Salary classification and 30% bonus cap for IT specialists under Law 153/2017 versus prosecutorial staff grid

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 15 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., au formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 06/18.03.2018, emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind încadrarea în baza Legii 153/2017, prin care au solicitat:

- admiterea plângerii;

- anularea Hotărârii nr. 06/18.03.2018, emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, prin care s-a dispus respingerea contestaţiilor prin care au solicitat încadrarea în baza Legii nr. 153/2017 şi, subsecvent, anularea Deciziei nr. 7/02.02.2018, emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, cu consecinţa încadrării în grila de salarizare, prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017-Anexa V, în ceea ce priveşte salariul de bază şi a acordării drepturilor salariale conform acestei grile;

- obligarea la plata diferenţelor salariale dintre venitul efectiv acordat prin hotărârea, respectiv prin decizia atacată şi venitul care rezultă din încadrarea în grila de salarizare prevăzută de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din Legea nr. 153/2017 - Anexa V, pentru perioada 01 ianuarie 2018 şi până la data reîncadrării efective, diferenţă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi plata dobânzii legale aferente, de la data scadenţei fiecărui venit lunar până la data plăţii efective;

- obligarea la emiterea unei noi decizii de salarizare începând cu data de 01 ianuarie 2018, în care salariul de bază brut sa fie stabilit astfel încât să li se asigure în plată acelaşi venit net pe care l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost transferată plata contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, prin majorarea salariului de bază cu sumele aferente contribuţiilor datorate de angajator şi transferate în sarcina angajatului începând cu 01 ianuarie 2018;

- obligarea la acordarea sporurilor în cuantumul total prevăzut de Legea nr. 153/2017, respectiv de 45 %, constând în sporul pentru condiţii grele şi vătămătoare şi periculoase, respectiv al celor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi pentru păstrarea confidenţialităţii, precum şi a sporului de doctorat;

- obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu în cuantumul şi specificaţia pe care le vor preciza până la finalizarea dezbaterilor.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 208 din 22 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei de obiect şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 208 din 22 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că hotărârea recurată nu respectă prevederile art. 425 C. proc. civ., ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în condiţiile în care motivarea sentinţei atacate este lacunară, iar prima instanţă nu a ţinut cont de petitele cererii de chemare în judecată, nu a analizat jurisprudenţa CEDO şi a Curţii Constituţionale, invocată prin acţiune şi a ignorat dispoziţiile art. 1 Protocolul 1 CEDO, precum şi cele ale art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au reiterat, în esenţă, argumentele formulate prin cererea de chemare în judecată şi au arătat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa recurată cu aplicarea greşită a principiilor de rang constituţional cu care a fost sesizată. În acest sens, aceştia au apreciat că prima instanţă s-a pronunţat în mod greşit cu privire la principiul egalităţii în drepturi, principiul drepturilor câştigate, principiul încrederii legitime şi al securităţii juridice, principiul ierarhizării şi al importanţei valorii sociale protejate.

Recurenţii-reclamanţi au învederat că specialiştilor IT, deşi se află într-o poziţie de ierarhizare superioară grefierilor, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 97/2008, prin noua lege a salarizării, respectiv Legea nr. 153/2017, li se aplică un tratament egal cu cel al grefierilor, însă o asemenea măsură nu este justificată de un motiv obiectiv şi rezonabil, astfel cum ar fi necesar pentru ca tratamentul egal să nu fie considerat o încălcare a principiului egalităţii prin prisma art. 53 din Constituţie

De asemenea, în raport de criteriul importanţei şi responsabilităţii muncii prestate de specialiştii IT, modificarea statutului din punct de vedere salarial nu este justificat prin raportare la eventuale schimbări intervenite la nivelul atribuţiilor, iar în însăşi expunerea legii se accentuează scopul majorărilor salariale.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că întreaga plângere a vizat recunoaşterea statutului lor salarial, modalitatea de încadrare în baza noii legi a salarizării, sens în care au arătat că efectul acestei încadrări îl constituite asimilarea din punct de vedere salarial personalului auxiliar al instanţei, cu consecinţa diminuării considerabile a indemnizaţiei salariale.

Aceştia au apreciat că pentru a se evita orice formă de discriminare, era necesar ca încadrarea să se realizeze la fel pentru toţi specialiştii din sistemul judiciar, în baza Cap. I lit. b) pct. 4 din lege, şi pe cale de consecinţă, majorările salariale aplicabile de la 1 ianuarie 2018, să fie aplicabile şi specialiştilor IT. În caz contrar, se pune problema încălcării dispoziţiilor art. 1 alin. (2) lit. i) din O.G. nr. 137/2000 republicată, care reglementează "principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării", statuând că acestea sunt esenţiale în exercitarea dreptului la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au considerat că cele invocate se circumscriu întru totul dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Mai precis, creanţa invocată, respectiv dreptul la un salariu conform cu statutul conferit prin lege specialiştilor IT are o vădită valoare patrimonială, deci reprezintă un bun în sensul dispoziţiilor Convenţiei.

