Land tax assessment validity tied to effective possession restitution and nullity of tax acts lacking empowered signature

Şedinţa publică din data de 30 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Oraşul Borşa şi Direcţia Venituri din cadrul Primăriei Borşa, B., B., C., D., E. şi F., admiterea plângerii prealabile înregistrate la nr. x/28 iunie 2017, nesoluţionată în termen de 30 de zile, anularea adresei nr. x/21.06.2017 intitulată "obligaţii de plată", a deciziei de impunere nr. x/21.06.2017, a procesului-verbal înştiinţare de plată nr. x/21.06.2017, a deciziei de impunere nr. x/21.06.2017, a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe teren nr. x/21.06.2017, a procesului-verbal înştiinţare de plată nr. x/21.06.2017, a declaraţiei fiscale pentru stabilirea impozitului pe teren nr. x/21.06.2017, obligarea fiecărui pârât să plătească suma simbolică de 1 leu, cu titlu de daune morale, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâţilor, în solidar, conform art. 16 alin. (1) din Legea 554/2004, la plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat, evaluate provizoriu la 2.261.086 RON, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Ulterior, reclamanta A. a completat cererea de chemare în judecată şi a solicitat şi anularea deciziei nr. 16991/31.07.2017 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă, a renunţat la judecata petitului prin care a solicitat admiterea plângerii prealabile nr. 14371/28.07.2017.

II Hotărârea pronunţată de instanţa de fond

3. Prin sentinţa nr. 184 din 27 noiembrie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată completată şi precizată, a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 16991/31.07.2017, a anulat deciziile de impunere nr. x, 371 emise la data de 21.06.2017, înştiinţările de plată nr. x/21.06.2017, nr. y/21.06.2017, adresa nr. x/21.06.2017, emise de pârâtul Oraşul Borşa - Primăria Oraşului Borşa, Direcţia de Venituri, declaraţiile fiscale nr. x, x din data de 21.06.2017, a respins restul pretenţiilor, respectiv cele privind acordarea de daune morale şi materiale; a constatat că s-a renunţat la judecata petitului privind admiterea plângerii prealabile, a obligat pârâtul Oraşul Borşa la plata în favoarea reclamantei a sumei de 4500 RON cheltuieli de judecată.

III Recursul formulat de pârâtă

4. Împotriva sentinţei nr. 184 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Oraşul Borşa - Primăria Oraşului Borşa - Direcţia de Venituri, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii introductive, obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

5. În motivarea recursului, a arătat, cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., că prima instanţă a încălcat regulile de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) pct. b), conform căruia, prin considerente, instanţa va arăta atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit căruia instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. A anulat inclusiv adresa nr. x/21.06.2017, deşi a invocat, atât prin notele de şedinţă din 19.03.2018, cât şi oral la termenul de judecată din 21.03.2018, excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a acestui act, întrucât nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 ori un act administrativ fiscal în sensul art. 1 pct. 1) din Codul de procedură fiscală, nu dă naştere, nu modifică şi nu stinge raporturi juridice şi, prin urmare, nici nu stabileşte o situaţie individuală şi nu produce efecte juridice, reprezentând o simplă preluare a unor date existente în evidenţa organului fiscal, respectiv creanţe deja stabilite în modalităţile prevăzute de 93 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a executării adresei amintite, faţă de cele apreciate de instanţa de fond prin încheierea din data de 28.03.2018, urma să se discute cu ocazia fondului litigiului. Cu toate acestea, instanţa nu a analizat această excepţie prin sentinţa atacată.

6. Prin hotărârea atacată s-au încălcat dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. privind efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor din decizia civilă nr. 113/A/2017, prin care Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 2856/2016 a Judecătoriei Bistriţa, ambele pronunţate în dosarul nr. x/2014, dosar în care a fost respinsă cererea vizând constatarea nulităţii absolute a celor două procese-verbale de punere în posesie emise în favoarea intimatei.

7. În speţă există o hotărâre judecătorească definitivă care atestă faptul că "Comisia locală Borşa era chiar obligată să procedeze la punerea în posesie, care se face prin întocmirea proceselor-verbale", respectiv că "nu pot conduce la admiterea apelurilor referitor la petitul privind nulitatea proceselor-verbale alte motive privind faptul că ar fi fost puse în posesie alte persoane", neexistând niciun motiv pentru care organul fiscal să nu fie obligat la respectarea prevederilor pct. 65 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015, aprobate prin H.G. nr. 1/2016, în acelaşi sens fiind şi prevederile pct. 74 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004. Rezultă că, de la momentul întocmirii procesului-verbal de punere în posesie, beneficiarul acestuia are obligaţiile prevăzute de art. 466 din Codul fiscal, printre care şi obligaţia de a depune o declaraţie privind impozitul pe teren. Potrivit alin. (11) şi (12), declararea terenurilor în scop fiscal nu este condiţionată de înregistrarea acestor terenuri la oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară, iar depunerea declaraţiilor fiscale reprezintă o obligaţie şi în cazul persoanelor care beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului sau a taxei pe teren.

8. În prezenta cauză, intimata a invocat, iar prima instanţă a primit motive care au fost susţinute şi în dosarul nr. x/2014 şi au fost rezolvate în considerentele deciziei civile nr. 113/A/2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cum sunt cele privind propunerea spre validare de către Comisia locală Borşa, validarea de către Comisia judeţeană Maramureş, întocmirea schiţelor de punere în posesie şi emiterea sutelor de titluri de proprietate "pentru terenurile forestiere deja în proprietatea noastră" (a reclamantei) - toate pretins întâmplate "după punerea noastră în posesie în anul 2005 şi 2006", "în perioada septembrie 2006 - ianuarie 2017, toate cele 17.000 ha teren forestier puse în posesia Asociaţiei Composesorale Borşa" ar fi fost redistribuite altor persoane fizice şi juridice, generându-se pretinsa suprapunere integrală a titlului de proprietate cu alte titluri de proprietate, procese-verbale de punere în posesie şi/sau hotărâri de validare. Aceasta nu înseamnă că procesele-verbale de punere în posesie şi titlul de proprietate nu există/nu sunt valabile/nu produc efecte juridice sau că reclamanta nu ar avea calitatea de titular al dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 17.000 ha teren cu vegetaţie forestieră, de vreme ce, pe de o parte, există o diferenţă între proprietate şi posesie (Codul fiscal cerând doar calitatea de "proprietar" pentru impozitare, nicidecum şi pe cea de "posesor"), pe de altă parte punerea în posesie este atestată prin cele două procese-verbale în fiinţă, valabile, acte administrative ce se bucură de prezumţia de legalitate, prezumţie confirmată de instanţele judecătoreşti.

