Judicial Inspection’s closure of disciplinary file against judges upheld for failure to order production of deed, as substantive legal reasoning and evidence evaluation are excluded from administrative censure

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, au solicitat desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2016, din data de 13 mai 2016, emisă de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

2. Hotărârea pronunţată în primul ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 3077 din 17 octombrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins acţiunea, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., invocând dispoziţiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.

3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 4768 din 16 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 3077 din 17 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*.

4. Hotărârea pronunţată în cel de al doilea ciclu procesual

Prin sentinţa civilă nr. 215 din 07 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

5. Cererea de recurs declarată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 215 din 07 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal - veche, au declarat recurs reclamanţii A., B. şi C., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 22 şi art. 237 din C. proc. civ., ale art. 916 C. civ., precum şi ale art. 97 şi art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004.

Aceştia au reiterat situaţia de fapt şi de drept din dosarul nr. x/2014, cu privire la care au solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare de completul format din judecătorii D. şi E., din cadrul Tribunalului Timiş, care l-a soluţionat în faza apelului, apreciind că judecătorii ar fi trebuit să cunoască dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 34 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991 şi să le aplice în consecinţă.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat că instanţa de fond şi intimata-pârâtă ar fi trebuit să se pronunţe în mod concret asupra faptului dacă judecătorii au dat sau nu dovadă de neglijenţă prin faptul că nu au solicitat ca dovadă finală, lămuritoare, Procesul-verbal de punere în posesie care ar fi fost necesar instanţei de control judiciar pentru a vedea cu certitudine data începerii posesiei terenului şi dacă s-a întrerupt sau nu termenul de prescripţie.

Nu în ultimul rând, au susţinut că ei nu aveau cum să aducă alte dovezi, iar ca urmare a neglijenţei de care au dat dovadă judecătorii cu privire la care au formulat sesizarea, efectele hotărârii pronunţate au constat în transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil către persoane care nu erau îndreptăţite conform legii a dobândi acest drept, deoarece a intervenit prescripţia.

6. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin sesizarea înregistrată la Inspecţia Judiciară la data de 13 mai 2016, petenţii A., B. şi C. au solicitat cercetarea şi sancţionarea judecătorilor D. şi E., din cadrul Tribunalului Timiş, pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, susţinând că aceştia, din neglijenţă sau rea-voinţă nu au solicitat administrarea în cauză a probei cu Procesul-verbal de punere în posesie a terenului, pentru a afla la ce dată s-a făcut intrarea proprietarilor în posesie.

Nemulţumirea reclamanţilor este generată de faptul că inspectorul judiciar nu a constatat că există indicii cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare de către judecătorii cu privire la care au făcut sesizarea, în raport de situaţia de fapt şi de drept din dosarul nr. x/2014, cu privire la care au solicitat să se constate comiterea unei abateri disciplinare, invocând în acest sens şi dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, cu o cerere prin care au solicitat desfiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. x/2016, din data de 13 mai 2016, emisă de către Inspecţia Judiciară - Direcţia de inspecţie judiciară pentru judecători şi trimiterea dosarului pentru continuarea procedurii disciplinare.

Criticile recurenţilor-reclamanţi privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Potrivit art. 97 din Legea nr. 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate, aşadar, doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Prin urmare, în raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 "constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. Sancţiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală."

Noţiunile de rea credinţă şi gravă neglijenţă sunt definite în art. 991 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege, după cum urmează:

"(1) Există rea credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material ori procesual."

Aşadar, interpretând elementele constitutive ale abaterii prevăzută la art. 99 lit. t), pentru a fi în prezenţa exercitării funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, în mod necesar, trebuie îndeplinite cumulativ, mai multe cerinţe (ca elemente constitutive ale acestei/acestor fapte).

Astfel, pentru existenţa relei credinţe, trebuie să se probeze încălcarea de către magistrat, în mod intenţionat, voit (cu ştiinţă) a normelor de drept material ori procesual în scopul (urmărind) vătămarea unei persoane sau acceptând acest lucru.

De asemenea, pentru existenţa gravei neglijenţe judecătorul sau procurorul trebuie să nesocotească, din culpă, normele de drept material ori procesual, însă nesocotirea trebuie să fie într-un mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil.

În aceste condiţii, Înalta Curte apreciază că pârâta Inspecţia Judiciară trebuia să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorilor în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea care a produs nemulţumirea titularilor sesizării.

În cauza de faţă, astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu, a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistraţii verificaţi a abaterii sesizate.

Prin urmare, astfel cum s-a reţinut anterior, modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţilor în cauzele deduse judecaţii excedează competenţelor Inspecţiei judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Or, prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare, recurenţii-reclamanţi au solicitat sancţionarea judecătorilor pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, deoarece aceştia, din neglijenţă sau rea-voinţă nu au solicitat administrarea în cauză a probei cu Procesul-verbal de punere în posesie a terenului, pentru a afla la ce dată s-a făcut intrarea proprietarilor în posesie, ceea ce a condus la pronunţarea unei soluţii greşite în raport de dispoziţiile art. 916 C. civ., ale art. 27 din Legea nr. 18/1991 şi ale art. 34 din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 18/1991.

Înalta Curte apreciază că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

În cauză, recurentii-reclamanti nu au făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată.

Aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege, astfel că nu poate fi primită critica recurenţilor privind lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 97 din Legea nr. 303/2004, întrucât interpretarea dată de aceştia atât în faţa intimatei-pârâte, cât şi în faţa primei instanţe, nu a fost validată de acestea.

În fine, instanţa de control judiciar observă că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speţă.

Astfel, în raport de prevederile art. 10 din C. proc. civ., potrivit cu care "părţile au obligaţia (…) să-şi probeze pretenţiile şi apărările (…)" şi ale art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ, care consacră rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, judecătorul are posibilitatea de a dispune, din oficiu, administrarea de probe, dacă apreciază că acestea sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, cu menţiunea că rolul activ al judecătorului nu trebuie să afecteze dreptul de disponibilitate al părţii, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

În cauză, instanţa de control judiciar din cadrul Tribunalului Timiş care a soluţionat dosarul nr. x/2014 s-a considerat lămurită pe baza înscrisurilor, aşa cum rezultă din considerentele deciziei, considerentele hotărârii reprezentând, în esenţă, garanţia imparţialităţii judecătorului, a calităţii actului de justiţie, garanţie care a fost asigurată din această perspectivă, astfel că, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, criticile privind modalitatea de apreciere a probatoriului în cauză şi stabilirea situaţiei de fapt nu conduc la concluzia existenţei unor indicii privind săvârşirea de către judecătorii care au soluţionat cauza a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 215 din 07 iulie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal- veche, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.