Anticompetitive agreement on notarial fees and validity of sanction calculation based on individual income share

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31 mai 2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, a solicitat:

(i) suspendarea executării Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de pârât, până la soluţionarea definitivă a cauzei;

(ii) să se constate nulitatea Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, emisă de pârât;

(iii) anularea în parte a Deciziei nr. 76 din 20.12.2017, sub aspectul sancţionării reclamantului, cu consecinţa înlăturării obligaţiilor şi exonerării de la plata amenzii;

(iv) în subsidiar, reindividualizarea sancţiunii aplicate, în sensul reducerii amenzii;

(iv) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 374 din 4 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de anulare, precum şi cererea de suspendare, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Concurenţei, ca neîntemeiate.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 374 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs şi admiterea acţiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant susţine că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, motiv pentru care solicită trimiterea cauzei spre rejudecare. Apreciază că motivarea hotărârii este sumară şi confuză, limitându-se la preluarea conţinutului întâmpinării şi susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra legalităţii sancţiunii şi cererii de reindividualizare a sancţiunii.

Referitor la cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant invocă greşita aplicare a legii, susţinând, sub un prim aspect, că instanţa de fond a interpretat eronat natura termenului de 120 zile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 21/1996 pentru motivarea şi comunicarea către părţi a deciziei Consiliului Concurenţei, ca fiind un termen de recomandare. Aplicând prin similitudine dispoziţiile dreptului contravenţional, respectiv art. 25 din O.G. nr. 2/2001, rezultă că procedura comunicării reprezintă o etapă obligatorie trecerii la executarea silită, astfel că termenul de 120 de zile este unul de decădere.

Recurentul-reclamant reiterează şi critica potrivit căreia în decizia atacată nu se indică termenul în care aceasta poate fi contestată şi nici instanţa competentă, iar adresa ulterioară, prin care se comunică aceste elemente, nu poate fi considerată o completare procedurală a deciziei.

Printr-un alt rând de critici, recurentul-reclamant susţine a fi greşită concluzia instanţei de fond în sensul că reclamantul ar fi participat la înţelegerea anticoncurenţială, întrucât s-a aflat printre destinatarii email-ului transmis la 25.02.2011 de Camera Notarilor Publici Suceava ("CNPSV"). Nu există vreo dovadă a implicării sau aderării reclamantului la această înţelegere, iniţiativa de a dezvolta şi comunica o aplicaţie informatică cu privire la onorariile notariale minimale, respectiv de a impune practicarea unor onorarii standardizate, în perioada 2010-2011, aparţinând în mod exclusiv CNPSV.

Arată recurentul-reclamant că CNPSV a adoptat această decizie a corpului profesional fără participarea reclamantului. Potrivit Legii nr. 136/1995, pentru a-şi exercita profesia, notarii publici fac parte de drept din Camera Notarilor Publici, fără posibilitatea de opţiune, iar deciziile corpului profesional sunt obligatorii, legea prevăzând şi răspunderea disciplinară a notarului public pentru nerespectarea dispoziţiilor, deciziilor şi hotărârilor organelor de conducere.

În opinia recurentului-reclamant, instanţa de fond a reţinut eronat şi împrejurarea că notarii publici au stabilit onorarii minime peste nivelul legal, întrucât nivelul legal aprobat de Ministerul Justiţiei vizează onorariile minimale, fiind permisă depăşirea lor.

Cât priveşte exemplele date de Consiliul Concurenţei cu privire la onorariile percepute de recurentul-reclamant, acestea vizează acte cu valoare redusă, întrucât nu s-a realizat o verificare de ansamblu a activităţii notarului public şi a tuturor categoriilor de onorarii percepute, iar clienţii cunoşteau aceste preţuri anterior efectuării actului/procedurii notariale.

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, susţine recurentul-reclamant că motivarea instanţei de fond reprezintă doar o preluare a argumentelor întâmpinării depuse de pârât. Deşi reclamantul a fost sancţionat individual, amenda a fost nelegal aplicată prin raportare la cifra de afaceri a societăţii profesionale notariale, ca entitate juridică distinctă. Instanţa a omis să analizeze argumentul potrivit căruia pârâtul avea obligaţia de a individualiza venitul brut realizat exclusiv de reclamant, la care să aplice sancţiunea, altfel amenda depăşeşte pragul legal maxim de 10% din cifra de afaceri.