9. Prima instanţă arată că "nu se poate reţine calitatea reclamantei de proprietar pe cele 17.000 ha", deşi se statuase deja, cu titlu definitiv, că faptul că "ar fi fost puse în posesie alte persoane" pe cele 17.000 ha nu constituie cauză de anulare a celor două procese-verbale de punere în posesie emise în favoarea Asociaţiei Composesorale Borşa. Or, tocmai cele două procese-verbale valabile le-a dat dreptul de a stabili impozit pe teren. În cazul în care se va constata, de către o instanţă competentă, în cadrul procesual corect, că suprafaţa de teren forestier de 17.000 ha, prevăzută în sentinţa civilă nr. 217/2004 a Judecătoriei Aleşd, în procesele-verbale de punere în posesie nr. x/07.09.2005 şi nr. y/07.03.2006 şi în titlul de proprietate, a fost redistribuită către alte persoane care au plătit impozit pe teren, înseamnă că aceste persoane au plătit în mod eronat, nu că intimata nu ar fi fost obligată la plata lui. În orice caz, acest aspect nu poate fi lămurit în prezentul litigiu, a subliniat recurenta.

10. Hotărârile judecătoreşti a căror putere de lucru judecat o reţine prima instanţă vizează "obligaţia legală de punere în posesie efectivă", nu nelegalitatea proceselor-verbale întocmite. Dispoziţiile pct. 65 alin. (2) din Normele metodologice nu disting după cum această obligaţie a fost sau nu îndeplinită, ci stabilesc clar că se consideră proprietari de terenuri, printre alţii, şi acei contribuabili căror li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor forestiere, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale. Eventuala lipsă a punerii în posesie efectivă nu are consecinţe asupra calităţii de proprietar a intimatei, din punct de vedere fiscal, ci naşte posibilitatea acesteia de a exercita demersuri judiciare în vederea satisfacerii drepturilor sale.

11. În cazul în care intimata nu deţine niciun metru pătrat din cele 17.000 ha, după cum susţine, are la îndemână acţiunile prevăzute de lege în apărarea dreptului de proprietate, cum este acţiunea în revendicare, în cadrul căreia se poate realiza şi o comparare a titlurilor de proprietate emise în temeiul legilor fondului funciar. Chiar şi în prezenta cauză, intimata a arătat că altor persoane "li s-au distribuit ilegal terenurile forestiere trecute în proprietatea noastră" şi au fost "puse în posesia Asociaţiei Composesorale Borşa", toate actele privind această "redistribuire" fiind ulterioare punerii în posesie a intimatei. Dacă există suprapuneri, evident că actele emise în favoarea "altor persoane", inclusiv titlurile de proprietate, trebuie anulate sau socotite ineficiente în procedura comparării titlurilor, având în vedere că sentinţa civilă nr. 271/2004 a Judecătoriei Aleşd şi procesele-verbale de punere în posesie nr. x/2005 şi nr. y/2006 sunt anterioare actelor vizând stabilirea dreptului de proprietate în favoarea altor persoane. Însă, faţă de dispoziţiile legale cu caracter imperativ ce impun concordanţa dintre titlul de proprietate şi procesele-verbale de punere în posesie, având în vedere şi existenţa atâtor hotărâri judecătoreşti care confirmă legalitatea sentinţei civile nr. 217/2004 a Judecătoriei Aleşd şi a proceselor-verbale de punere în posesie, Comisia judeţeană Maramureş nici nu avea cum să nu emită titlul de proprietate conform acestor procese-verbale. Astfel cum s-a statuat şi prin Decizia în interesul legii nr. 1/1997 a Curţii Supreme de Justiţie - Secţiile unite, titlul de proprietate emis în baza legii fondului funciar "conferă dreptul real de proprietate asupra terenului" şi este suficient, prin el însuşi, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului înscris în cuprinsul lui. În acest context, considerentul instanţei conform căruia "titlul de proprietate, în lipsa unei puneri în posesie efective, nu poate indica o materializare efectivă a suprafeţei de teren de 17.000 ha, fiind restituit de altfel, de reclamantă în original conform menţiunii de pe verso" este fără legătură cu prezenta cauză, în care nu interesează "materializarea efectivă" sau ce a înţeles intimata să facă în privinţa acestuia după emiterea lui.

12. De vreme ce intimata deţine cele două procese-verbale a căror legalitate a fost reţinută prin hotărâri judecătoreşti definitive, ea are calitatea de proprietar din punct de vedere fiscal, considerentul instanţei încalcă dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, conform cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, nici prin acţiune directă, nici pe calea indirectă a excepţiei de nelegalitate, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997, art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991. Reţinând că procesele-verbale nu au conferit intimatei calitatea de proprietar, prima instanţă s-a pronunţat, într-un litigiu de contencios fiscal, asupra "nevalabilităţii" acestora. Or, nici verificarea legalităţii proceselor-verbale ori a titlurilor de proprietate, nici procedura comparării titlurilor nu pot avea loc, fie şi pe cale incidentală, în cadrul procesual al unei acţiuni în contencios administrativ îndreptată împotriva unor acte administrative fiscale individuale. Nu prezintă relevanţă în soluţionarea cauzei faptul că împrejurările speţei, derulate până la 21.06.2017, ar fi fost cunoscute de primarul Oraşului Borşa şi de aparatul său de specialitate, neavând atribuţii conferite de lege în domeniul stabilirii dreptului de proprietate, în exercitarea vreunui control asupra legalităţii actelor de stabilire a dreptului de proprietate. Datoria sa este de a asigura colectarea conformă a impozitelor şi taxelor locale, inclusiv prin aplicarea pct. 65 alin. (2) din Normele metodologice şi a dispoziţiilor procedurale fiscale privind impunerea prin estimare.