Printr-un alt set de critici, recurenţii-reclamanţi au susţinut că un alt motiv de nelegalitate al sentinţei atacate priveşte analiza apărărilor referitoare la neacordarea creşterii salariale în cuantum de 25% de la data de 1 ianuarie 2018 prevăzută de art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, pentru a li se asigura acelaşi venit pe care l-ar fi obţinut dacă nu ar fi avut loc trecerea plăţii contribuţiilor de la angajator la angajat. Astfel, în condiţiile în care raţiunea adoptării Legii nr. 153/2017 a fost de a creşte treptat salariile personalului bugetar până în anul 2022, limitarea introdusă prin intermediul art. 38 alin. (6) din Lege, respectiv plafonarea drepturilor specialiştilor IT la anul 2022 este nelegală.

Nu în ultimul rând, din punctul de vedere al recurenţilor-reclamanţi, hotărârea recurată este nelegală şi în raport de raţionamentul judecătorului fondului în ceea ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017. Mai exact, dispozitiile cuprinse în art. 25 din Lege nu derogă de la prevederile art. 24, ci, interpretarea este tocmai inversă, dispoziţiile art. 24 derogă de la prevederile art. 25, iar plafonarea sporurilor care li se cuvin la procentul de 30% din suma salariilor de bază, reprezintă o normă generală în materia drepturilor salariale care nu este aplicabilă situaţiei acestora.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

5. Alte aspecte procesuale relevante în cauză

Recurenţii-reclamanţi au formulat, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate în cauză, apreciind că se impune suspendarea soluţionării cauzei până la momentul la care Curtea Constituţională se va pronunţa cu privire la neconstituţionalitatea articolelor atacate, având în vedere înrâurirea hotărâtoare pe care statuările Curţii Constituţionale din decizia pe care o va pronunţa, o vor avea asupra prezentului litigiu dedus judecăţii.

II. Soluţia instanţei de recurs

În ceea ce priveşte cererea de suspendare formulată de recurenţii-reclamanţi, prin raportare la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 17 alin. (2) - Secţiunea 4, Secţiunea 6 şi art. 22 din Legea nr. 153/2017, Înalta Curte urmează să o respingă, constatând că, în cauză, nu se impune suspendarea judeecării cauzei până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale.

Astfel, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecăţii, ceea ce presupune o analiză din partea instanţei a oportunităţii suspendării judecării cauzei, în raport de elemente acesteia. Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu se impune suspendarea judecăţii cauzei, având în vedere obiectul acesteia, respectiv acţiune în anulare act administrativ privind reîncadrarea reclamanţilor în noile grile de salarizare prevăzute de Legea nr. 153/2017, acţiune aflată în faza procesuală a recursului.

Pe de altă parte, este important a se reţine împrejurarea potrivit căreia, în materia sesizării Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, în contextul abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedea suspendarea de drept a judecăţii, legiuitorul a prevăzut o soluţie specială şi derogatorie.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii.

Ca urmare, în realizarea dezideratelor judecăţii cauzei într-un termen rezonabil şi cele derivând din principiul fundamental al legalităţii, opţiunea normativă a fost în consacrarea expresă a dreptului părţii la exercitarea unei căi extraordinare de atac în cazul în care, ulterior finalizării procesului, Curtea Constituţională a declarat neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei în respectivul litigiu.

Soluţia legislativă menţionată este justificată pe raţiuni subsumate dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 CEDO şi art. 6 din C. proc. civ., este proporţională şi asigură un remediu deplin şi eficient în favoarea părţii, în ipoteza admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, constând în dreptul de a cere rejudecarea cauzei sale.

Pe cale de consecinţă, în considerarea argumentelor expuse supra, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecăţii prezentului recurs până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte aminteşte că pentru exercitarea controlului de legalitate, modalitatea cercetării fondului este un element esenţial, întrucât situatia de fapt corect determinată constituie fundamentul aplicării dispoziţiilor legale şi presupune luarea în examinare a tuturor elementelor care ar putea duce la stabilirea situaţiei de fapt, pornind de la raporturile juridice ce au existat între părtile din proces.

Prin raportare la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale care instituie dreptul la un proces echitabil din perspectiva obligativităţii instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente precum şi la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special din cauzele împotriva României (Albina, Buzescu, Dima, Bock şi Palade), instanţa de recurs constată că abordarea instanţei de fond a fost de natură a surprinde aspectele importante ale cauzei.

