Public sector salary limits for private-sector secondees and distinctness of cultural projects for non-refundable state funding

Şedinţa publică din data de 13 septembrie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.03.2020 sub numărul x/2020, reclamantul Ministerul Culturii a solicitat în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună suspendarea executării şi anularea parţială a Deciziei nr. 19/14.10.2019 în privinţa măsurii II.1 şi II.2 emisă de Curtea de Conturi precum şi a încheierii nr. 6/11.02.2020 emisă de Comisia de soluţionare a contestaţiilor.

Uniunea Scriitorilor din România şi A. au formulat cerere de intervenţie accesorie în favoarea reclamantului.

La termenul din 29.06.2020, Curtea a încuviinţat în principiu cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România şi a respins ca inadmisibilă cererea de intervenţie accesorie formulată de A., pentru motivele expuse în încheierea de şedinţă.

I.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 537 din 3 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de suspendare a executării, ca neîntemeiată, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către de către reclamantul Ministerul Culturii, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, ca neîntemeiată, şi a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantului, ca neîntemeiată.

I.3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 537 din 3 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal au formulat cereri de recurs recurentul-reclamant Ministerul Culturii şi intervenienta Uniunea Scriitorilor din România.

I.3.1. Prin recursul său, recurentul-reclamant Ministerul Culturii, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacare, iar pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemate în judecată, cu consecinţa anulării parţiale a Deciziei nr. 19/14.10.2019 emisă de Curtea de Conturi a României în temeiul valorificării constatărilor din Procesul-verbal de constatare nr. x/26.07.2019, anexă a Raportului de audit financiar nr. x/26.07.2019.

În dezvoltarea criticilor sale, a susţinut, în esenţă, că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv:

I.3.1.1. Cu privire legalitatea măsurii II.1 dispusă prin Decizia contestată, recurenta formulează următoarele critici:

- În mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a considerat că ar fi eludate prevederile Legii -cadru 153/2017, în sensul că drepturile salariale ale angajaţilor detaşaţi ar fi fost rezultatul negocierii dintre angajat şi angajator.

Astfel, sentinţa civilă atacată ignoră prevederile Codului muncii în ceea ce priveşte situaţia persoanelor detaşate la Ministerul Culturii pe posturi contractuale de la entităţi private, care au avut nivelul de salarizare stabilit anterior în baza unui contract de muncă potrivit principiului negocierii directe, negociere care a avut loc la angajatorul de bază, iar nu la angajatorul la care s-a dispus detaşarea.

Detaşarea reprezintă modalitatea de ocupare temporară a unor funcţii contractuale vacante, astfel ca nu se poate vorbi despre "stabilirea unui salariu" la noul angajator, întrucât salariul se stabileşte de angajatorul cu care salariatul a încheiat un contract individual de muncă, anume angajatorul care a dispus detaşarea. Angajatorul la care s-a dispus detaşarea nu are dreptul legal de a stabili sau de a modifica salariul persoanei detaşate, acest atribut intrând exclusiv în sarcina angajatorului de bază, respectiv a celui care a dispus detaşarea, cu care are încheiat contractul individual de muncă. Angajatorul la care s-a dispus detaşarea are doar atributul de a acorda salariul stabilit de angajatorul de la care s-a dispus detaşarea.

Dat fiind faptul că, în cuprinsul legislaţiei muncii, nu există prevederi speciale pentru situaţia detaşării unui salariat de la o societate privată la o instituţie bugetară, recurenta apreciază că şi în acest caz se aplică dispoziţiile Codului Muncii, republicat, întrucât ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Recurenta invocă art. 2 din Codul Muncii şi arată că, la lit. f) din articolul precitat, când vorbeşte despre aplicabilitatea legislaţiei muncii cu privire la angajatori, legiuitorul nu distinge între natura privată sau publică a entităţii, singura referire fiind enumerarea celor două categorii de subiecte de drept, persoana fizică, respectiv juridică.

- Hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea prevederilor Codului muncii privind detaşarea, considerându-se în mod nelegal faptul că aceste dispoziţii legale nu ar fi aplicabile în speţă.

Recurenta invocă art. 47 alin. (2) din Codul Muncii şi arată că detaşarea constituie un caz de modificare unilaterală a contractului individual de muncă, dispusă de angajator. Elementul contractului individual de muncă supus modificării este locul muncii salariatului, respectiv la un alt angajator. Cu privire la posibilitatea salariatului de a avea o reacţie în ceea ce priveşte această modalitate de modificare a raportului de muncă, codul prevede că acesta nu poate să refuze detaşarea. De asemenea, modificarea raportului de muncă se produce numai cu privire la locul prestării activităţii, nu şi a celorlalte elemente esenţiale ale raportului obligaţional, deci inclusiv cu privire la componenta salarială.

- În mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a decis că Ministerul a aplicat norma generală (Codul muncii) în detrimentul normei speciale (Legea-cadru nr. 153).

Este adevărat că Legea nr. 53/2003 (Codul Muncii) are caracter de normă generală în raport de Legea nr. 153/2017, însă acest din urmă act normativ priveşte exclusiv salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar în măsura în care nu conţine dispoziţii exprese derogatorii, se completează cu norma generală.

Prin urmare, Curtea de Apel Bucureşti ar fi trebuit să constate că sunt întemeiate criticile aduse sub acest aspect, intimata-pârâta interpretând în mod eronat prevederile Legii nr. 153/2017 referitoare la cuantumul salariului unui angajat plătit din fonduri publice, fără a avea în vedere situaţia de excepţie a detaşării, guvernată de prevederile Codului muncii.