13. Prima instanţă nu a dezlegat nici argumentele sale privind aplicarea prevederilor art. 107 din Codul de procedură fiscală, din coroborarea alin. (1) şi (3) rezultând că nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere, prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art. 106. Stabilirea creanţei fiscale prin estimare este distinctă de stabilirea ei în cursul unei inspecţii fiscale efectuate de organul fiscal local, în sensul că estimarea este o consecinţă a comportamentului nediligent al proprietarului care nu depune declaraţii fiscale, deşi este obligat să procedeze astfel chiar dacă beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului, efectuându-se sub rezerva verificării ulterioare, iar decizia de impunere emisă în această manieră poate fi desfiinţată sau modificată în condiţiile art. 94 alin. (2), din iniţiativa organului fiscal ori la solicitarea contribuabilului/plătitorului.

Având în vedere că deciziile de impunere atacate au fost emise prin estimare, sub rezerva verificării ulterioare, nu are nicio relevanţă, raportat la prevederile legale în baza cărora deciziile au fost emise, ce suprafaţă trebuia scutită de impozit, conform dispoziţiilor legale sintetizate de prima instanţă astfel: în perioada 2012 - 13.06.2015 erau scutite de impozit pădurile cu rol de protecţie, cele cu vârstă sub 20 de ani şi cele din grupa I funcţională; între 13.06.2015 şi 31.12.2015 erau scutite de impozit pădurile cu rol de protecţie, cele cu vârstă sub 20 de ani, cele pentru care nu se reglementează procesul de producţie lemnoasă şi cele certificate; după 01.01.2016, sunt scutite de impozit pădurile cu vârstă sub 20 de ani, cele pentru care nu se reglementează procesul de producţie lemnoasă şi cele certificate.

Numai în cursul inspecţiei fiscale există obligaţia organului fiscal de a determina starea de fapt exactă, însă, de vreme ce intimata deţine procese-verbale de punere în posesie pentru suprafaţa de teren forestier de 17.000 ha, iar instanţa a respins prin hotărâre definitivă cererea sa de constatare a nulităţii absolute a acestora, conform legii se consideră proprietar şi cel pus în posesie prin procese-verbale întocmite în baza legilor proprietăţii, intimata nu a depus declaraţiile fiscale pentru stabilirea impozitelor pe teren, emiterea celor două decizii de impunere prin estimare este perfect justificată.

14. Cât priveşte motivul de nulitate prevăzut la art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, a arătat că în actele administrative apar numele şi semnătura doamnei D., cea care le-a întocmit şi care este funcţionar în cadrul Primăriei Oraşului Borşa - Direcţia venituri, aşa cum chiar intimata preciza la începutul cererii de chemare în judecată, nu s-a contestat niciun moment că actele administrative au fost întocmite şi semnate de aceasta, reprezentant al organului fiscal local, ci motivul de nulitate de la art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală a fost invocat strict prin raportare la semnătura domnului B. - şef serviciu economic (cu privire la aceasta fiind şi întrebarea 3 la interogatoriu). Cât priveşte semnătura domnului B., şef serviciu economic (care avea înscrisă în fişa postului atribuţia menţionată la pct. 36, "întocmeşte şi semnează înştiinţări şi decizii de impunere, somaţii de plată către debitori pentru a-şi achita restanţele de plată datorate"), aceasta a fost aplicată pe actele contestate doar pentru avizarea acestora, însă art. 49 alin. (1) lit. b) sancţionează cu nulitatea doar acele acte administrative fiscale neînsuşite de vreun împuternicit al organului fiscal prin inserarea numelui şi prenumelui, calităţii şi semnăturii.

15. Cu privire la motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a arătat că, pentru toate motivele arătate anterior, consideră că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material prevăzute la: art. 256 alin. (1) din Codul fiscal vechi/art. 463 alin. (1) din Codul fiscal actual; pct. 74 din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal vechi, aprobate prin H.G. nr. 44/2004/pct. 65 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal actual, aprobate prin H.G. nr. 1/2016; art. 466 alin. (12) din Codul fiscal actual, art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

IV Apărările formulate de intimaţi

16. Intimata reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este legală.

17. În esenţă, a solicitat valorificarea considerentelor sentinţei civile nr. 541/26.02.2018 pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei, precum şi valorificarea sub aspect pozitiv a următoarelor hotărâri: sentinţa civilă nr. 564/13.12.2019 pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2019 şi decizia civilă nr. 237/A/16.06.2020 pronunţată în acelaşi dosar, sentinţa civilă nr. 7306/27.06.2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 aL Judecătoriei Baia Mare, Decizia nr. 431/A/31.07.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Maramureş.

18. Totodată, a solicitat reţinerea autorităţii de lucru judecat privind pretinsa îndeplinire a obligaţiei de reconstituire pentru reclamantă a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 17.000 ha teren, făcând trimitere la raportul de expertiză întocmit în cauza respectivă.

