Admissibility of challenging judicial administrative correspondence as administrative acts under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 20 noiembrie 2019, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Bucureşti, a solicitat anularea actelor administrative emise de pârât, prin preşedinta secţiei a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, respectiv a adreselor emise la 01 iulie 2019 şi 08 august 2019, precum şi a rezoluţiilor aplicate pe înscrisurile reclamantei depuse la dosar.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Tribunalul Bucureşti.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul instanţelor pe care instanţa de fond şi-a întemeiat respingerea acţiunii judiciare ca neîntemeiată nu are aplicare în cauză, în raport de situaţia de fapt expusă şi prin cererea de chemare în judecată, de prevederile art. 84 pct. 1, 23 şi 24, art. 94 alin. (1), alin. (4) şi alin. (12) din acelaşi Regulament, precum şi faţă de faptul că nici nu a fost pus în dezbatere contradictorie, sentinţa recurată încălcând astfel şi art. 14 alin. (6) din C. proc. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a avut în vedere că preşedinta de secţie, prin conduita sa, a influenţat completul căruia i s-a distribuit aleatoriu dosarul şi la care ar fi trebuit să ajungă înscrisurile depuse pentru dosar ca acesta să le rezoluţioneze.

Totodată, a arătat că motivarea sentinţei recurate nu răspunde la argumentele de fapt şi de drept pe care s-a întemeiat acţiunea şi nu analizează nici capătul de cerere întemeiat pe dispoziţia art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, prin care a invocat apărarea interesului legitim public al înfăptuirii justiţiei cu respectarea principiilor fundamentale şi a regulilor de procedură instituite de Codul de procedură în baza legii fundamentale, iar astfel instanţa de fond a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a apreciat că instanţa de fond a încălcat astfel şi art. 6 din Convenţia EDO privind dreptul la un proces echitabil, direct aplicabil sub aspectul dreptului de a fi ascultat de instanţă, precum şi jurisprudenţa CJUE cu privire la obligaţia de motivare şi sub aspectul nerespectării dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, iar în acest sens a indicat Hotărârea din 24 septembrie 2015, Republica Italiană şi Regatul Spaniei/Comisia, Hotărârea din 22 mai 2012, Vakalis/Comisie, Hotărârea din 06 decembrie 2012, Strobi/Comisie, Hotărârea Bui Van/Comisie din 12.05.2012 şi Hotărârea din 14 decembrie 2011, Comisia/Vicente Carbajosa.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat.

Astfel, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 21 iunie 2019, în dosarul nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat stabilirea unui termen pentru soluţionarea cererii de completare a hotărârii, cerere pe care o înregistrase în acelaşi dosar la data de 10 iunie 2019. Cererea a fost primită la mapa preşedintelui la 21 iunie 2019, iar prin rezoluţia din 24 iunie 2019, acesta a dispus verificarea stadiului în care se află cererea de completare şi răspuns către petentă. A specificat că este în atenţia preşedintelui de complet pentru a aprecia şi a dispune măsurile legale.

La 25 iulie 2019, reclamanta a depus în acelaşi dosar înscrisul intitulat "Notă procesuală", prin care a solicitat completului de judecată să precizeze următoarele: temeiul de drept care autorizează un alt judecător, cu funcţie de conducere administrativă, să se substituie judecătorul care compune completul de judecată căruia dosarul i s-a repartizat aleatoriu, să îndeplinească acte procedurale în acest dosar, cum este adresa din 01 iulie 2019 şi care derogă de la dispoziţiile art. 221 C. proc. civ. dacă este real că cererea de completare a primit termen la data de 04 octombrie 2019, faţă de urgenţa soluţionării acestei cereri prevăzută de art. 444 C. proc. civ. care este justificarea legală a neconstituirii dosarului electronic asociat, conform art. 97 alin. (3) şi (4) din Regulamentul instanţelor, pentru cererea de completare, care să fi permis accesarea şi vizualizarea datelor pe pagina de internet a instanţei, în timp real; care este motivul pentru care nu i-a fost comunicată încheierea, dacă este reală precizarea din cuprinsul adresei cum că aceasta a fost redactată; care este motivul nerespectării de către complet a dispoziţiei art. 6 C. proc. civ. sub aspectele pe care acesta le reglementează. În final, reclamanta a învederat că toate aceste aspecte vor constitui motiv de recuzare în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. şi a reiterat cererea de a i se comunica încheierea din 07 iunie 2019. Înscrisul a fost primit la mapa preşedintelui la 25 iulie 2019, iar prin rezoluţia din 26 iulie 2019, acesta l-a înaintat la dosar, în atenţia preşedintelui de complet pentru a aprecia.