Auditorii au făcut o distincţie între locurile de muncă care oferă salarii mai favorabile, opinând în mod cu totul nelegal că beneficiul salariului mai favorabil se putea aplica numai în ipoteza în care entitatea de la care s-a dispus detaşarea ar fi avut în plată un salariu inferior celei la care s-a dispus detaşarea, deşi dispoziţiile legale ale art. 47 nu operează această distincţie, mai mult, alin. (2) enumeră ambele categorii de angajatori, anume," fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat".

Echipa de auditori propune o interpretare trunchiată a prevederilor legale prin excluderea aplicabilităţii dispoziţiilor Codului Muncii în ipoteza în care angajatorul de la care s-a dispus detaşarea ar fi stabilit un salariu superior celui existent în plată la entitatea la care s-a dispus detaşarea, ignorând principiul de drept potrivit căruia norma juridică este edictată în sensul de a produce efecte juridice, iar nu în sensul de a nu produce efecte.

În mod eronat a considerat instanţa de fond considerentele din cuprinsul expunerii de motive a proiectului de Lege privind unele măsuri fiscal - bugetare şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, Secţiunea a 2-a. Motivul emiterii actului normativ, Capitolul II. Modificarea şi completarea unor acte normative modificate şi completate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018, precum şi alte măsuri de natură fiscal-bugetară, la pct. E, ca neprezentând relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

Intenţia actuală a legiuitorului materializată prin acest document este constatarea faptului că prevederile Codului Muncii cu privire la beneficiul drepturilor salariate mai favorabile nu pot fi înfrânte în contextul legislaţiei actuale în vigoare şi că legislaţia în vigoare nu interzice în mod expres detaşarea persoanelor din sistemul privat în cel public.

Însuşi legiuitorul a prevăzut că singura posibilitate de stopare a detaşărilor de la privat la stat este interdicţia legislativă expresă, pe cale de consecinţă rezultând faptul că, până la momentul intrării în vigoare a proiectului de act normativ, acestea sunt permise, nefiind expres interzise, iar beneficiul salariului mai favorabil prevăzut la nivel de act normativ cu putere de lege nu poate fi înfrânt de legislaţia în vigoare până la momentul redactării prezentei.

De asemenea, tot eronată este şi interpretarea potrivit căreia faptul că O.U.G. nr. 90/2017 prevede că în perioada 01.01.2018 - 31.12.2018 a fost suspendată ocuparea prin concurs sau examen a posturilor vacante din instituţiile şi autorităţile publice nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei. Potrivit O.G. nr. 5/2017 privind stabilirea unor măsuri organizatorice la nivelul administraţiei publice centrale cu privire la Centenarul României, "în termenele prevăzute de prezenta ordonanţă, Ministerul Culturii preia activităţile şi structurile Departamentului Centenar, structură fără personalitate juridică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului şi în subordinea prim-ministrului, finanţată de la bugetul de stat prin bugetul Secretariatului General al Guvernului". Ministerul Culturii avea obligaţia legală de a desfăşura activităţile necesare celebrării Centenarului României prin angajaţii din cadrul Departamentului Identitate Naţională, personal contractual, posturi care trebuiau ocupate printr-o modalitate, în astfel de condiţii măsura interdicţiei ocupării prin concurs a posturilor prezintă relevanţă în soluţionarea prezentei cauze, aspect ignorat în mod nelegal de instanţa de fond.

I.3.1.2. Cu privire legalitatea măsurii II.2 dispusă prin Decizia contestată, recurenta formulează următoarele critici:

- În mod netemeinic si nelegal Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanţarea pentru un singur proiect cultural, având în vedere că toate activităţile descrise în cadrul cererilor de finanţare urmăreau satisfacerea unui singur interes cultural comun.

Conform cererilor de finanţare, USR a solicitat finanţarea a două proiecte culturale distincte: Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfăşurare 15 iunie 2018 la Bucureşti şi Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfăşurare 24 noiembrie 2018 la Alba Iulia.

Faptul că denumirea proiectelor este similară şi că obiectul şi scopul sunt identice nu prezintă relevanţă, deoarece un proiect cultural se deosebeşte de un alt proiect cultural prin structurarea organică a ansamblului de acţiuni culturale şi desfăşurarea într-o perioadă de timp determinată. Or, cele două elemente sunt diferite, având în vedere structurarea "într-un spectacol cu public, desfăşurat în clădiri de renume local", în localităţi şi în perioade diferite. În aceste condiţii, cele două proiecte reprezintă "proiecte culturale" diferite, în consecinţă "bunuri culturale" diferite.

- De vreme ce proiectele desfăşurate îndeplinesc condiţiile pentru finanţare prin programul cultural prioritar, prevăzute de Art. 12 din O.G. nr. 51/1998 şi art. 1 alin. (2) lit. h) din O.G. nr. 51/1998, acestea nu pot fi considerate ca finanţate nelegal pentru simplul motiv că ar exista un alt proiect de finanţare şi că aceste proiecte se derulează în anul Centenarului, selecţie la care beneficiarul a ales să nu aplice.

Definiţia de la art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998 prevede durata maximă a unui proiect cultural, care, de regulă, nu excedează un exerciţiu financiar. În acelaşi sens, art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 prevede că finanţarea nerambursabilă se aprobă pentru întreaga perioadă de desfăşurare a acestora, de regulă, în cadrul aceluiaşi an bugetar. Dispoziţiile legale nu prevăd durata minimă a unui proiect, ci numai durata maximă.