19. Intimatii pârâţi B., E. şi F. au formulat întâmpinări prin care au solicitat admiterea recursului. Au arătat că reclamanta deţine procese-verbale de punere în posesie pentru suprafaţa de teren forestier de 17.000 ha, iar instanţa a respins prin hotărâre definitivă cererea sa de constatare a nulităţii absolute a acestora. Conform legii, se consideră proprietar şi cel pus în posesie prin procese-verbale întocmite în baza legilor proprietăţii, iar A. nu a depus declaraţiile fiscale pentru stabilirea impozitelor pe teren, emiterea celor două decizii de impunere prin estimare fiind perfect justificată.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

20. Examinând sentinţa recurată prin prisma motivelor de casare invocate în recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

21. Reclamanta A. a solicitat anularea actelor emise la data de 21.06.2017 prin care s-a stabilit obligaţia de plată a sumei de 1.633.105 RON cu titlu de impozit pe teren şi a sumei de 760.863,54 RON accesorii calculate până la data de 21.06.2017: adresa nr. x/21.06.2017 intitulată "obligaţii de plată", decizia de impunere pentru anul 2017 nr. 371/21.06.2017, procesul-verbal înştiinţare de plată nr. x/21.06.2017, decizia de impunere pentru anul 2017 nr. 370/21.06.2017, declaraţia fiscală nr. x/21.06.2017 pentru stabilirea impozitului pe teren, procesul-verbal înştiinţare de plată nr. x/21.06.2017, declaraţia fiscală nr. x/21.06.2017 pentru stabilirea impozitului pe teren. Ulterior, prin cererea de completare, a solicitat şi anularea deciziei nr. 16991/31.07.2017 prin care a fost soluţionată contestaţia administrativă.

22. Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei, prin care contestaţia administrativă formulată de reclamantă a fost respinsă, întrucât delegaţia prezentată de avocatul ce a redactat această contestaţie nu ar dovedi calitatea acestuia de reprezentant (contestaţia a fost completată la data de 31.07.2017, în termenul legal reglementat de art. 269 din Legea nr. 207/2015, de 45 de zile, această completare a contestaţiei nu a fost soluţionată, însă, printr-o decizie separată de decizia de soluţionare a contestaţiei inţiale), decizie a cărei anulare s-a solicitat prin completarea de acţiune, depusă la data de 18.10.2017. Prin cererea de recurs nu au fost formulate motive de recurs cu privire la acest aspect.

23. Prin sentinţa recurată au fost anulate, de asemenea, deciziile de impunere nr. x, 371 emise la data de 21.06.2017, înştiinţările de plată nr. x/21.06.2017, nr. y/21.06.2017, adresa nr. x/21.06.2017, declaraţiile fiscale înregistrate la nr. x, x din data de 21.06.2017.

24. Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", Înalta Curte are în vedere că vizează neregularităţi de ordin procedural sancţionate cu nulitatea de art. 174 din C. proc. civ., care defineşte nulitatea ca fiind sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă, şi reţine următoarele:

25. În ceea ce priveşte încălcarea regulilor de procedură prevăzute la art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., conform căruia, prin considerente, instanţa va arăta atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, şi a regulilor de procedură prevăzute de art. 14 alin. (5) din C. proc. civ., potrivit căruia instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, nu se arată de către recurent care sunt cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate care nu au fost puse în discuţia părţilor. Nu invocă recurenta faptul că nu s-a pus în discuţie, ci faptul că, deşi a invocat atât prin notele de şedinţă din 19.03.2018, cât şi oral la termenul de judecată din 21.03.2018, excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare a adresei nr. x/21.06.2017 intitulată "obligaţii de plată", întrucât nu este un act administrativ ori un act administrativ fiscal, instanţa de fond nu a analizat această excepţie prin sentinţa atacată.

26. Susţinerile recurentei sunt nefondate.

27. Faptul că instanţa de fond a apreciat, prin încheierea din data de 28.03.2018, prin care a dispus suspendarea executării actelor administrative contestate până la soluţionarea definitivă a cauzei, că "(...) nu se poate proceda la analiza în substanţă a excepţiei invocate, cu prilejul soluţionării cererii de suspendare a actului administrativ, situaţie în care va proceda la suspendarea tuturor actelor contestate motivat de faptul că prin înscrisurile depuse în probaţiune şi indicate ca fiind acte administrative sunt stabilite şi individualizate obligaţii de plată a impozitului pe teren pe mai mulţi ani în sarcina reclamantei, aspect contestat de către aceasta pe fondul obligaţiei de plată", nu conduce la concluzia recurentei.

28. Ceea ce instanţa de fond a reţinut este faptul că, în cadrul cererii de suspendare, nu se poate proceda la analiza în substanţă a excepţiei invocate, privind inadmisibilitatea cererii de suspendare a adresei nr. x/21.06.2017 intitulată "obligaţii de plată". Aceasta înseamnă că inadmisibilitatea invocată de pârât cu privire la cererea de suspendare a executării nu putea fi analizată în cadrul reglementat de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004, privind suspendarea executării, care obliga la îndeplinirea condiţiilor privind cazul bine justificat şi paguba iminentă. Soluţionarea cererii în anulare s-a realizat în raport de apărările invocate de pârâtă în ceea ce priveşte cererea în anulare, şi nu în raport de excepţii şi apărări formulate în raport de cererea de suspendare a executării, cu privire la care instanţa a apreciat că nu pot fi analizate în acel cadru procesual.

29. În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la faptul că a aplicat prevederile art. 107 din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, denumit marginal "Stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale ca urmare a nedepunerii declaraţiei de impunere", este corect faptul că, din coroborarea dispoziţiilor art. 107 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură fiscală, care prevăd că "(1) Nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere" şi "(3) Stabilirea din oficiu a creanţei fiscale se face prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art. 106. Organul fiscal procedează la estimarea creanţei fiscale ori de câte ori informaţiile deţinute de organul fiscal nu permit estimarea bazei de impozitare", rezultă că nedepunerea declaraţiei de impunere dă dreptul organului fiscal să procedeze la stabilirea din oficiu a creanţelor fiscale prin decizie de impunere, prin estimarea bazei de impozitare, potrivit art. 106 din Codul de procedură fiscală, potrivit căruia "(1) Organul fiscal stabileşte baza de impozitare şi creanţa fiscală aferentă, prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare, folosind orice probă şi mijloc de probă prevăzute de lege, ori de câte ori acesta nu poate determina situaţia fiscală corectă", fiind consecinţa comportamentului nediligent al proprietarului care nu depune declaraţii fiscale, deşi este obligat să procedeze astfel, chiar dacă beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului [art. 466 alin. (12) Codul fiscal], precum şi faptul că stabilirea creanţelor fiscale prin estimare se face sub rezerva verificării ulterioare [art. 106 alin. (5) din Codul de procedură fiscală], iar decizia de impunere emisă în această manieră poate fi desfiinţată sau modificată în condiţiile art. 94 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, respectiv din iniţiativa organului fiscal ori la solicitarea contribuabilului/plătitorului.