La 30 iulie 2019, reclamanta a formulat în acelaşi dosar o cerere de îndreptare a încheierii de şedinţă din 07 iunie 2019, ce a fost primită la mapa preşedintelui în aceeaşi zi, iar prin rezoluţia din 02 august 2019, acesta a înaintat-o la completul de judecată F1 pentru măsuri legale.

În aceeaşi dată, reclamanta a depus şi o cerere de constituire a dosarului asociat informatic, întemeiată pe dispoziţiile art. 97 alin. (3) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, prin care a solicitat constituirea unui dosar informatic pentru cererea de îndreptare a încheierii din 07 iunie 2019. Cererea a fost primită la mapa preşedintelui la data de 30 iulie 2019, iar prin rezoluţia din 31 iulie 2019, preşedintele instanţei a dispus efectuarea verificărilor în privinţa cererii.

Prin răspunsul din 01 iulie 2019, preşedintele Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă i-a comunicat reclamantei că dosarul nr. x/2019 are termen de judecată la data de 04 octombrie 2019, fiind arhivat în data de 01 iulie 2019. A menţionat că, potrivit rezoluţiei preşedintelui de complet din data de 14 iunie 2019 s-a acordat termen de judecată la data de 04 octombrie 2019, completul F1, pentru soluţionarea cererii de completare a încheierii.

Prin răspunsul din 08 august 2019, preşedintele Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă i-a adus la cunoştinţă reclamantei că, urmare a cererii din 25 iulie 2019, aceasta a fost înaintată preşedintelui de complet, pentru a aprecia, iar petiţia din 21 iunie 2019 a fost ataşată la dosarul cauzei în atenţia completului de judecată, pentru măsuri legale. Invocându-se dispoziţiile art. 124 din Constituţia României şi art. 2 alin. (3) din Legea privind statutul magistratului nr. 303/2004, i s-a adus la cunoştinţă că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, iar completul de judecată este singurul în măsură să aprecieze asupra modalităţii de soluţionare a cauzei, conducerea instanţei neputând interveni sau face aprecieri în privinţa dispoziţiilor acestuia în desfăşurarea proceselor.

Împotriva acestor adrese de răspuns şi a rezoluţiilor preşedintelui, reclamanta a formulat plângere prealabilă la 04 septembrie 2019, în temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, ce a fost soluţionată prin adresa din 20.09.2019 în sensul respingerii sale, de către Comisia de analiză privind încălcarea dreptului de acces la informaţiile de interes public.

Criticile recurentei-reclamante circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., sunt neîntemeiate.

Potrivit textului de lege mai sus enunţat, se poate solicita casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea pronunţată, instanţa de judecată a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În cauză, nu s-a dovedit încălcarea de către instanţa de fond a dispoziţiilor legale care guvernează desfăşurarea procesului civil, şi anume a celor referitoare la condiţiile stabilite şi impuse de lege cu privire la activitatea de judecată şi la raporturile dintre părţi şi instanţă, actele de procedură efectuate în cauză asigurând întreaga desfăşurare a procesului în condiţile legii, cu respectarea dispoziţiilor art. 14 şi art. 22 din C. proc. civ.

Înalta Curte mai arată că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Prin urmare, se reţine că în mod judicios instanţa de fond a procedat, cu prioritate, la stabilirea naturii juridice a actelor supuse analizei prin cererea de chemare în judecată, în raport de situaţia de fapt expusă prin acţiune şi de susţinerile recurentei-reclamante, care a reclamat încălcarea dreptului său la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat de art. 6 din C. proc. civ., art. 6 din Convenţia E.D.O şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, invocând, în esenţă, o imixtiune a preşedintelui de instanţă în soluţionarea dosarului nr. x/2019 în care este parte, atât prin rezoluţiile de primire pe care acesta le-a aplicat pe cererile şi înscrisurile depuse de aceasta în acest dosar şi care erau adresate completului de judecată, cât şi prin răspunsurile pe care le-a primit de la preşedintele instanţei la sesizări ce erau adresate tot completului, afirmând că acesta a iniţiat o corespondenţă administrativă care nu a fost solicitată.

