Salary equalization for judicial auxiliary staff under Law 153/2017 and the 30% bonus cap versus maximum salary level alignment

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată la data de 06 septembrie 2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ, sub nr. x/2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

1. Recunoaşterea stării de discriminare în care se află, din punct de vedere salarial, în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul altor circumscripţii ale instanţelor şi parchetelor din ţară, unde indemnizaţiile de încadrare depăşesc limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi care beneficiază de sporuri în procent de 45%, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale, prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte indemnizaţia de încadrare şi cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu au fost aplicate şi la nivelul parchetelor din aria de competenţă a Parchetului Tribunalului Bihor;

2. Desfiinţarea în parte a Deciziilor nr. 53, 54, 55, 56, 57 din data de 31 mai 2018 (în sensul adăugării VRS), emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi emiterea unor noi decizii de încadrare şi salarizare a personalului auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul parchetelor din aria teritorială a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor cu respectarea prevederilor Legii nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice şi a principiului nediscriminării prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţia României, precum şi a dispoziţiilor prevăzute în Decizia nr. 23/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi a dispoziţiilor minutei deciziei nr. 36/04 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 a Î.C.C.J., prin includerea în indemnizaţia de salarizare a unui VRS de 484,18 RON, astfel cum rezultă în cele ce urmează;

3. Reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate şi conex, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum şi a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, respectiv VRS 484,18 RON;

4. Repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv, dispunând plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective a sumelor cuvenite, diferenţiat până la 1 decembrie 2015 şi după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010, respectiv:

- începând cu 1 aprilie 2008 - 30 septembrie 2008 creşterea valorii sectoriale cu 4% rezultând VRS 421,2 RON, cel în plată fiind de 405, stabilit prin hotărâre judecătorească, respectiv, 305 şi 286,2 RON, pentru persoanele angajate în 2008 fără hotărâre judecătorească şi

- începând cu 1 octombrie 2008 - 30 noiembrie 2015 creşterea valorii de referinţă sectoriale cu 4,5% faţă de valoarea 421,2 rezultând un VRS de 440,16 RON.

De asemenea, după 01 decembrie 2015 la valoarea de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON, instituită de O.G. nr. 13/2008, trebuia adăugat procentul de 10%, potrivit prevederilor Legii nr. 293/2015, rezultând astfel un VRS de 484,18 RON, inclusiv pentru viitor.

Reclamanţii au formulat o acţiune identică, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, iar prin încheierea din data de 02 aprilie 2019, pronunţată în dosarul x/2018, a fost admisă excepţia litispendenţei dosarul fiind trimis completului 38 fond.

Prin încheierea din data de 22 noiembrie 2019 instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 224 din 10 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche a dispus următoarele:

- a respins excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Bucureşti ca neîntemeiată;

- a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la acţiunea formulată de reclamanţii A., S., D., T. şi E., în ceea ce priveşte obligaţia de stabilire şi plată a diferenţelor salariale începând cu data de 09 aprilie 2015 şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., S., D., T., şi E. în ceea ce priveşte obligaţia de stabilire şi plată a diferenţelor salariale începând cu data de 09 aprilie 2015 pentru existenţa autorităţii de lucru judecat;

- a admis excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii în ceea ce priveşte perioada ulterioară datei de 01 decembrie 2016;

- a respins excepţia rămânerii fără obiect a acţiunii în ceea ce priveşte perioada anterioară datei de 01 decembrie 2016;

- a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 01 aprilie 2008-01 octombrie 2011;

- a respins acţiunea cu privire la drepturile aferente perioadei 01 aprilie 2008-01 octombrie 2011 ca urmare a intervenirii prescripţiei;

- a respins acţiunea pentru pretenţiile aferente perioadei 01 octombrie 2011-09 aprilie 2015 ca neîntemeiată;

- a admis în parte acţiunea reclamanţilor F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., în contradictoriu cu pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor;

- a anulat în parte actele administrative contestate şi obligă pârâţii să stabilească pentru aceşti reclamanţi drepturile salariale prin acordarea unei VRS de 440,16 RON începând cu 09 aprilie 2015 şi de 484,18 RON începând cu 01 decembrie 2015 până la data de 01 decembrie 2016;

- a obligat pârâtul Parchetul Tribunalului Bihor să achite reclamanţilor diferenţele salariale rezultate din aplicarea VRS în cuantumul stabilit pentru perioada 09 aprilie 2015-01 decembrie 2016 sume care vor fi actualizate cu dobânda legală şi indicele de inflaţie.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 224 din 10 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal-veche, au declarat recurs reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L. şi pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

3.1. Reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L. au formulat recurs, solicitând desfiinţarea în parte a sentinţei recurate, referitor la soluţia privind sporurile salariale.

Recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 24 şi ale art. 25 din cap. III, secţiunea III a Legii nr. 153/2017, fără să ţină cont că în ceea ce priveşte categoria socio-profesională din care fac parte au prioritate normele speciale.