30. Dreptul organului fiscal de a emite deciziile de impunere prin estimare, sub rezerva verificării ulterioare, nu este contestat, însă aceste aspecte sunt nerelevante, în condiţiile în care reclamanta a înţeles să formuleze contestaţie împotriva deciziei de impunere, iar analiza acesteia impune, în limitele contestaţiei, analiza motivelor invocate, inclusiv a aspectelor privind eventuala scutire conform dispoziţiilor legale. Pe cale de consecinţă, în cadrul analizei asupra legalităţii deciziei de impunere, în mod greşit susţine recurenta că nu are nicio relevanţă suprafaţa care trebuia scutită de impozit conform dispoziţiilor legale, întrucât numai în cursul inspecţiei fiscale există obligaţia organului fiscal de a determina starea de fapt exactă (cu privire, în concret, la scutirile de impozit reţinute de instanţa de fond, nu s-au formulat motive de recurs).

31. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la motivul de nulitate reţinut de instanţa de fond care vizează încălcarea art. 49 alin. (1) lit. b) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, este nefondat.

32. Conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, "(2) Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie cuprinde următoarele elemente: a) denumirea organului fiscal emitent; b) data la care a fost emis şi data de la care îşi produce efectele; c) datele de identificare a contribuabilului/plătitorului şi, dacă este cazul, datele de identificare a persoanei împuternicite de contribuabil/plătitor; d) obiectul actului administrativ fiscal; e) motivele de fapt; f) temeiul de drept; g) numele şi calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; h) semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii, precum şi ştampila organului fiscal emitent; i) posibilitatea de a fi contestat, termenul de depunere a contestaţiei şi organul fiscal la care se depune contestaţia; j) menţiuni privind audierea contribuabilului/plătitorului".

33. Potrivit art. 49 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, privind nulitatea actului administrativ fiscal, "(1) Actul administrativ fiscal este nul în oricare din următoarele situaţii: (...) b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele şi prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6), precum şi organul fiscal emitent;" "(2) Nulitatea se poate constata de organul fiscal competent sau de organul de soluţionare a contestaţiei, la cerere sau din oficiu. În situaţia în care nulitatea se constată de organul fiscal competent, acesta emite o decizie ce se comunică contribuabilului/plătitorului. (3) Actele administrative fiscale prin care sunt încălcate alte prevederi legale decât cele prevăzute la alin. (1) sunt anulabile. Prevederile art. 50 sunt aplicabile în mod corespunzător".

34. Rezultă din aceste dispoziţii că, pentru situaţiile prevăzute de alin. (1) al art. 49 din Codul de procedură fiscală, printre acestea fiind şi cele privind lipsa elementelor prevăzute de art. 46 alin. (2) lit. g) şi h), numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal sau a semnăturii acesteia [cu excepţia prevăzută la art. 46 alin. (6)], sancţiunea prevăzută de lege este nulitatea actului administrativ, nulitatea nefiind condiţionată de existenţa unei vătămări, pentru încălcarea altor prevederi legale actele fiind anulabile.

35. Instanţa de fond a reţinut că motivul de nulitate este întemeiat, din răspunsul la interogatoriu rezultând că aceste decizii au fost semnate de o persoană împuternicită în acest sens de către primarul Oraşului Borşa, situaţie în care era necesară menţionarea expresă a numelui, a prenumelui şi a calităţii celui care semnează, acestea, chiar dacă nu pot fi inserate electronic, putând fi inserate prin scriere, la fel ca semnătura şi stampila.

36. Este nefondată susţinerea recurentei privind faptul că, întrucât pe actele administrative apare numele şi semnătura funcţionarului din cadrul primăriei Oraşului Borşa - Direcţia venituri care le-a întocmit, nefiind contestat niciun moment că actele administrative au fost întocmite şi semnate de D., reprezentant al organului fiscal local, nu este incident motivul de nulitate referitor la numele, prenumele şi calitatea persoanei care a semnat ca persoană împuternicită.

37. În raport de dispoziţiile art. 49 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură fiscală, care se referă la numele, prenumele şi calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, cele reţinute şi motivele invocate, în condiţiile în care decizia de impunere cuprinde numele şi semnătura funcţionarului care le-a întocmit, însă nu s-a invocat şi nu s-a probat calitatea acestuia de persoană împuternicită a organului fiscal, în mod corect a reţinut instanţa de fond incidenţa acestor dispoziţii legale, faptul că, în ceea ce priveşte persoana împuternicită, potrivit răspunsului la interogatoriu, lipsesc numele, prenumele şi calitatea acesteia, motiv de nulitate reglementat de art. 49 din Codul fiscal.

38. Inspectorul D. a fost menţionat în decizia de impunere contestată în calitate de persoană care a "întocmit" actul, şi anume persoana care a realizat operaţiunea materială de elaborare a înscrisului, nu în calitate de persoană împuternicită care, prin semnătură, a conferit forţă juridică înscrisului, angajând autoritatea publică. Pentru a se conforma exigenţelor impuse de art. 46 şi 49 din Codul de procedură fiscală, se impunea menţionarea numelui, a prenumelui şi a calităţii Şefului Serviciului economic B., care a semnat la rubrica "Conducătorul organului fiscal", acesta fiind funcţionarul prin care s-a manifestat voinţa juridică a autorităţii publice.