- În mod greşit a considerat instanţa de fond că opinia echipei de control cu privire la onorariile de care au beneficiat scriitorii care au participat la cele două activităţi culturale nu au avut un caracter echitabil nu prezintă relevanţă din perspectiva legalităţii măsurii dispuse. Opinia eronată a Curţii referitoare la acest aspect vine să întărească caracterul nelegal al Deciziei a cărei anulare parţială o solicită. Conform art. 4 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 51/1998, din finanţările nerambursabile acordate potrivit ordonanţei se poate acoperi categoria de cheltuieli eligibile alcătuită din onorarii. Textul amintit nu prevede vreo plafonare sau vreo grilă pentru stabilirea şi plata onorariilor - cum, de altfel, nici Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, republicată, nu prevede - cheltuielile cu onorariile nefiind condiţionate de nedepăşirea unui procent din totalul finanţării nerambursabile acordate. De asemenea, "caracterul echitabil" al onorariilor nu este prevăzut printre principiile care stau la baza sistemului de finanţare nerambursabilă de la bugetul de stat şi/sau de la bugetele locale a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, conform art. 11 din O.G. nr. 51/1998.

În ceea ce priveşte faptul că au existat poeţi care au participat la ambele proiecte, recurenta arată că O.G. nr. 51/1998 nu interzice participarea unor persoane/entităţi la mai multe proiecte culturale, chiar în cursul aceluiaşi an.

În considerarea tuturor celor ce preced, solicită admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei admiterea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa anulării parţiale a Deciziei nr. 19/14.10.2019 emisă de Curtea de Conturi a României în temeiul valorificării constatărilor din Procesul-verbal de constatare nr. x/26.07.2019, anexă a Raportului de audit financiar nr. x/26.07.2019.

I.3.2. La rândul său, recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant cu privire la măsura II.2, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a arătat următoarele:

I.3.2.1. În cadrul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este dată cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

Instanţa de fond s-a raportat la activităţile de la Bucureşti şi Alba Iulia ca fiind două activităţi culturale ca părţi integrante ale aceluiaşi proiect cultural, critica instanţei fiind că, odată acordată finanţarea nerambursabilă în cadrul unui proiect cultural, chiar pentru o singură activitate componentă a proiectului, nu se mai poate proceda la acordarea unei alte finanţări de către acelaşi finanţator pentru o altă activitate din cadrul aceluiaşi proiect. Rezultă că instanţa de judecată a analizat legalitatea actelor contestate prin raportare la alte aspecte decât cele reţinute de Curtea de Conturi în cuprinsul acestora, dând o altă calificare activităţilor desfăşurate şi altă motivare pentru care USR nu ar fi putut beneficia de finanţare nerambursabilă pentru proiectele culturale arătate. Procedând astfel, instanţa de judecată s-a substituit Curţii de Conturi.

Recurenta invocă art. 1 din Legea nr. 94/1992 şi pct. 227 din Regulamentul din 29 mai 2014 privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi

şi arată că prezenta cauză are drept obiect calea de atac formulată de Ministerul Culturii împotriva Deciziei nr. 19/14.10.2019 şi încheierii nr. 6/11.02.2020, instanţa fiind învestită cu analiza legalităţii şi temeiniciei soluţiilor dispuse de Curtea de Conturi şi nefiind îndrituită să procedeze ea însăşi la analiza legalităţii acordării de către Ministerul Culturii a finanţărilor nerambursabile către USR şi la analiza modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului.

I.3.2.2. În cadrul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală, fiind rezultatul încălcării dispoziţiilor de drept procesual, respectiv art. 13 şi art. 14 din Noul C. proc. civ., care reglementează principiul contradictorialităţii şi dreptul la apărare.

Or, în faţa primei instanţe, atât principiul contradictorialităţii, cât şi dreptul fundamental la apărare au fost grav încălcate, în condiţiile în care instanţa a respins cererea urmare a analizării unor aspecte care nu au fost puse în discuţia părţilor şi cu privire la care s-a aflat in imposibilitatea de a formula apărări.

I.3.2.3. În cadrul criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998.

Arată recurenta că, prin cererile de finanţare, a solicitat finanţare pentru două proiecte culturale: Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfăşurare 15 iunie 2018 la Bucureşti şi Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfăşurare 24 noiembrie 2018 Ia Alba Iulia.

Fiecare proiect reprezintă un ansamblu de acţiuni culturale structurate organic, realizat într-o perioadă de timp determinată, şi deci reprezintă un "proiect cultural", în sensul definiţiei din art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998. Prin urmare, pentru calificarea unui ansamblu de acţiuni culturale ca fiind "proiect cultural" prezintă relevanţă nu atât denumirea proiectului, cât structura acestuia şi perioada determinată în care se desfăşoară.

În speţă nu poate fi vorba despre o dublă finanţare pentru simplul motiv că fiecare dintre proiectele culturale au presupus efectuarea unor cheltuieli proprii şi distincte constând în: onorarii, premii, cheltuieli ocazionate de cazarea şi transportul, etc.

Faptul că denumirea proiectelor este similară şi că obiectul şi scopul sunt identice nu prezintă relevanţă, deoarece un proiect cultural se deosebeşte de un alt proiect cultural prin: structurarea organica a ansamblului de acţiuni culturale; desfăşurarea într-o perioadă de timp determinată.

Or, cele două elemente sunt diferite, având în vedere structurarea "într-un spectacol cu public, desfăşurat în clădiri de renume local", în localităţi şi în perioade diferite.

Contrar soluţiei primei instanţe, faptul că toate activităţile descrise în cadrul cererilor de finanţare urmăreau satisfacerea unui interes cultural comun, şi anume celebrarea Centenarului Marii Uniri, nu poate conduce la calificarea proiectelor ca fiind aceleaşi.

Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant cu privire la măsura II.2, cu cheltuieli de judecată în sarcina intimatei Curtea de Conturi a României.

I.4. Apărările formulate în cauză

Împotriva recursurilor promovate în cauză, a formulat întâmpinări intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României, solicitând respingerea acestora, ca nefondate şi menţinerea sentinţei recurate ca fiind legală şi temeinică.