Totodată, au arătat că în unele instituţii din aceeaşi familie ocupaţională, respectiv Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Suceava, aplică personalului auxiliar de specialitate sporuri în cuantum de 45%, astfel că potrivit Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, modul de calcul şi aplicare a sporurilor în cauză reprezintă o discriminare, întrucât aceasta trebuie aplicată în mod unitar.

3.2. Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor au formulat recurs, solicitând casarea în parte a hotărârii recurate şi respingerea în tot a acţiunii reclamanţilor.

Recurenţii-pârâţi au învederat că, în raport de dispoziţiile art. 270 şi următoarele din Codul muncii, precum şi pe cele ale art. 208 din Legea nr. 62/2011, invocate de reclamanţi ca temei de drept al acţiunii, competenţa de soluţionare a acestei acţiuni este dată tribunalului.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, recurenţii-pârâţii au arătat că, în raport de criticile privind discriminarea, formulate de reclamanţi prin acţiune, de Deciziile nr. 818-821 din 3 iulie ale Curţii Constituţionale, prin care s-au constatat dispoziţiile art. 1, art. 2 alin. (1)-(3) şi alin. (11), art. 6 şi art. 27 din O.G. nr. 137/2000, ca fiind neconstituţionale, se impunea să se facă aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 şi să se respingă acţiunea ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că faţă de algoritmul de calcul care ar genera un VRS de 440,16, respectiv de 484,18 RON, rezultat, aşa cum se susţine în acţiune din aplicarea procentului de majorare prevăzut de legislaţie pentru personalul auxiliar de specialitate la VRS prevăzut de legislaţie pentru funcţiile de demnitate publică (acordat acestora), acest algoritm nu are temei, câtă vreme odată cu acordarea pentru această categorie de personal a unui VRS aplicabil funcţiei de demnitate publică şi procentul de majorare a acestuia trebuie să fie cel prevăzut de legislaţie pentru funcţia de demnitate publică. Acesta a fost principiul avut în vedere la întocmirea grilelor de salarizare ale personalului din cadrul Ministerului public, care au fost emise de ordonatorul principal, pentru a fi luate în considerare la stabilirea drepturilor salariale în mod individual.

Referitor la Decizia nr. 55 din 31 mai 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, recurenţii-pârâţi au învederat că aceasta priveşte personalul auxiliar de specialitate - specialişti IT care îşi desfăşoară activitatea în raza de competenţă a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, iar potrivit art. 23 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pentru specialiştii IT din cadrul instanţelor şi al parchetelor salariul de bază a fost stabilit potrivit coeficientul de ierarhizare corespunzător funcţiei de judecător de judecătorie. Această modalitate de stabilire a salariului pentru această categorie de personal a fost păstrată până la intrarea în vigoare a prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) coroborat cu alin. (6) din acelaşi articol al Legii nr. 153/2017, când a fost realizată plafonarea salarizării acestora ca urmare a aşezării efective pe grilele de salarizare, prevăzute de această lege, respectiv, Anexa nr. V, Capitol II, pct. 7. Aşa fiind, la stabilirea salariului de bază potrivit Deciziei nr. 55 din 31 mai 2015, s-a avut în vedere valoarea de referinţă sectorială şi coeficientul de ierarhizare prevăzut pentru funcţia de judecător de judecătorie, deci implicit, pentru aceştia trebuie aplicată majorarea valorii de referinţă sectorială acordată pentru această categorie profesională, iar ca urmare, au apreciat ca nelegală anularea Deciziei nr. 55 din 31 mai 2018.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-pârâţi au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L..

Recurenţii-reclamanţi A., B., C., D. şi intimata-pârâtă E. au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului formulat de recurenţii-pârâţi.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele expuse în continuare.

II.1 Examinând recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L., Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate invocat priveşte greşita aplicare a legii prin modalitatea de calculare şi acordare a sporurilor şi se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe de o parte, recurenţii-reclamanţi au invocat încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, iar pe de altă parte, încălcarea principiului nediscriminării.

Înalta Curte constată că problema de drept dedusă judecăţii a fost rezolvată într-un mod obligatoriu prin Decizia 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii şi publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) şi alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, raportate la art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V la aceeaşi lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depăşească limita prevăzută de art. 25 din aceeaşi lege, raportată la ordonatorul de credite care stabileşte drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit în mod definitiv şi dincolo de orice dubiu că prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

S-a mai statuat de asemenea că indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deţine fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" (în jurisprudenţa ataşată, Ministerul Justiţiei) sau ordonatorul secundar de credite (curţile de apel), statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligaţia de a limita sporurile acordate angajaţilor în funcţie de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terţiari, aşa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanţei sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate îşi desfăşoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terţiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite din sănătate. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază şi celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre aceşti ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferenţe între sporurile ce se cuvin salariaţilor din aceeaşi categorie profesională, stabilite şi acordate de ordonatori de credite diferiţi, pot proveni din aplicarea legii la situaţii de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie acelaşi. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaţilor care fac parte din aceeaşi categorie de personal, dar care sunt angajaţi în cadrul altui ordonator de credite.

85. Responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale în care sunt incluse şi sporurile revine ordonatorului de credite din cadrul fiecărei instituţii sau autorităţi publice. (...)"