39. Sunt nefondate, de asemenea, motivele de recurs care vizează aplicarea greşită a normelor de drept material, şi anume:

- art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal vechi/art. 463 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:

"Orice persoană care are în proprietate teren situat în România datorează pentru acesta un impozit anual, exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel";

- pct. 74 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004/pct. 65 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal aprobate prin H.G. nr. 1/2016:

"se consideră proprietari de terenuri şi acei contribuabili cărora, în condiţiile Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, li s-a constituit ori reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor agricole sau forestiere, după caz, de la data punerii în posesie constatată prin procese-verbale, fişe sau orice alte documente de punere în posesie întocmite de comisiile locale, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, chiar dacă nu este emis titlul de proprietate";

- art. 466 alin. (12) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal:

"Depunerea declaraţiilor fiscale reprezintă o obligaţie şi în cazul persoanelor care beneficiază de scutiri sau reduceri de la plata impozitului sau a taxei pe teren";

- art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

40. Prin actele contestate, recurenta pârâtă a stabilit în sarcina reclamantei impozit pe teren şi accesorii pentru perioada 2012-2017, având în vedere că aceasta este titulara dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 17.000 ha teren forestier, potrivit titlului de proprietate nr. x/16.01.2017 emis de Comisia judeţeană de fond funciar Maramureş şi proceselor-verbale de punere în posesie nr. x/07.09.2005 şi nr. y/07.03.2006, care au stat la baza eliberării titlului de proprietate nr. x/16.01.2017.

41. Impozitul pe teren anual este datorat, potrivit dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare până la data de 31.12.2015, şi art. 463 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare de la data de 1.01.2016, de orice persoană care are în proprietate teren situat în România, exceptând cazurile în care se prevede altfel.

42. Înalta Curte constată, în primul rând, faptul că sunt nefondate motivele de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 alin. (1), care se referă la subiectele de sesizare a instanţei, în sensul că "(1) Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public", art. 8 alin. (1) privind obiectul acţiunii judiciare, care prevăd că "(1) Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă", coroborate cu cele ale art. 2 alin. (1) lit. c) Legea nr. 554/2004, care definesc actul administrativ (actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice).

43. Este necontestat faptul că pot fi atacate în contencios administrativ actele administrative, definite ca fiind acte unilaterale emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, şi "(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 544/2004. Asemenea acte nu pot formula obiectul acţiunii în contencios administrativ şi, de asemenea, nu pot fi analizate nici pe cale incidentală.

44. În ceea ce priveşte actele emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, ale Legii nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare, art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997 prevede că soluţionarea cererilor în constatarea nulităţii este de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun. De asemenea, art. 53 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 prevede că "împotriva hotărârii comisiei judeţene se poate face plângere la judecătoria în a cărei rază teritorială este situat terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare".

45. Aceste dispoziţii nu au fost încălcate de instanţa de fond, cererea de chemare în judecată neavând ca obiect anularea actelor emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, ci a actelor administrative fiscale de stabilire a impozitului pe teren, emise în temeiul dispoziţiilor Codul fiscal. Învestită cu soluţionarea acţiunii în contencios administrativ formulate împotriva actelor administrative fiscale prin s-a stabilit în sarcina reclamantei impozit pe teren în temeiul actelor emise în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, instanţa nu analizează legalitatea titlului de proprietate, însă este îndreptăţită, analizând incidenţa dispoziţiilor art. 256 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare până la data de 31.12.2015, şi art. 463 alin. (1) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în vigoare de la data de 1.01.2016, care prevăd că "Orice persoană care are în proprietate teren situat în România, (...) exceptând cazurile în care în prezentul titlu se prevede altfel", să ţină seama de hotărârile judecătoreşti pronunţate în legătură cu procedura specială de reconstituire a dreptului de proprietate, ca urmare a căreia a fost emis titlul de proprietate, în baza căruia au fost stabilite obligaţiile fiscale privind impozitul pe teren.

46. Reclamanta a invocat faptul că impozitul pe teren şi penalităţile au fost calculate pentru suprafeţe care nu sunt în posesia şi proprietatea sa, emiterea formală a titlului de proprietate nr. x/16.01.2017, faptul că toate cele 17.000 ha teren forestier au fost redistribuite altor persoane fizice sau juridice, astfel că emiterea formală a titlului de proprietate nu reprezintă îndeplinirea obligaţiei prevăzute de sentinţa civilă nr. 217/2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd şi nu îi conferă calitatea de proprietar pentru a fi impozitată, a invocat suprapunerea integrală a titlului său de proprietate cu alte sute de titluri de proprietate, procese-verbale de punere în posesie şi/sau hotărâri de validare.

47. În baza sentinţei civile nr. 217/2004 pronunţate de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2003, definitivă prin respingerea apelului prin Decizia nr. 599/20.12.2004 a Tribunalului Bihor şi a recursului prin Decizia nr. 603/1.06.2005 a Curţii de Apel Oradea, Comisia locală de fond funciar Borşa şi Comisia judeţeană de fond funciar Maramureş au fost obligate la reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 17.000 ha, respectiv la eliberarea titlului de proprietate pentru această suprafaţă.

48. În baza acestei sentinţe, Comisia locală de Fond Funciar Borşa a procedat la întocmirea a două procese-verbale de punere în posesie, procesul-verbal de punere în posesie nr. x/07.09.2005 pentru suprafaţa de 3800 ha şi procesul-verbal de punere în posesie nr. x/07.03.2006 pentru suprafaţa de 13394,98 ha, care au stat la baza eliberării titlului de proprietate nr. x/16.01.2017.

49. Analiza instanţei de fond, în condiţiile în care reclamantei i s-au emis procese-verbale de punere în posesie şi titlu de proprietate, nu are ca finalitate valabilitatea acestora, condiţiile de legalitate, ci raportul juridic fiscal, în cadrul căruia impozitul pe teren este datorat de titularul dreptului de proprietate asupra terenurilor în suprafaţă de 17.000 ha, care au format obiectul procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate prevăzute de legile fondului funciar.