De altfel, instanţa de recurs reţine că inclusiv recurenta-reclamantă în partea introductivă a acţiunii judiciare a antamat discuţia privind natura juridică a actelor contestate, formulând cu titlu preliminar concluzii cu privire la acest aspect, fiind fără echivoc astfel că aceasta era problema de drept ce trebuia dezlegată cu prioritate în cauză.

Or, instanţa de fond, ţinând cont de prevederile art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004, care statuează că prin act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, în mod corect a reţinut că actele contestate nu reprezintă acte administrative, întrucât acestea nu au fost emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, iar prin acestea nu au luat naştere, nu s-au modificat şi nici nu s-au stins raporturi juridice, în discuţie fiind adrese prin care i-au fost comunicate reclamantei informaţii cu privire la stadiul dosarului şi al cererilor înaintate în privinţa acestuia, soluţionate din perspectiva Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, respectiv rezoluţii prin care cererile au fost înaintate completului de judecată în vederea luării măsurilor prevăzute de lege.

Chiar şi în aceste condiţii, având în vedere că reclamanta a susţinut prin acţiune o pretinsă încălcare a dreptului său la un proces echitabil, iar căile legale prin care putea invoca această critică sunt expres prevăzute de Titlul II al C. proc. civ., în mod judicios a constatat judecătorul fondului că oricum actele contestate nu puteau fi cenzurate pe calea contenciosului administrativ, în raport de prevederile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care statuează că nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

În orice caz, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere că prin rezoluţiile şi răspunsurile expediate recurentei-reclamante, preşedintele instanţei a comunicat în mod constant acesteia că este în competenţa completului de judecată să dispună măsurile legale solicitate prin cererile înregistrate la registratura secţiei, astfel că nu se poate constata o imixtiune a acestuia în activitatea de judecată şi nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, acestea fiind emise de preşedintele de secţie în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. n) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1375/2015 din 17 decembrie 2015, astfel cum a fost modificat, ce prevede că preşedintele secţiei tribunalului organizează activitatea administrativ-judiciară a secţiei, sens în care, rezolvă corespondenţa secţiei şi trimite, în cazurile prevăzute de lege, pe cale administrativă, cererile sau plângerile greşit îndreptate şi le restituie pe cele care nu întrunesc condiţiile legale.

În consecinţă, având în vedere că, chiar şi în acest context, prima instanţă a analizat vătămarea pretins suferită de reclamantă, nici susţinerile recurentei-reclamante vizând încălcarea de judecătorul fondului a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia EDO privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, nu pot fi primite.

Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Totodată, potrivit prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, judecătorul este în drept, printre altele, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc, inclusiv în jurisprudenţa CJUE statuându-se că revine instanţei de trimitere sarcina de a efectua, în conformitate cu normele privind probele din dreptul naţional, o apreciere globală a tuturor elementelor şi împrejurărilor de fapt (Hotărârea din 6 decembrie 2012, Bonik, C-285/11).

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

De altfel, instanţa de control judiciar constată că aspectele criticate de recurentă reprezintă, în realitate, componente ale raţionamentelor logico - juridice prezentate de judecătorul fondului în susţinerea soluţiei pronunţate şi care vizează modul de aplicare în cauză, ori de interpretare, dat de instanţă, normelor de drept material şi procedural, acestea fiind componente ale procesului deliberativ, ce stă la baza pronunţării hotărârii judecătoreşti adoptate şi care reprezintă o valenţă a principiilor iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius, care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Hotărârea judecătorească nu reprezintă un act discreţionar, ci este rezultatul unui proces logic de analiză a probelor administrate, realizat la momentul deliberării (fiind, astfel, ulterior momentului închiderii dezbaterilor), în scopul aflării adevărului. Un astfel de proces de analiză, care este necesar stabilirii stării de fapt desprinse şi se realizează inclusiv prin înlăturarea unor probe şi reţinerea altora, ca urmare a unor raţionamente logice, aparţine, însă, doar instanţei.

Totodată, Înalta Curte reţine că un astfel de proces al "judecăţii" este reflectat de judecător în cuprinsul motivării hotărârii judecătoreşti, care reprezintă în esenţă, (astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională în pct. 50 al Deciziei sale nr. 233 din 7 aprilie 2021) fixarea, prin redactare, a silogismului judiciar, care explică şi justifică soluţia şi reprezintă o garanţie că rezultatul judecăţii este expresia deliberării, în mod esenţial sub aspectul conţinutului.

Nu în ultimul rând, motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 26/F - CONT din 11 martie 2020 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.