Faptul că recurenţii nu au fost de acord cu raţionamentul judecătorului fondului ori cu modul în care acesta a înţeles să răspundă criticilor de nelegalitate invocate, nu poate echivala cu o nemotivare, în conţinutul cererii de recurs neidentificându-se argumente viabile referitoare la faptul că hotărârea pronunţată nu ar corespunde cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate întrucât judecătorul fondului a expus considerentele care au fundamentat soluţia adoptată (asupra cărora instanţa de recurs se va apleca o dată cu verificarea incidenţei pct. 8 al art. 488).

Înalta Curte reţine totodată că în cuprinsul hotărârii judecătoreşti analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanţa de fond înfăţişând într-o manieră coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluţiei asupra cererii de chemare în judecată, inclusiv din perspectiva dispoziţiilor constituţionale, europene sau a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi Curţii Europene a Drepturilor Omului incidentă în cauză.

Faptul că instanţa de fond nu a analizat în cauză pertinenţa principiilor invocate de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată s-a datorat în principal împrejurării că de aceste linii directoare ale dreptului reclamanţii s-au prevalat şi în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate cu care instanţa de fond a sesizat Curtea Constituţională, că în mare măsură aceste principii sunt de rang constituţional, iar înlăturarea din fondul normativ al unei norme juridice cuprinsă într-o lege pentru încălcarea acestor principii este de competenţa exclusivă a instanţei constituţionale.

Pe de altă parte, analiza principiilor invocate se impunea în faţa instanţei de fond numai cu caracter subsidiar, în situaţiile nereglementate de lege, întrucât conform art. 1 alin. (2) din C. civ. numai în acest caz principiile de drept pot constitui izvoare de drept, fiind în măsură să constituie temeiul unei pretenţii determinate.

Or, drepturile salariale ale reclamanţilor sunt reglementate prin lege, instanţa de fond analizând şi argumentând legalitatea deciziei de reîncadrare salariale în raport de dispoziţiile legale pentru a căror executare în concret a fost emisă.

Nu în ultimul rând, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu poate fi reţinută niciuna dintre ipotezele reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care apreciază nefondate susţinerile recurentei privind incidenţa unui astfel de motiv de casare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit acestuia, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, reclamanţii au calitatea de specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia. După intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, reclamanţii au fost reîncadraţi, începând cu data de 1 iulie 2017, cu acelaşi nivel de salarizare precum cel deţinut până la momentul intrării în vigoare a legii nr. 153/2017.

Începând cu data de 1 ianuarie 2018, a fost emisă Decizia nr. 7/02.02.2018, care stabileşte un alt nivel salarial fată de cel aferent perioadei de 01 iulie 2017-31 decembrie 2017, în sensul diminuării acestuia.

Prin Hotărârea nr. 6 din 18 martie 2018, Colegiul de Conducere, a respins contestaţia formulată de reclamanţi împotriva acestei decizii.

Criticile privind greşita aplicare a legii prin modalitatea de stabilire a salariului de bază, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 153/2017 şi a dispoziţiilor Constituţiei României sunt nefondate.

Înalta Curte constată că prezentul litigiu are în vedere salarizarea specialiştilor IT anterior intrării în vigoare a Legii nr. 207/20 iulie 2018, care prin punctul 53 de modificare a alegii nr. 304/2004, a introdus la articolul 120, după alin. (5) două noi alineate, alin. (6) şi (7), cu următorul cuprins:

"(6) Specialiştii IT din cadrul instanţelor şi parchetelor, din cadrul aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii şi al instituţiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiţiei şi al Inspecţiei Judiciare beneficiază de aceleaşi drepturi salariale ca specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabilite potrivit legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice.

(7) Personalul prevăzut la alin. (2) beneficiază de drepturile salariale prevăzute pentru specialiştii de la art. 116 alin. (5) din prezenta lege."

Astfel, litigiul de faţă nu se încadrează din punct de vedere al aplicării legii în timp sub imperiul acestei modificări, ci sub imperiul formei anterioare a legii, care nu cuprindea o astfel de asimilare, salarizarea în cazul reclamanţilor fiind reglementată prin dispoziţiile Capitolului II "Salarii de bază pentru personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanţelor şi parchetelor", capitol plasat în anexa V - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" şi Curtea Constituţională.

Referitor la stabilirea salariilor de bază, din cuprinsul deciziei reiese că încadrarea reclamanţilor s-a realizat în conformitate cu prevederile grilei stabilite pentru personalul auxiliar de specialitate.