50. În raport de motivele de nelegalitate invocate de reclamantă, întrucât dreptul de proprietate asupra terenului avut în vedere pentru stabilirea impozitului se reconstituie ca urmare a procedurii speciale reglementate prin Legea nr. 18/1991, Legea nr. 169/1997 şi Legea nr. 1/2000, având în vedere probatoriul administrat şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în mod corect s-a constatat de instanţa de fond că nu s-a realizat o punere în posesie efectivă a reclamantei asupra terenurilor în suprafaţă pe cele 17.000 ha.

51. Sunt de necontestat cele invocate de recurentă, privind faptul că obligaţia de plată a impozitului revine titularului de proprietate, potrivit legislaţiei fiscale, şi faptul că titlul de proprietate emis în baza legii fondului funciar conferă drept real de proprietate asupra terenului. În litigiile aflate pe rolul instanţelor de judecată, însă, deşi s-au emis procese-verbale de punere în posesie şi titlu de proprietate, instanţele civile au stabilit definitiv că nu s-a finalizat procedura specială de reconstituire a dreptului de proprietate.

52. Instanţa de fond a constatat că cele două procese-verbale de punere în posesie nu atestă parcurgerea acestei etape din procedura de reconstituire a dreptului de proprietate, întrucât, cu toate că au fost emise în anii 2005, 2006, iar acţiunea pentru anularea lor a fost respinsă definitiv (prin sentinţa nr. 2856/2016 a Judecătoriei Bistriţa), în baza lor fiind emis titlul de proprietate nr. x/16.01.2017, există hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate ulterior datei de 16.01.2017, care au stabilit că, prin emiterea acestor procese-verbale şi a titlului de proprietate, Comisia locală de fond funciar Borşa nu şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite în sarcina sa prin sentinţa nr. 217/2004 a Judecătoriei Aleşd, privind punerea în posesie a reclamantei asupra suprafeţei de 17.000 ha.

53. În acest sens a reţinut instanţa de fond efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul dispoziţiilor art. 430 - 432 din C. proc. civ., a sentinţei civile nr. 541/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, prin care Judecătoria Sighetu Marmaţiei a fost învestită cu cererea creditoarei A. împotriva debitoarei Oraşul Borşa - Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, pentru stabilirea sumei definitive cu titlu de penalităţi, conform încheierii civile nr. 1625/7.09.2016 pronunţate de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. x/2015, în baza titlului executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 217/05.04.2004 pronunţată de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2003 şi în temeiul dispoziţiilor art. 903-906 din C. proc. civ., referitoare la executarea silită a obligaţiilor de a face intuitu personae.

54. Prin încheierea civilă executorie nr. 1625/7.09.2016 pronunţată de Judecătoria Năsăud, definitivă prin Decizia nr. 60/2017 a Tribunalului Bistriţa Năsăud, s-a dispus obligarea debitoarelor Comisia locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Borşa şi Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Maramureş la plata sumei de câte 1.000 RON fiecare, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 217/05.04.2004, pronunţată în dosarul nr. x/2003 al Judecătoriei Aleşd, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 599/20.12.2004 a Tribunalului Bihor şi prin decizia civilă nr. 603/1.06.2005 a Curţii de Apel Oradea.

55. Prin sentinţa civilă nr. 541/2018, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei, a fost admisă în parte cererea creditoarei A., în contradictoriu cu Comisia locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, care a fost obligată la plata sumei definitive de 527.000 RON, calculată la suma de 1000 RON/zi de întârziere, începând cu ziua următoare comunicării către debitoare a încheierii civile executorii nr. 1625/7.09.2016 pronunţate de Judecătoria Năsăud în dosarul nr. x/2015, şi anume de la data de 17.09.2016 până la data pronunţării, 26.02.2018 (527 zile de întârziere). S-au reţinut următoarele:

"Din procesul-verbal de executare încheiat de executorul judecătoresc G. la data de 19.01.2015 în dos nr 197/2014 (...), din care rezultă că acesta s-a deplasat la Sediul Primăriei Borşa, se reţine că din discuţiile purtate cu primarul B., acesta a comunicat că la prima şedinţă a Comisiei locale de fond funciar se va lua în discuţie reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 17.000 ha în favoarea creditoarei. Apoi, în 27 ianuarie 2015, executorul s-a deplasat din nou la Sediul Primăriei Borşa, unde i s-a comunicat că a avut loc şedinţa Comisiei locale de fond funciar la data de 23.01.2015, s-a pus în discuţie reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la suprafaţa de 17.000 ha în favoarea creditoarei, însă nu s-a hotărât nimic (...).

Din procesul-verbal de executare încheiat de executorul judecătoresc G. la data de 03.08.2017 (...) rezultă că acesta s-a deplasat din nou la Primăria Borşa, unde a discutat din nou cu Primarul B., care a declarat că va face "toate demersurile pentru a încheia această situaţie conflictuală", raportat la faptul că a recunoscut suprapunerile de terenuri din titlul de proprietate emis de Comisia Judeţeană Maramureş nr 7155/16.01.2017 în favoarea Asociaţiei Composesorale Borşa, cu terenurile din alte titluri de proprietate, în proporţie de 100%.

Potrivit dispoziţiilor art. 27 alin. (1) Legii nr. 18/1991 republicată, coroborate cu art. 5 lit. (c) şi (i) din H.G. nr. 890/2005, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, amplasamentul si punerea în posesie, sunt atributele exclusive ale comisiilor locale de fond funciar. (...)

În cazul de faţă, instanţa constată că nici până în prezent Comisia Locală Borşa pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de punere efectivă în posesie cu privire la suprafaţa de 17.000 ha, motiv pentru care, în baza art. 906, alin. (4) noul C. proc. civ., printr-o încheiere executorie, va admite în parte cererea creditoarei (...)".

56. Prin cererea de recurs nu sunt criticate considerentele sentinţei recurate privind efectul pozitiv al sentinţei civile nr. 541/2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Judecătoria Sighetu Marmaţiei.