Mai susţine recurentul-reclamant că apărările sale referitoare la modul de individualizare a sancţiunii contravenţionale au fost respinse fără a se face o analiză a bazei de calcul. Prima instanţă, cu o motivare generică şi prin preluarea integrală a argumentelor pârâtului, a reţinut că nu se impunea reţinerea circumstanţelor atenuante.

Apreciază recurentul-reclamant că, la individualizarea sancţiunii amenzii, care, potrivit art. 55 lit. a) din Legea nr. 21/196, se situează între 0,5% şi 10% din cifra de afaceri, nu s-a respectat proporţionalitatea sancţiunii faţă de gradul de pericol, respectiv nu au fost avute în vedere împrejurările comiterii faptei, durata în timp, circumstanţele subiective ale reclamantului. Pârâtul nu a ţinut cont de gravitatea redusă a faptei şi nici de criteriile stabilite de Instrucţiunile care reglementează metodologia de determinare a cuantumului amenzii.

Prin urmare, consideră recurentul-reclamant că se impune reindividualizarea sancţiunii şi reducerea amenzii la minimul de 0,5%, urmând a fi avute în vedere, ca circumstanţe atenuante, rolul său pasiv sau imitativ în privinţa încălcării legii şi colaborarea în cadrul procedurii declanşate de Consiliul Concurenţei, lipsa intenţiei de a elimina concurenţa, lipsa caracterului contravenţional al conduitei sale, inexistenţa unei circumstanţe agravante şi lipsa altor sancţiuni. Solicită a se avea în vedere şi dubla sancţionare, în sensul că au fost amendaţi doi notari publici din aceeaşi societatea notarială profesională, raportat la aceeaşi cifră de afaceri, cu încălcarea pragului maxim de 10% din cifra de afaceri.

Printr-un ultim rând de critici, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond nu a analizat nelegalitatea deciziei Consiliului Concurenţei prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi la ordinele ministrului Justiţiei referitoare la stabilirea unor onorarii minimale. Solicită a se face distincţia dintre onorariile minime şi cele minimale, apreciind că este permisă stabilirea şi încasarea unor onorarii superioare celor minimale. Motivarea Consiliului Concurenţei este contradictorie, întrucât susţine că fixarea de onorarii minime şi/sau maxime împiedică concurenţa de preţ, iar pe de altă parte se reţine nerespectarea Ordinelor ministrului Justiţiei nr. 943/2005 şi nr. 46/2011, în sensul aplicării unor onorarii cu un cuantum majorat. Or, susţine recurentul-reclamant, onorariile stabilite prin ordin de ministru nu au caracter obligatoriu, ci minimal, numai diminuarea onorariilor sub această limită putând avea un caracter anticoncurenţial.

Mai arată recurentul-reclamant că onorariile percepute în cadrul societăţii profesionale notariale au fost variate, fiind dictate de cerere şi ofertă şi au fost cunoscute de clienţi. Aceste onorarii au caracter determinat, gradual şi procentual.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

II.1. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Circumscris acestui caz de casare, recurentul-reclamant a susţinut lipsa motivării proprii judecătorului, respectiv preluarea integrală a susţinerilor pârâtului şi neanalizarea tuturor argumentelor şi apărărilor din cererea sa.

Înalta Curte, contrar afirmaţiilor recurentului, constată că prima instanţă a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, a analizat fiecare critică formulată şi a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Împrejurarea că argumentele expuse în considerentele sentinţei recurate corespund poziţiei procesuale exprimate de pârât nu reprezintă o necercetare a cauzei în sensul neanalizării susţinerilor reclamantului, în condiţiile în care argumentele proprii judecătorului pot fi decelate cu uşurinţă din lecturarea hotărârii, iar din considerentele sentinţei reiese că au fost avute în vedere toate susţinerile părţilor.

Totodată, instanţa de control judiciar reţine că hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă. Caracterul pretins sumar al motivării unei hotărâri judecătoreşti nu determină cu necesitate nelegalitatea actului, prezentarea considerentelor care susţin soluţia nefiind o chestiune de volum, iar în speţă, motivarea sentinţei recurate cuprinde suficiente argumente care confirmă analiza efectivă a cauzei şi a susţinerilor tuturor părţilor.