Reclamanţii consideră că pârâtul le-a stabilit în mod greşit salariile, întrucât ar fi trebuit să se raporteze la prevederile cap. I lit. B) nr. crt. 4 şi art. 22 al cap. VIII din Anexa V a Legii nr. 153/2017 referitoare la specialiştii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, inclusiv al Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi al celorlalte parchete.

Or, cu privire la acest aspect, raportat la distincţia de mai sus din punct de vedere al aplicării legii în timp, la momentul emiterii actului contestat (februarie 2018), legiuitorul făcea o distincţie clară între modul de salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi conex din cadrul instanţelor şi al parchetelor de pe lângă acestea şi modul de salarizare a specialiştilor din cadrul parchetelor.

În ceea ce priveşte situaţia reclamanţilor, aceştia sunt încadraţi ca specialişti IT, specialişti ce fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor şi al parchetelor.

Acest aspect rezultă din prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea şi al personalului care funcţionează în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice potrivit cărora "personalul auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea este format din grefieri, grefieri statisticieni, grefieri documentarişti, grefieri arhivari, grefieri registratori şi specialişti IT". De asemenea, specialiştii IT sunt menţionaţi expres în cuprinsul cap. II al Anexa V a Legii nr. 153/2017 la nr. crt. 7.

Aceşti specialişti IT, care fac parte din categoria personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, sunt diferiţi de specialiştii din cadrul parchetelor la care se referă art. art. 22 alin. (1) din cap. VIII al Anexei V a Legii nr. 153/2017 - prevăzuţi de art. 116 alin. (5) şi (6) din Legea nr. 304/2004.

Înalta Curte constată că sunt astfel, neîntemeiate criticile recurenţilor în sensul că s-ar fi creat o discriminare în ceea ce priveşte salarizarea specialiştilor din cadrul parchetelor, cât timp specialiştii IT nu se află în aceeaşi situaţie cu ceilalţi specialişti ai parchetelor.

În acest context, instanţa de recurs reţine şi că pretinsa discriminare invocată de reclamanţi are la bază nemulţumirea acestora cauzată de modul în care legiuitorul a înţeles să aşeze categoria profesională din care aceştia fac parte în grila de salarizare stabilită prin legea salarizării în vigoare la momentul emiterii actelor administrative contestate or, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, prin Decizia nr. 818/03.07.2008 a Curţii Constituţionale a României s-a statuat că instanţele judecătoreşti nu au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii. Prin decizia menţionată, Curtea Constituţionala a admis excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1, art. .2 (3) şi art. 27 (1) din O.G. nr. 137/2000, statuând ca aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

De asemenea, restul argumentelor aduse de recurenţi şi dezvoltate exhaustiv prin memoriul de recurs, vizează în esenţă reglementarea ca atare şi implicit constituţionalitatea prevederilor legale puse în aplicare prin actele administrative contestate, astfel că nu pot fi verificate pe calea acţiunii de faţă.

Înalta Curte constată şi că toate criticile privind diminuarea salariilor ca urmare a transferării plăţii contribuţiilor sociale de la angajator la angajat nu pot fi analizate de instanţa de contencios administrativ ca şi critici de nelegalitate a actelor administrative, cât timp conţin aspecte ce antamează neconstituţionalitatea normei juridice primare ce a fost aplicată de organul administrativ; or, asupra aspectelor de neconstituţionalitate instanţa nu are competenţa să se pronunţe, ci doar Curtea Constituţională le poate verifica în cadrul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate, sesizare ce a fost şi efectuată de prezenta instanţă, la cererea recurenţilor-reclamanţi.

În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor privind încălcarea dreptului la salariu din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în mod corect a reţinut prima instanţă că nu a existat o astfel de încălcare, în condiţiile în care reglementarea prin care au fost diminuate salariile reclamanţilor s-a aplicat doar pentru viitor. Or, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO (hotărârea din cauza Kechko c. Ucrainei, decizia de inadmisibilitate din cauza Felicia Mihăieş şi Adrian Gavril Senteş c. României) statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate referitor la greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor, Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 202, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat, de asemenea, că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

În ceea ce priveşte susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, reţine instanţa supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2010 a ÎCCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, interpretarea coroborată a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 impune concluzia că dispoziţiile art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 sunt aplicabile în toate situaţiile în care cuantumul salariului de bază astfel majorat este inferior plafonului stabilit pentru anul 2022, iar prevederile art. 5 din capitolul VIII, anexa V a Legii nr. 153/2017 cu privire la cuantumul procentual al sporurilor de care beneficiază personalul IT sunt aplicabile atunci când cuantumul salariului de bază majorat este mai mare sau egal cu plafonul stabilit pentru anul 2022.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii recursului formulată de recurenţii- reclamanţi A. şi B..

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 208 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.