I.4.1. În cadrul întâmpinării formulate împotriva recursului promovat de reclamantul Ministerul Culturii, intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României a susţinut următoarele:

- La o simplă lecturare a cererii de recurs se poate observa că nu a fost criticată soluţia primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea cererii de suspendare a executării actului administrativ atacat, astfel că solicitarea de casare în tot a hotărârii atacate apare ca vădit nefondată.

- Referitor la măsura de la pct. II. 1 din Decizia atacată, intimata arată că:

Legea-cadru nr. 153/2017 a fost adoptată pentru "stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului", ceea ce înseamnă că în cadrul ministerului salariaţii trebuiau să beneficieze de un cuantum al salariilor stabilit în conformitate cu nivelul de salarizare corespunzător unei încadrări realizată conform anexei la legea-cadru.

Prin urmare, în cazul celor 14 persoane, detaşate de la societăţi comerciale, trebuiau să se aplice prevederile Legii - cadru nr. 153/2017, adică ar fi trebuit să se plătească salariile aferente funcţiei corespunzătoare pentru care a fost efectuată detaşarea.

În speţă, s-a constatat că salarizarea şi plata persoanelor detaşate de la societăţi comerciale nu a respectat principiile sistemului de salarizare, prevăzute la art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind acordate drepturi de natură salariale care, în realitate, au fost negociate cu angajatori privaţi, în condiţiile în care nu au fost plătite de aceştia, ci de către o entitate publică.

Prin urmare, în mod corect, prima instanţa a reţinut că în cazul persoanelor detaşate în cadrul Ministerului Culturii din sectorul privat, nu se puteau acorda drepturile salariale pe care persoana angajată le obţinea în sectorul privat, în măsura în care acestea erau superioare drepturilor salariale acordate în cadrul Ministerului, întrucât în sectorul public drepturile salariale sunt strict stabilite prin legea de salarizare şi nu sunt rezultatul unei negocieri. În mod corect, prima instanţă a subliniat că stabilirea drepturilor salariale ale persoanelor detaşate din sectorul privat, prin raportare la dispoziţiile legii de salarizare aplicabile în sectorul public, nu contravine dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Codul muncii, întrucât detaşarea se realizează din sectorul privat în sectorul public. Or, angajatorul din sectorul public nu are posibilitatea de a stabili în privinţa personalului contractual alte drepturi salariale decât cele expres stabilite de legea de salarizare.

Sunt neîntemeiate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora legislaţia în vigoare nu interzice în mod expres detaşarea persoanelor din sistemul privat în cel public, întrucât, pe de o parte, interesul public primează în faţa celui privat şi, ca atare, nu este aplicabilă regula potrivit căreia ceea ce nu este interzis este permis. Mai mult, un contract individual de muncă încheiat în mediul privat nu poate avea o forţă juridică mai mare decât a unei legi speciale, în speţă, legea salarizării personalului plătit din fonduri publice.

Pe de altă parte, nici regula ubi lex non distinguit, nec nos distiguere debemus nu este aplicabilă, întrucât şi acesteia i se opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex (unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale).

În cauză, chiar recurentul a afirmat că legiuitorul urma să prevadă stoparea detaşărilor de la privat la stat, începând cu anul 2020, dar această împrejurare nu înseamnă că ar fi fost permise detaşările de la privat la stat, ci relevă o modalitate greşită de aplicare a legislaţiei muncii de către entităţile publice care au procedat la aplicarea instituţiei detaşării "de la privat la stat".

- Referitor la măsura de la pct. II.2 din Decizia atacată, intimata arată următoarele:

În mod corect prima instanţă a reţinut că din analiza dispoziţiilor legale ale O.G. nr. 51/1998 rezultă că proiectul cultural reprezintă un ansamblu de activităţi prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes cultural comun, iar finanţarea nerambursabilă se acordă pentru un proiect cultural, iar nu pentru fiecare activitate desfăşurată în cadrul proiectului, de regulă, în cadrul aceluiaşi an bugetar.

În speţă, prin activitatea desfăşurată în fiecare dintre cele 8 oraşe identificate în cele două cereri de finanţare nu se urmărea satisfacerea unui interes cultural propriu, ci a unui interes cultural unic legat de Centenarul Marii Uniri, astfel încât nu se poate reţine că fiecare activitate reprezenta un proiect cultural distinct care să poată să primească o finanţare nerambursabilă de sine stătătoare.

I.4.2. Prin întâmpinarea formulată împotriva recursului promovat de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România, intimata - pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, ca legală şi temeinică.

În motivare arată următoarele:

- Susţinerile recurentei-interveniente nu se încadrează în motivul de casare invocat prin cererea de recurs, respectiv art. 408 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului nu a depăşit domeniul puterii judecătoreşti şi nici nu a săvârşit vreun act specific puterii legislative sau administrative ori dintre cele care intră în sfera de competenţe a Curţii de Conturi.

Dimpotrivă, prima instanţă a decis asupra cererii de chemare în judecată asupra cererii de intervenţie accesorie, în limitele învestirii şi cu respectarea drepturilor procesuale ale părţilor.

În cauză, dincolo de susţinerile din contestaţia prealabilă, respectiv din cererea de chemare în judecată, recurentul-intervenient a prezentat argumente care nu susţineau partea în favoarea căreia a intervenit, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 67 alin. (2) C. proc. civ.

Altfel spus, în speţă, prima instanţă a constatat că intervenientul accesoriu a invocat o eventuală culpă a Ministerului Culturii determinată de nepublicarea Ordinului Ministerului Culturii nr. 2149/2018 si nr. 2150/2018 în Monitorul Oficial, iar această împrejurare a reprezentat o susţinere care contravine interesului părţii în favoarea căreia a intervenit.

I.4.3. Faţă de recursul promovat de recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România, recurentul-reclamant Ministerul Culturii a formulat întâmpinare, solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârii atacate şi pe fondul cauzei, admiterea acţiunii formulate de acesta.