Este de observat şi că, în expunerea acestui motiv de recurs, reclamantul prezintă o motivare contradictorie, susţinând că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la legalitatea sancţiunii şi la cererea de reindividualizare a sancţiunii (pct. 1 al recursului), pentru ca ulterior să critice considerentele primei instanţe cu privire la aceste argumente din cerere (pct. 2.3. - 2.5. din recurs).

În consecinţă, instanţa de control judiciar va respinge, ca nefondate, criticile de nelegalitate ale reclamantului, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la greşita interpretare a prevederilor art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare a acestui text de lege, fiind legală concluzia naturii de termen de recomandare, iar nu de decădere, a termenului de 120 de zile prevăzut pentru comunicarea deciziei emise de Consiliul Concurenţei.

Nu poate fi primit argumentul reclamantului, bazat pe pretinsa similitudine dintre art. 51 alin. (1) din Legea nr. 21/1996, care reglementează termenul de comunicare a deciziei emise de intimatul-pârât şi art. 25 din O.G. nr. 2/2001, care reglementează termenul de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei. Este de observat că art. 14 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001 dispune că nerespectarea termenului de comunicare a procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ atrage intervenirea prescripţiei executării sancţiunilor contravenţionale, iar nu nulitatea procesului-verbal.

Înalta Curte constată că în speţă nu poate fi reţinută aplicabilitatea O.G. nr. 2/2001, acest act normativ nefiind incident în materia reglementată de Legea nr. 21/1996. Dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 reprezintă norma generală în materie contravenţională, însă Legea nr. 21/1996, reglementând materia concurenţei, a instituit un regim sancţionator propriu în domeniu, cu un dublu rol, de amendare a conduitei ilicite şi de descurajare a săvârşirii unor fapte similare. Practicile anticoncurenţiale interzise şi sancţionate de Legea nr. 21/1996 sunt fapte de o gravitate crescută şi au un impact însemnat asupra mediului concurenţial şi asupra consumatorilor, în considerarea valorilor sociale protejate prin acest act normativ, astfel că abordarea materiei concurenţei de către lege este una specifică, de natură să confere răspunderii în domeniu un profil aparte, distinct de cel al răspunderii contravenţionale de drept comun.

Cât priveşte lipsa din decizia contestată a menţiunilor privind calea de atac şi instanţa competentă, aspecte cu privire la care instanţa de fond a reţinut inexistenţa unei vătămări produse prin aceste neregularităţi, Înalta Curte constată că în cadrul motivelor de recurs recurentul-reclamant nu aduce contraargumente faţă de cele reţinute de instanţa de fond, ci reia aceleaşi susţineri referitoare la aceste neregularităţi care, în opinia sa, ar atrage nulitatea deciziei Consiliului Concurenţei.

În acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a arătat care a fost vătămarea suferită prin lipsa menţiunilor respective din cuprinsul deciziei, atât timp cât, din acţiunile ulterioare, respectiv formularea cererii ce formează obiectul prezentei cauze, rezultă că nu s-a aflat în imposibilitatea de a ataca actul administrativ în termen şi la instanţa competentă potrivit legii, aşa încât criticile sunt nefondate.

Referitor la criticile privind legalitatea Deciziei nr. 76/20.12.2017 din perspectiva existenţei faptei anticoncurenţiale, aspecte ce se circumscriu interpretării şi aplicării dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte reţine că argumentele recurentului-reclamant se referă, în esenţă, la inexistenţa unor dovezi privind participarea sa la înţelegerea anticoncurenţială, la lipsa culpei sale în ceea ce priveşte deciziile luate de organele de conducere ale corpului profesional al notarilor publici şi la o pretinsă confuzie între onorariile "minimale" stabilite prin ordinele ministrului justiţiei şi onorariile "minime" la care se raportează Consiliul Concurenţei.

Înalta Curte va respinge criticile recurentului-reclamant, ca nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, sunt interzise acordurile, practicile concertate şi deciziile asociaţiilor de întreprinderi "care au ca obiect sau au ca efect împiedicarea, restrângerea ori denaturarea concurenţei (...)".

