. proc. civ. (1865), în afara contestaţiei în anulare obişnuite, ce poate fi exercitată în condiţiile prevăzute de art. 317 acelaşi Cod, hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Promovând prezentele contestaţii în anulare împotriva deciziei civile nr. 3864/23 iulie 2020, intervenienta C. S.R.L., intervenienta B. S.R.L. şi reclamanta A. S.R.L. susţin că este incidentă în cauză una din cele două ipoteze reglementate de art. 318 C. proc. civ. (1865), respectiv omisiunea instanţei de control judiciar de a se pronunţa cu privire la toate motivele de casare/modificare invocate în calea de atac a recursului.

Prin urmare, contestaţiile formulate sunt admisibile, devreme ce părţile susţin că hotărârea instanţei de recurs este afectată de viciile prevăzute de art. 318 C. proc. civ. (1865), verificarea temeiniciei acestor critici fiind o problemă de fond, ce implică soluţionarea efectivă a căii de atac declarate.

Examinând criticile formulate de contestatoare, Înalta Curte constată că acestea nu pot conduce la retractarea deciziei nr. 3864/23 iulie 2020, astfel că va respinge, ca nefondate, ambele contestaţii în anulare.

Calea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865) este deschisă atunci când instanţa de recurs s-a pronunţat minus petita, fără a analiza toate motivele de recurs cu care a fost învestită.

De principiu, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a menţiona, in terminis, un anumit aspect sau o afirmaţie a recurentelor nu deschide calea contestaţiei în anulare speciale, în condiţiile art. 318 teza II din C. proc. civ. (1865).

Din examinarea considerentelor deciziei invocate în prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a răspuns tuturor criticilor formulate de recurentele C. S.R.L., B. S.R.L. şi A. S.R.L., ea neavând obligaţia de a analiza fiecare argument cuprins în cadrul motivelor de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de recurs, ceea ce s-a şi întâmplat.

De asemenea, trebuie subliniată şi orientarea instanţei europene în sensul că art. 6 din Convenţie obligă, într-adevăr, instanţele să-şi motiveze hotărârile lor, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că ele trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor procesului.

În speţă, demersul contestatoarelor vizează anularea deciziei pronunţate de instanţa de recurs, pe motiv că nu s-a răspuns unor argumente subsumate art. 3041 /art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (1865) şi nevoii de coerenţă jurisprudenţială pe ideea de acoperire a prejudiciului pentru beneficiul nerealizat.

În realitate, ceea ce se urmăreşte prin exercitarea căii de atac de retractare de faţă este tocmai repunerea în discuţie a motivelor de recurs şi reevaluarea ansamblului probator, ceea ce constituie un recurs la recurs.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (cauza Mitrea c.România 2008 şi cauza Stanca Popescu c.România 2009).

Conchizând, Înalta Curte reţine că instanţa de recurs a analizat criticile şi argumentele invocate de contestatoare prin cererea de recurs formulată împotriva sentinţei nr. 3413/2018, nemulţumirea acestora vizând în realitate soluţia pronunţată în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, apreciind că în cauză nu sunt îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. (1865), Înalta Curte va respinge contestaţiile în anulare, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 3864 din 23 iulie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2011, ca nefondată.

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarele A. S.R.L. în faliment, prin administrator judiciar G. şi B. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 septembrie 2021.