A susţinut în esenţă recurentul-reclamant că, în mod netemeinic şi nelegal Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanţarea pentru un singur proiect cultural, având în vedere că toate activităţile descrise în cadrul cererilor de finanţare urmăreau satisfacerea unui singur interes cultural comun.

I.4.4. Recurenta-intervenientă Uniunea Scriitorilor din România a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României, în cuprinsul căruia solicită instanţei respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca nefondate, cu consecinţa admiterii cererii sale de recurs.

II. Procedura de soluţionare a recursurilor

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin Rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului din data de 16.12.2020, a fost fixat primul termen pentru judecata celor două recursuri la data de 13.09.2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, când, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise, reţinând cauza spre soluţionare pe fondul recursurilor ce fac obiectul pricinii deduse judecăţii.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, aşa cum s-a arătat de către intimată, cele două recursuri nu vizează soluţia instanţei de fond asupra suspendării, care în acest fel a rămas definitivă.

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor din cuprinsul întâmpinărilor, Înalta Curte constată că recursurile formulate de reclamantul Ministerul Culturii şi de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România sunt parţial întemeiate, urmând a fi admise, având în vedere considerentele arătate în continuare:

III.1. Ambele recursuri sunt fondate sub aspectul criticilor referitoare la măsura de la pct. II.2, încadrate de ambele recurente în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, aşa cum se arată în ambele recursuri, recurenta USR a solicitat finanţarea a două proiecte culturale distincte desfăşurate în localităţi şi în perioade diferite: Gala Poeziei Române Contemporane, cu perioada de desfăşurare 15 iunie 2018 la Bucureşti şi Gala Poeziei Române Contemporane, perioada de desfăşurare 24 noiembrie 2018 la Alba Iulia.

În cererea de finanţare pentru proiectul "Gala Poeziei Române Contemporane Bucureşti, 2018" activităţile au constat în: perioada 01.05.2018 -14.06. 2018: invitarea scriitorilor, confirmarea participării acestora la Gală, comunicate de presă, realizarea parteneriatelor; data de 15.05.2018, Gala Poeziei Româneşti Contemporane; perioada 16.06.2018-31.06.2018, reacţia mass-media post eveniment. În cererea de finanţare pentru proiectul "Gala Poeziei Române Contemporane Alba Iulia, 2018" activităţile au constat în: perioada 01.09.2018 -23.11.2018, invitarea scriitorilor, confirmarea participării acestora la Gală, comunicate de presă, realizarea parteneriatelor; data de 24.11.2018, Gala Poeziei Româneşti Contemporane; perioada 25.11.2018-30.11.2018, reacţia mass-media post eveniment.

Deosebirea dintre cele două proiecte culturale constă în structurarea organică a ansamblului de acţiuni culturale şi desfăşurarea acestora într-o perioadă de timp determinată, faptul că denumirea proiectelor este similară şi că obiectul şi scopul sunt identice neputând justifica încadrarea lor ca un proiect unic.

Prin urmare, în mod greşit Curtea de Apel Bucureşti a reţinut faptul că recurenta Uniunea Scriitorilor din România a solicitat finanţarea pentru un singur proiect cultural.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere definiţiile date de art. 1 alin. (2) lit. c) şi lit. e) din O.G. nr. 51/1998 privind îmbunătăţirea sistemului de finanţare a programelor, proiectelor şi acţiunilor culturale, potrivit cărora prin noţiunea de bun cultural se înţelege materializarea unei acţiuni, a unui proiect sau program cultural, prin care se urmăreşte, în funcţie de adresabilitate, satisfacerea interesului cultural la nivel local, judeţean, euroregional, naţional sau de reprezentare internaţională, iar prin noţiunea de proiect cultural se înţelege suma activităţilor specifice unor anumite domenii culturale/artistice sau, după caz, ansamblul de acţiuni culturale structurate organic, realizat într-o perioadă de timp determinată, care nu excedează, de regulă, duratei unui exerciţiu financiar în urma căruia rezultă un bun cultural.

Din perspectiva acestor definiţii apare că cele două evenimente au avut o structură distinctă, perioade distincte de derulare şi locaţii diferite, astfel încât trebuiau încadrate ca fiind programe culturale distincte.

Este lipsit de relevanţă argumentul invocat de Curtea de Conturi că în cursul anului 2018, în baza O.G. nr. 5/2017, s-a alocat instituţiei un buget separat pentru finanţarea proiectelor culturale dedicate Centenarului Marii Uniri, iar cel de -al doilea proiect nu ar fi trebuit finanţat din bugetul proiectelor culturale prioritare, ci din bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului.

Astfel, potrivit art. 12 alin. (3) şi (4) din O.G. nr. 51/1998:

"(3) Sumele pentru finanţarea nerambursabilă a proiectelor culturale prin programul prioritar de finanţare se acordă prin atribuire directă, în baza criteriilor elaborate de fiecare autoritate finanţatoare în cadrul unor scheme de ajutor de stat/de minimis, cu aplicarea corespunzătoare a principiilor prevăzute la art. 11, dacă aceasta implică ajutor de stat/de minimis.(4) Sumele din fondul prevăzut la alin. (2) lit. b) se acordă prin atribuire directă, cu aplicarea corespunzătoare a principiilor prevăzute la art. 11, în baza:a) regulamentului sau, după caz, a procedurii de atribuire elaborate de fiecare autoritate finanţatoare care cuprinde inclusiv, dar fără a se limita la aceasta, valoarea maximă a finanţării nerambursabile care poate fi acordată unui proiect;b) cererii de finanţare nerambursabilă a solicitantului - în care vor fi specificate atât cauzele şi motivul urgenţei, cât şi efectele şi riscurile anulării/amânării proiectului cultural asupra intereselor culturale imediate ale comunităţii în caz de nefinanţare sau subfinanţare, după caz."