Prin Decizia nr. 76/2017, intimatul-pârât Consiliul Concurenţei a reţinut că fapta săvârşită de notarii publici sancţionaţi şi de CNPSV constă în "(...)încheierea unei înţelegeri şi/sau prin realizarea unor practici concertate de stabilire a unor onorarii minimale, diferite faţă de cele aprobate prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011, având ca obiect restricţionarea concurenţei prin onorariile minime practicate în judeţele Suceava şi Botoşani", faptele reţinute fiind circumscrise unei încălcări prin obiect a interdicţiei prevăzute de textul de lege amintit.

Potrivit jurisprudenţei instanţelor europene, există o înţelegere atunci când părţile, în mod expres sau implicit, intenţionează să adere la un plan comun, care îngrădeşte sau tinde să îngrădească activitatea comercială a fiecăreia, prin trasarea coordonatelor acţiunilor sau inacţiunilor lor pe piaţă (T-41/96 Bayer vechiul Comisia, pct. 67-69) iar înţelegerea poate consta într-o acţiune singulară, într-o serie de acţiuni sau într-un mod de comportament (C-49/92 P Comisia v. B.).

Cum onorariile minimale în domeniul reglementat al profesiei notarilor publici au fost stabilite, în perioada avută în vedere în cadrul investigaţiei derulate de Consiliul Concurenţei, prin Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 943/C/2005 şi Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 46/C/2011, înţelegerea privitoare la fixarea unor onorarii minime mai mari decât cele astfel stabilite se circumscrie unei practici anticoncurenţiale în sensul avut în vedere de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 21/1996, Consiliul Concurenţei demonstrând scopul obiectivului acordului, respectiv intenţia părţilor participante la înţelegere de a se comporta pe piaţă într-un anumit mod.

Într-adevăr, aşa cum pretinde şi recurentul-reclamant, ordinele ministrului justiţiei nu interzic practicarea unor onorarii peste cele minime prevăzute de acestea, însă dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea concurenţei, aplicabile deopotrivă şi notarilor publici, care unii faţă de alţii sunt în raporturi de concurenţă, interzic conduita concertată a acestora de stabilire (fixare) a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale deja prevăzute de ordinele ministrului justiţiei, obiectul practicii fiind restricţionarea concurenţei prin preţ. Înţelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale este dăunătoare pentru consumatorii finali, întrucât efectul unei astfel de practici anticoncurenţiale este fixarea preţurilor şi eliminarea concurenţei care ar trebui să existe între notarii publici prin practicarea unor onorarii asumate în mod independent.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că în speţă s-a dovedit existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale, la care a participat şi recurentul-reclamant.

Ceea ce susţine însă recurentul-reclamant este că această faptă aparţine CNPSV, care a iniţiat şi decis stabilirea unor onorarii minime într-un cuantum mai ridicat decât cele minimale stabilite prin ordinele ministrului justiţiei şi că nu a avut altă posibilitate decât aceea de a se supune deciziilor organelor de conducere ale corpului profesional.

Înalta Curte reţine că nu prezintă relevanţă persoana care a iniţiat faptele care au denaturat concurenţa pe piaţă, dacă, cu respectarea standardului de probă necesar în asemenea cauze, rezultă participarea recurentului-reclamant la o înţelegere având obiect anticoncurenţial. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu a avut iniţiativa unei practici concertate de stabilire a onorariilor minime percepute de notarii publici nu îl disculpă de răspundere, dacă se dovedeşte implicarea sa în această înţelegere.

Nici obligaţia de respectare a deciziilor luate de organele de conducere nu reprezintă un factor exonerator de răspundere, recurentul-reclamant având posibilitatea contestării deciziilor/dispoziţiilor care impuneau obligaţii diferite celor stabilite prin ordinele ministrului justiţiei ori sesizării autorităţii cu competenţe în domeniu, respectiv Consiliul Concurenţei.

Cât priveşte faptele care conturează participarea recurentului-reclamant la înţelegerea neconcurenţială, s-a reţinut de către intimatul-pârât că notarul public A. s-a numărat printre destinatarii comunicării electronice transmise de CNPSV în data de 25 februarie 2011, prin care notarii publici erau informaţi despre reactualizarea "secţiunii 2011" cu "Onorarii minimale Suceava 28.02.2011.doc". Din probele administrate în dosarul administrativ şi în cursul cercetării judecătoreşti a rezultat că, ulterior primirii acestei comunicări, reclamantul a aderat în mod tacit la acordul cu obiect anticoncurenţial promovat de CNPSV şi s-a raliat practicii concertate prin practicarea onorariilor minimale stabilite de aceasta, astfel cum reiese din registrele întocmite la nivelul societăţii profesionale notariale în care activa. De asemenea, recurentul-reclamant nu s-a distanţat public de practica de majorare a onorariilor minimale decisă de CNPSV.