57. Recurenta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor hotărârii judecătoreşti pronunţate în dosarul nr. x/2014, decizia civilă nr. 113/10.04.2017, prin care Tribunalul Bistriţa-Năsăud a respins apelurile formulate împotriva sentinţei civile nr. 2856/2016 pronunţate de Judecătoria Bistriţa în dosarul nr. x/2014, prin care a fost respinsă cererea pentru constatarea nulităţii absolute a celor două procese-verbale de punere în posesie emise în favoarea reclamantei intimate, prin care s-au reţinut următoarele:

"Atât timp cât nu s-a constatat nulitatea cererii de reconstituire, în mod evident că nu se justifică a se constata nulitatea celor două procese-verbale de punere în posesie în contextul în care acestea au fost eliberate pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea Asociaţiei Composesorale Borşa cu privire la cele 17000 ha teren (...)

Aşa fiind, în condiţiile în care s-a dispus şi obligarea Comisiei judeţene Maramureş la emiterea titlului de proprietate în favoarea composesoratului, pentru suprafaţa reconstituită de 17.000 ha teren, iar acesta a fost emis în faza soluţionării acestor apeluri, (...) intimata A. este îndreptăţită să primească cele 17.000 ha teren, iar Comisia locală Borşa era chiar obligată să procedeze la punerea în posesie, care se face prin întocmirea proceselor-verbale. (...)

Nu pot conduce la admiterea apelurilor referitor la petitul privind nulitatea proceselor-verbale de punere în posesie alte motive privind faptul că ar fi fost puse în posesie alte persoane şi că procesele-verbale. de punere în posesie ar fi fost respinse, ulterior întocmirii, de către OCPI Maramureş, fiindcă cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau concomitente încheierii actelor a căror nulitate se solicită a se constata, ceea ce nu se poate reţine sub acest aspect în privinţa proceselor-verbale de punere în posesie atacate ce au fost emise în executarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, iar aceste procese-verbale au fost indicate şi în titlul de proprietate emis în cursul soluţionării acestui litigiu".

58. Susţine nefondat recurenta, raportat la aceste considerente, că intimata A. a invocat, iar prima instanţă a primit motive susţinute şi în dosarul x/2014 şi rezolvate în considerentele deciziei civile nr. 113/A/2017 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, cele două procese-verbale valabile dându-i dreptul de a stabili impozit pe teren.

59. Considerentele invocate, care privesc nulitatea celor două procese-verbale de punere în posesie, emise în executarea sentinţei civile nr. x/2004 pronunţate de Judecătoria Aleşd în dosarul nr. x/2003, pentru motive anterioare sau concomitente încheierii acestora, astfel cum s-a subliniat prin decizie, nu sunt de natură să înlăture efectul pozitiv reţinut de instanţa de fond şi să conducă la concluzia aplicării greşite a dispoziţiilor legale.

60. Este corectă susţinerea recurentei că hotărârile judecătoreşti a căror putere de lucru judecat o reţine prima instanţă vizează "obligaţia legală de punere în posesie efectivă", nu nelegalitatea proceselor-verbale întocmite, însă instanţa de fond nu a reţinut asemenea aspecte.

61. Instanţa de fond, având în vedere efectul pozitiv al autorităţi de lucru judecat, a constatat că procesele-verbale de punere în posesie emise în anii 2005, 2006 nu asigură punerea în posesie efectivă a reclamantei ca parte a procesului de reconstituire a dreptului de proprietate şi că emiterea la data de 16.01.2017 a titlului de proprietate nu înlătură această concluzie şi nu are valoare juridică de finalizare a procedurii de reconstituire a dreptului de proprietate pentru cele 17.000 ha teren forestier.

62. Acest fapt a fost coroborat cu probatoriul administrat în cauză, adresele emise de diverse instituţii cu atribuţii în administrarea fondului forestier, evidenţa acestuia şi a dreptului de proprietate, din care a rezultat că nu a avut loc o punere în posesie efectivă (adresa Direcţiei Silvice Maramureş nr. 17.998/03.09.2018), că cea mai mare parte din acest teren a fost restituit efectiv altor persoane şi că restul terenului până la 17.000 ha este evidenţiat a fi în continuare în proprietatea Statului Român, nefiind evidenţiată în amenajamentele silvice trecerea în posesia şi proprietatea reclamantei a acestui teren forestier, raportul de expertiză în silvicultură prin care expertul a constatat că suprafaţa de 11.577,05 ha, din cele 17.000 ha menţionate în procesele-verbale de punere în posesie şi titlul de proprietate, sunt restituite efectiv altor persoane fizice şi juridice în baza legilor fondului funciar, iar suprafaţa de 5400,99 ha este fond forestier proprietate publică a statului român.

63. Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. este nefondat, instanţa de fond a constatat cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale anterior menţionate că motivul de nelegalitate invocat, privind aplicarea dispoziţiilor art. 463 din Legea nr. 227/2015 şi art. 257 din Legea nr. 571/2003, pentru stabilirea impozitului pe teren, este întemeiat.

64. Pentru aceste considerente, nefiind incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) şi 8) din C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

65. În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., care prevăd că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, la cererea intimatei reclamante Înalta Curte va obliga recurenta pârâtă la plata sumei de 700 RON cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând cheltuieli de deplasare la sediul instanţei, conform înscrisurilor depuse la dosar . Referitor la cererea de restituire a cauţiunii, formulată de intimata reclamantă cu ocazia dezbaterilor asupra recursului, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1064 din C. proc. civ., aceasta privind cererea de suspendare a executării actului administrativ şi nu prezentul recurs.

VI Soluţia instanţei de recurs

66. Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtă ca nefondat şi va obliga recurenta pârâtă UAT Oraşul Borşa - Primăria Oraşului Borşa - Direcţia de Venituri la plata către intimata reclamantă A. a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta UAT Oraşul Borşa - Primăria Oraşului Borşa - Direcţia de Venituri împotriva sentinţei civile nr. 184 din 27 noiembrie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta pârâtă UAT Oraşul Borşa - Primăria Oraşului Borşa - Direcţia de Venituri la plata către intimata reclamantă A. a sumei de 700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.