Potrivit art. 13 din O.G. nr. 51/1998:

"(1) Finanţarea nerambursabilă a proiectelor culturale se aprobă de autoritatea finanţatoare pentru întreaga perioadă de desfăşurare a acestora şi se alocă anual sau, după caz, în acord cu clauzele speciale ale contractelor de finanţare privind caracterul multianual al finanţării nerambursabile, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 500/2002, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Legii nr. 273/2006 privind finanţele publice locale, cu modificările şi completările ulterioare.(2) Finanţarea nerambursabilă a proiectelor culturale se acordă în baza criteriilor specifice, organizatorice şi/sau valorice, după caz, stabilite anual de autoritatea finanţatoare, în considerarea a cel puţin trei din următoarele criterii generale de prioritizare:a) concordanţa cu strategia de dezvoltare, respectiv culturală sau educaţională, după caz;b) durabilitatea impactului cultural, economic şi social, după caz;c) excelenţa artistică şi/sau originalitatea, încurajarea fuziunii formelor artistice tradiţionale cu exprimările noi, inovatoare şi experimentale, după caz;d) dimensiunea europeană, cooperare/coproducţii locale, regionale, naţionale şi/sau internaţionale, după caz;e) promovarea patrimoniului material şi/sau imaterial;f) promovarea/aplicarea formelor noi de antreprenoriat cultural şi creativ, explorarea noilor tehnologii;g) contribuţia la interesul cultural al comunităţii: facilitarea/dezvoltarea accesului la cultură, atragerea publicului, contribuţia la dezvoltarea sectorului turistic-cultural, după caz;h) importanţa, reprezentativitatea sau valoarea culturală/artistică a proiectului, după caz."

Textul de lege nu prevede un fine de neprimire pentru accesarea acestui tip de finanţare de către beneficiarul care ar putea accesa bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului, astfel încât, atâta vreme cât proiectele culturale îndeplineau condiţiile de acordare prin atribuire directă a fondurilor necesare, stabilite de instituţie, astfel cum prevede O.G.51/1998, simplul fapt că acestea ar fi putut fi eligibile şi pentru finanţarea din alte fonduri nu putea constitui un motiv de respingere a cererii de finanţare a solicitantului care a optat în mod legal pentru obţinerea finanţării din bugetul special prevăzut de acest act normativ.

De altfel, intimata Curtea de Conturi nu susţine că proiectele nu întruneau aceste condiţii de eligibilitate, ci doar că acesta putea fi finanţat din bugetul alocat proiectelor culturale dedicate Centenarului. Or, de vreme ce proiectele îndeplinesc condiţiile pentru finanţare prin programul cultural prioritar, acestea nu pot fi considerate ca finanţate nelegal pentru simplul motiv că ar exista şi alte surse de finanţare dat fiind că aceste proiecte se derulează în anul Centenarului.

Mai mult, raţiunea celor susţinute de intimata Curtea de Conturi este evitarea unei duble finanţări nerambursabile a aceluiaşi proiect. Or, indiferente că ar fi considerate două proiecte culturale diferite sau două activităţi ale aceluiaşi proiect, această raţiune nu se regăseşte în speţă. Finanţarea unei activităţi de două ori presupune finanţarea aceleiaşi activităţi din două surse diferite sau de către aceeaşi sursă, cu alte cuvinte ca un solicitat să primească de două ori finanţare pentru aceeaşi activitate pentru acoperirea aceloraşi cheltuieli, ceea ce s-ar traduce prin obţinerea nelegală a unor sume de bani din fondurile publice. În speţă nu poate fi vorba despre o dublă finanţare, întrucât fiecare dintre proiectele culturale a presupus efectuarea unor cheltuieli distincte, care au finanţate o singură dată.

Nici durata limitată în timp a proiectului cultural (câte 1 zi pentru fiecare eveniment) nu poate fi un indiciu în sensul că cele două evenimente nu constituie proiecte culturale distincte, dat fiind că definiţia de la art. 1 alin. (2) lit. e) din O.G. nr. 51/1998 prevede durata maximă a unui proiect cultural, care, de regulă, nu excedează un exerciţiu financiar, iar nu durata minimă. În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 13 alin. (1) din O.G. nr. 51/1998 care prevede că finanţarea nerambursabilă se aprobă pentru întreaga perioadă de desfăşurare a acestora, de regulă, în cadrul aceluiaşi an bugetar.

Cu privire la susţinerea echipei de control în sensul că onorariile de care au beneficiat scriitorii care au participat la cele două activităţi culturale nu au avut un caracter echitabil, instanţa de fond a reţinut că nu prezintă relevanţă din perspectiva legalităţii măsurii dispuse, având în vedere că indiferent de cuantumul onorariului acordat scriitorilor în cadrul evenimentului de la Alba Iulia, acordarea celei de a doua finanţări de către Minister pentru acelaşi proiect cultural nu respectă dispoziţiile art. 13 din O.G. nr. 51/1998.

Intimata Curtea de Conturi nu a formulat recurs incident faţă de acest considerent, iar criticile celor două recurente sub acest aspect sunt lipsite de interes, de vreme ce instanţa de fond nu reţine caracterul inechitabil al onorariilor, reţinând doar că acest aspect nu se mai impune analizat.

Pentru aceste motive, se impune admiterea recursurilor sub acest aspect, casarea în parte a sentinţei civile recurate şi, în rejudecare, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată şi anularea în parte a deciziei nr. 19/14.10.2019 şi a încheierii nr. 6/11.02.2020 în privinţa măsurii II.2.