Prin urmare, Înalta Curte constată, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că în speţă s-a făcut dovada participării sale la înţelegerea cu obiect anticoncurenţial, aspect reţinut în mod corect de instanţa de fond. Prima instanţă nu a reţinut, astfel cum greşit susţine recurentul, că implicarea sau aderarea reclamantului este dovedită doar de primirea comunicării electronice din partea CNPSV cu privire la nivelul onorariilor minime, ci a înfăţişat toate împrejurările anterior arătate, expunând pe larg toate faptele comisive şi omisive care conturează săvârşirea faptei. Într-adevăr, instanţa de fond a prezentat şi considerente în sensul unei practici jurisprudenţiale europene care statuează cu privire la existenţa unei înţelegeri anticoncurenţiale prin simpla primire a corespondenţei electronice de către o întreprindere, fără delimitarea de conţinutul acesteia, dar, în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant, acesta nu a fost singurul criteriu de constatare a participării acestuia la înţelegere.

Neîntemeiat este şi argumentul potrivit căruia exemplele date de Consiliul Concurenţei cu privire la onorariile percepute de recurentul-reclamant vizează acte cu valoare redusă, întrucât pentru existenţa înţelegerii anticoncurenţiale nu este necesar ca aceasta să privească acte notariale de o anumită valoare. Din această perspectivă, nu poate fi reţinut nici argumentul unei verificări incomplete, de către Consiliul Concurenţei, a ansamblului activităţii notarului public şi a tuturor categoriilor de onorarii percepute, o astfel de omisiune nefiind confirmată de conţinutul deciziei şi a actelor pe care se sprijină. Aceasta în condiţiile în care recurentul-reclamant nu a indicat, punctual, acte sau servicii notariale la care să se fi aplicat un cuantum al onorariilor mai mic decât cele stabilit de CNPSV, argumentele sale fiind generice, nesusţinute de exemple concrete.

În egală măsură, nici cunoaşterea de către clienţi a cuantumului onorariilor anterior efectuării actului/procedurii notariale nu prezintă relevanţă, în raport de obiectul înţelegerii anticoncurenţiale, care a condus la afectarea intereselor şi drepturilor acestor consumatori, prin stipularea unui onorariu mai ridicat decât cel care s-ar fi format în condiţii de concurenţă.

Referitor la motivul de nelegalitate al Deciziei nr. 76/2017 bazat pe distincţia terminologică dintre onorariile "minimale" şi onorariile "minime", Înalta Curte constată că prima instanţă a argumentat corect cu privire la împrejurarea că reclamantul nu a fost sancţionat pentru perceperea unor onorarii superioare celor minimale stabilite prin ordinele ministrului justiţiei, ci pentru participarea la o înţelegere privind preţul serviciilor notariale practicate pe raza Curţii de Apel Suceava. Cum s-a arătat şi anterior, în prezenta hotărâre, ceea ce se impută recurentului-reclamant şi celorlalţi notari publici din aceeaşi circumscripţie teritorială este înţelegerea sau alinierea la practica convenită de fixare a unor onorarii minime la un nivel superior onorariilor minimale stabilite conform legii, iar nu perceperea, la nivel individual şi fără o înţelegere prealabilă, a unor onorarii mai mari decât cele aprobate prin ordinele de ministru.

În ceea ce priveşte sancţiunea aplicată, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentului-reclamant prin care se susţine stabilirea unei baze greşite de calcul a amenzii. Contrar acestor susţineri, baza de calcul a amenzii nu a constituit-o venitul brut total al societăţii profesionale notariale în care activează recurentul-reclamant, respectiv nu s-a avut în vedere cifra de afaceri a acestei societăţi, ci cota de participare şi veniturile ce reveneau fiecăruia dintre asociaţi în anul 2016 (anul financiar anterior sancţionării faptei). Astfel, întrucât în cadrul societăţii activau doi notari publici (A. şi C.), la stabilirea bazei de calcul a amenzii s-a ţinut cont de cota de 50% pe care o deţine fiecare asociat, precum şi de venitul brut total în anul de referinţă (975.811 RON), care a fost împărţit conform cotelor de 50%, rezultând baza de calcul în raport de care s-a stabilit amenda aplicată recurentului-reclamant (487.906 RON). Raportat la cuantumul amenzii aplicate (36.674 RON), aceasta reprezintă un procent de 7,51663% din venitul brut al reclamantului.