În ceea ce priveşte susţinerea legată de încălcarea principiului priorităţii normelor speciale, reţine instanţa supremă că nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I - IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

Nu poate fi reţinută nici încălcarea principiului nediscriminării sau al plăţii egale pentru munca egală, invocate de recurenţi, raportat la considerentele Deciziei nr. 15/2010 a ÎCCJ:

"89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii."

În fine, un alt argument reţinut de instanţa supremă şi aplicabil speţei de faţă este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeaşi instituţie sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătoreşti, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 794 din 15 decembrie 2016 şi prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conţine o reglementare nouă, ce instituie dispoziţii distincte, inclusiv în ceea ce priveşte principiul egalităţii care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuieşte "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curţii Constituţionale menţionată anterior este pronunţată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare şi nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Prin urmare, în mod corect a apreciat prima instanţă că modul de calcul al sporurilor este în concret determinat de legiuitor, cuantumul acestora fiind determinat prin aplicarea majorării de 25% prevăzută de art. 28 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, dar în acelaşi timp cu respectarea limitei de 30% impusă de art. 25, astfel că, în condiţiile în care reclamanţii nu justifică un drept recunoscut de lege de a li se acorda sporurile în cuantumul lor maxim cumulat (45%) şi prin raportare la modul de calcul relevat de înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, se impune respingerea ca neîntemeiat a acestui capăt de cerere.

Concluzionând, instanţa de control judiciar, apreciind că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L..

II.2 În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, Înalta Curte constată că pârâţii au înţeles să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au reiterat excepţia necompetenţei materiale a primei instanţe, excepţia inadmisibilităţii şi au solicitat, în esenţă, respingerea în tot a acţiunii ca neîntemeiată, apreciind că algoritmul de calcul reţinut de instanţa de fond, care ar genera un VRS de 440,16, respectiv 484,18 RON, nu are temei în legislaţia incidentă în cauză, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, Înalta Curte constată că obiectul cauzei îl reprezintă anularea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor, respectiv Deciziile nr. 53, 54, 55, 56 şi 57 din 31 mai 2018, emise de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, astfel că, contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1 şi 7 din Cap. VIII al Legii nr. 153/2017 care stabilesc:

art. 1 - "Dispoziţiile prezentului capitol reglementează salarizarea şi celelalte drepturi salariale ale:

(…)

c) personalului auxiliar de specialitate şi personalului conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea;

art. 7 - "(1) Prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulţumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestaţie, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, la organele de conducere ale Ministerului Justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecţiei Judiciare, Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ori la colegiile de conducere ale curţilor de apel sau parchetelor de pe lângă acestea sau la organele de conducere ale celorlalte instituţii din sistem care au stabilit drepturile salariale, după caz. Contestaţiile se soluţionează în termen de cel mult 30 de zile calendaristice.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti".

Din interpretarea logico-juridică dispoziţiilor legale anterior menţionate rezultă că în privinţa cererilor de anulare a actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale este stabilită competenţa exclusivă a Curţii de Apel Bucureşti.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut instanţa de fond că este competentă să soluţioneze cauza, respingând în consecinţă ca neîntemeiată excepţia necompetenţei materiale.

Totodată, instanţa de recurs constată că apărările recurenţilor-pârâţi referitoare la discriminare, formulate în susţinerea solicitării de respingerii a acţiunii ca inadmisibilă, reprezintă veritabile critici pe fond şi vor fi analizate în acest context.

Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar constată cu titlu preliminar că prin actele administrative a căror anulare parţială este solicitată prin cererea de chemare în judecată erau stabilite drepturile salariale începând cu data de 09 aprilie 2015, iar prin Decizia nr. 123/23.12.2019, emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a stabilit ca începând cu data de 01 decembrie 2016 drepturile salariale ale personalului auxiliar de specialitate şi cel conex se calculează prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

În consecinţă, în mod corect a constatat prima instanţă că diferendul născut din emiterea actelor administrative de stabilire a drepturilor salariale ale reclamanţilor îl constituie momentul de la care se impunea a fi stabilit salariul reclamanţilor în raport de valorile solicitate prin acţiune, respectiv dacă acest moment este data de 01 decembrie 2016, astfel cum arată recurenţii-pârâţi sau data de 09 aprilie 2015, astfel cum susţin reclamanţii prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, chestiunea de drept ce trebuie dezlegată în cauză priveşte, în esenţă, incidenţa dispoziţiilor 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ anterior menţionat "Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: « 6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei".

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare".

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Or, aceste aspecte au fost statuate prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015, astfel încât critica pârâţilor în sensul că nu poate fi reţinută nelegalitatea actelor administrative contestate apare ca nefondată.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii - cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurenţilor-pârâţi privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încălcării dispoziţiilor legale anterior menţionate în ceea ce priveşte stabilirea drepturilor salariale în raport de valoarea de referinţă sectorială de 440,16 RON începând cu data de 09 aprilie 2015, majorată cu 10% începând cu 01 decembrie 2015, nu pot fi primite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., J., K. şi L. împotriva sentinţei civile nr. 224 din 10 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal- veche, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.