Ţinând seama de admiterea recursului sub acest aspect prin prisma criticilor încadrate de recurenta reclamantă şi de intervenientă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte nu va mai analiza criticile recurentei interveniente întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 5 C. proc. civ., care, de altfel, nu au fost susţinute şi de către recurenta reclamantă.

Având în vedere admiterea cererii principale în privinţa celor susţinute prin cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantei, faţă de caracterul accesoriu al acesteia şi de dispoziţiile art. 67 C. proc. civ., Înalta Curte o va admite.

III.2. Sunt însă nefondate criticile recurentei Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la măsura II.1 din Decizia nr. 19/2019 a Curţii de Conturi, cu privire la detaşarea celor 44 de persoane de la alte persoane juridice, ca fiind încadrate în structurile din cadrul Ministerului Culturii.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 47 alin. (2) din Codul muncii:

"pe durata detaşării salariatul beneficiază de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie de drepturile de la angajatorul la care este detaşat".

Contrar celor susţinute de către recurentă, acest text nu poate primi o interpretare în sensul că salariaţii-detaşaţi ar putea beneficia de un nivel al salariului de bază situat peste nivelul prevăzut în grila de salarizare corespunzătoare postului ocupat, prevăzut de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât s-ar nesocoti însuşi scopul adoptării acestui act normativ şi anume "stabilirea unui sistem de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului".

În domeniul raporturilor de muncă ale personalului din sectorul public(personal contractual sau funcţionari publici), Legea 153/2017 reprezintă norma specială aplicabilă, în vreme ce normele cuprinse în Codul muncii reprezintă dreptul comun, de la care legea specială derogă, potrivit principiului specialul derogă de la general (specialia generalibus derogant).

Or, potrivit art. 1 alin. (1), alin. (3) şi alin. (4) din Legea cadru 153/2017: "(4) Prin contractele colective de muncă/acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială în bani sau în natură care excedează sau contravin prevederilor prezentei legi, iar potrivit art. 3 alin. (4) din acelaşi act normativ (4) Ordonatorii de credite au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu."

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, în cazul personalului contractual din sectorul public, atât pentru personalul contractual cât şi pentru funcţionarii publici din sectorul public, drepturile salariale se stabilesc în condiţiile limitativ prevăzute de Legea 153/2017, neputându-se negocia pentru personalul contractual drepturi salariale diferite.

În acord cu aceste dispoziţii speciale, drepturile salariale cuvenite angajatului nu sunt rezultatul negocierii dintre angajat şi angajator, prin excepţie de la dispoziţiile Codului muncii, ci sunt stabilite prin dispoziţiile legii de salarizare, ipoteza detaşării neputând face excepţie.

Prin urmare, detaşaţi sau nu, pentru activitatea desfăşurată în cadrul ministerului salariaţii trebuiau să beneficieze de un cuantum al salariilor stabilit în conformitate cu nivelul de salarizare corespunzător unei încadrări realizată conform anexei la legea-cadru.

Contrar susţinerilor recurentei, sentinţa civilă atacată nu ignoră prevederile Codului muncii, ci respectă relaţia normă generală-normă specială, dând în mod corect prioritate celei din urmă. Înlăturarea de la aplicare a legii generale ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată, nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant. Ca o consecinţă a acestui principiu, nu este permisă convenţia părţilor care să impună aplicarea legii generale, înlăturând de la aplicare dispoziţia specială mai restrictivă, având în vedere limitele instituite de dispoziţiile art. 5 C. civ., în care se poate manifesta libertatea de a contracta a părţilor.

Contrar susţinerilor recurentei, că instanţa de fond nu a realizat o interpretare trunchiată a dispoziţiilor art. 47 Codul muncii, ci a aplicat corect principiul mai sus enunţat, dând eficienţă dispoziţiilor legii speciale în materia salarizării personalului din sectorul public în anul 2018, respectiv dispoziţiilor Legii 153/2017.

Prin urmare, angajatorul din sectorul public la care s-a dispus detaşarea, în privinţa căruia se aplică Legea 153/2017, nu avea dreptul legal de a acorda un salariu cu depăşirea limitelor impuse de actul normativ special, chiar dacă acesta fusese stabilit convenţional de salariat cu angajatorul privat de la care s-a dispus detaşarea, această convenţie neputându-se impune angajatorului din sectorul public, ţinut să respecte normele speciale de ordine publică care îi îngrădesc dreptul la negocierea salariului.

Faptul că, în cuprinsul legislaţiei muncii, nu există prevederi speciale pentru situaţia detaşării unui salariat de la o societate privată la o instituţie bugetară, nu înseamnă că şi în acest caz se aplică întocmai dispoziţiile Codului Muncii, dispoziţiile generale aplicându-se numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu cele ale legii speciale.

Or, aplicarea normelor generale referitoare la detaşare în privinţa salariului este incompatibilă cu Legea 153/2017 în măsura în care conduce la acordarea unui salariu care excede grilei de salarizare impuse de Legea 153/2017.

Faptul că art. 2 lit. f) din Codul Muncii prevede aplicarea Codului muncii şi la angajatori publici este lipsit de relevanţă, de vreme ce limitările salariale sunt prevăzute numai de norma specială, nu şi de cea generală.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a reţinut că prevederile Codului muncii privind detaşarea nu ar fi aplicabile în speţă, ci doar că limitele grilei de salarizare din Legea 153/2017 sunt aplicabile şi în acest caz.

În acest sens, în mod corect, curtea de apel a subliniat că stabilirea drepturilor salariale ale persoanelor detaşate din sectorul privat, prin raportare la dispoziţiile legii de salarizare aplicabile în sectorul public, nu contravine dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Codul muncii, întrucât detaşarea se realizează din sectorul privat în sectorul public, iar angajatorul din sectorul public nu are posibilitatea de a stabili în privinţa personalului contractual alte drepturi salariale decât cele expres stabilite de legea de salarizare.