Este de observat că, deşi recurentul-reclamant susţine constant că amenda s-ar fi stabilit în procentul maxim de 10%, prevăzut de art. 55 din Legea nr. 21/1996, Înalta Curte constată că, în realitate, Consiliul Concurenţei a pornit de la un procent iniţial de 5%, pe care, în raport de durata încălcării şi de Instrucţiunile privind individualizarea sancţiunilor, care prevăd un cuantum adiţional pentru fiecare lună aferentă încălcării, l-a majorat până la cuantumul de 7,51663%.

Aşadar, nu sunt fondate susţinerile recurentului-reclamant în sensul unei baze de calcul greşite şi nici a stabilirii unui cuantum al amenzii care excede pragului maxim de 10% prevăzut de lege.

Referitor la individualizarea sancţiunii, recurentul-reclamant a susţinut că această operaţiune nu s-a făcut conform cerinţelor de proporţionalitate, nefiind avute în vedere circumstanţele concrete ale cazului şi nici cauzele de atenuare a răspunderii.

Înalta Curte constată că şi aceste susţineri sunt nefondate, plecând, în prim rând, de la argumentul anterior expus, din care rezultă că procentul final al amenzii nu era cel de 10% sau mai mult, ci de 7,51663% din venitul brut al reclamantului. Aşadar, Consiliul Concurenţei s-a orientat către un cuantum de 5% al amenzii, în zona mediană a procentajelor prevăzute de art. 55 din Legea nr. 21/1996 (între 0,5% şi 10%), majorând acest cuantum în raport de perioada îndelungată a încălcării constatate.

Cât priveşte datele concrete ale speţei, Înalta Curte constată că nu au fost relevate împrejurări care să susţină necesitatea orientării amenzii aplicate spre minimul prevăzut de lege. Faptele reţinute în sarcina recurentului-reclamant nu pot fi considerate de gravitate scăzută, întrucât privesc preţul unor servicii pe piaţa relevantă, fiind înţelegeri pe orizontală, iar jurisprudenţa CJUE (cauza 48/69, ICI vs. Comisia) a calificat înţelegerile care vizează preţul ca fiind acorduri anticoncurenţiale prin obiect, considerându-le înţelegeri restrictive de concurenţă grave.

De asemenea, nici circumstanţele invocate de recurentul-reclamant nu pot fi reţinute ca atenuante de răspundere şi nu pot justifica orientarea amenzii către minimul de 0,5%, cum solicită recurentul.

Astfel, nu se poate reţine rolul pasiv al reclamantului în privinţa încălcării constatate, câtă vreme acesta a pus în practică onorariile stabilite conform înţelegerii concurenţiale şi nici lipsa intenţiei de a elimina concurenţa, câtă vreme scopul înţelegerii neconcurenţiale a fost tocmai eliminarea/reducerea concurenţei, respectiv afectarea posibilităţii notarilor publici de a-şi stabili onorariile în mod independent. Lipsa altor sancţiuni şi colaborarea cu autoritatea de control, precum şi lipsa unor circumstanţe agravante nu pot constitui temei de reducere a sancţiunii amenzii, în condiţiile în care fapta contravenţională s-a întins pe o perioadă îndelungată (peste şapte ani, în perioada iulie 2020 - noiembrie 2017) şi a continuat şi după declanşarea procedurii de investigare, astfel cum a reţinut Consiliul Concurenţei şi recurentul nu a contestat.

De altfel, toate aceste circumstanţe au fost expuse şi în faţa primei instanţe, care le-a analizat şi le-a oferit un răspuns punctual, iar recurentul s-a rezumat la reiterarea lor în calea de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă interpretare şi aplicare în cauză a normelor de drept incidente, iar motivele recursului declarat de reclamant nu sunt apte să conducă la reformarea soluţiei de respingere a acţiunii.

În consecinţă, constatând că nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 374 din 4 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 iunie 2022.