Împrejurarea că până la 1 ianuarie 2020 detaşările din sectorul privat în sectorul public nu erau interzise, acestea fiind numai ulterior interzise nu conduce la concluzia că, atâta vreme cât detaşarea era posibilă, drepturile salariale obţinute de persoanele detaşate puteau fi superioare drepturilor salariale prevăzute de legea de salarizare aplicabilă personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, susţinerile recurentei fiind nefondate şi sub acest aspect.

Înalta Curte confirmă interpretarea instanţei de fond- fundamentată pe ideea de principiu că legea salarizării se aplică cu prioritate faţă de Codul muncii, fiind o lege specială- potrivit căreia, şi în situaţia persoanelor detaşate din sectorul privat în sectorul public, ordonatorul de credite pe perioada detaşării avea obligaţia de a stabili drepturile salariale cuvenite, potrivit legii salarizării personalului din sectorul public.

Corecte sunt şi concluziile instanţei de fond în sensul că nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei contextul acestor detaşări, respectiv suspendarea ocupării prin concurs sau examen a posturilor vacante din instituţiile şi autorităţile publice.

Faptul că Ministerul Culturii avea obligaţia legală de a desfăşura activităţile necesare celebrării Centenarului României prin angajaţii din cadrul Departamentului Identitate Naţională, personal contractual, posturi care trebuiau ocupate printr-o modalitate, nu poate fundamenta concluzia că aceşti salariaţi trebuiau să fie remuneraţi cu salarii care să depăşească grila de salarizare a personalului bugetar.

După cum rezultă din Nota de fundamentare a O.U.G. nr. 90/2017, acest act normativ a fost adoptat întrucât "având în vedere necesitatea asigurării sustenabilităţii cheltuielilor bugetare, este necesară aprobarea în regim de urgenţă a unui set de măsuri fiscal-bugetare a căror aplicare asigură menţinerea în anul 2018 a unei ţinte de deficit de sub 3% din PIB."

Prin urmare, în mod corect a reţinut curtea de apel că sensul dispoziţiilor O.U.G. nr. 90/2017, un act normativ reglementând măsuri de austeritate, nu putea fi acela de a permite ocuparea posturilor vacante din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prin detaşare cu acordarea unor drepturi salariale chiar superioare celor acordate în cazul angajărilor, ci tocmai acela ca autorităţile şi instituţiile publice să funcţioneze cu personalul existent, nefiind posibilă ocuparea posturilor vacante tocmai pentru reducerea cheltuielilor cu salariile.

Cu atât mai mult nu poate fi reţinută susţinerea recurentei în sensul că intenţia actuală a legiuitorului materializată prin acest document ar fi fost constatarea faptului că prevederile Codului Muncii cu privire la beneficiul drepturilor salariate mai favorabile nu pot fi înfrânte în contextul legislaţiei actuale în vigoare şi că legislaţia în vigoare nu ar interzice în mod expres detaşarea persoanelor din sistemul privat în cel public.

Cât priveşte argumentele recurentei, susţinute de practica judiciară depusă, cu privire la imposibilitatea de recuperare de la salariaţii detaşaţi din sectorul privat a eventualelor sume încasate necuvenit, Înalta Curte reţine că acestea nu sunt de natură a susţine nelegalitatea sentinţei atacate.

Sentinţa pronunţată este legală prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile la momentul emiterii actului administrativ contestat, iar aceste argumente ţin de executarea, iar nu de legalitatea măsurii adoptate de Curtea de Conturi, excedând obiectului prezentului litigiu.

Prin urmare, niciuna din criticile recurentei sub acest aspect nu se confirmă.

III.3. Cheltuielile de judecată

Văzând şi dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României la plata în favoarea recurentei - interveniente Uniunea Scriitorilor din România, a sumei de 5.794,71 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform chitanţei depuse la dosar, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

În jurisprudenţa sa în cauzele împotriva României (cauza Costin c. României, hotărârea din 26 mai 2005, par. 43; cauza Străin şi alţii c. României, hotărârea din 21 iulie 2005; cauza Petre c. României, hotărârea din 27 iunie 2006), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil, criterii care în cauză sunt îndeplinite.

În cauză, realitatea cheltuielilor rezultă din chitanţa depusă la dosar, necesitatea lor rezultă din faptul că sunt justificate obiectiv, iar cuantumul acestora are un caracter rezonabil acestea nefiind disproporţionate, în raport cu obiectul procesului, natura activităţii efectiv prestate şi complexitatea litigiului.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamantul Ministerul Culturii şi de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România împotriva sentinţei civile nr. 537 din 3 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, va casa în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Ministerul Culturii în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, va anula în parte Decizia nr. 19/14.10.2019 şi încheierea nr. 6/11.02.2020 în privinţa măsurii II.2 şi va admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantei. Va fi păstrată în rest sentinţa recurată.

În baza art. 453 C. proc. civ., va fi obligată intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României la plata în favoarea recurentei - interveniente Uniunea Scriitorilor din România, a sumei de 5.794,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de reclamantul Ministerul Culturii şi de intervenienta Uniunea Scriitorilor din România împotriva sentinţei civile nr. 537 din 3 iulie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa civilă recurată şi rejudecând:

Admite în parte cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Ministerul Culturii în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.

Anulează în parte Decizia nr. 19/14.10.2019 şi încheierea nr. 6/11.02.2020 în privinţa măsurii II.2.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de Uniunea Scriitorilor din România în favoarea reclamantei.

Păstrează în rest sentinţa recurată.

Obligă intimata-pârâtă Curtea de Conturi a României la plata în favoarea recurentei - interveniente Uniunea Scriitorilor din România, a sumei de 5.794,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 13 septembrie 2022.