Joint and several tax liability of a company administrator for bad-faith failure to file returns and initiate insolvency proceedings

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin contestaţia înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 12 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, a solicitat anularea Deciziei nr. 101/04.06.2018, emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - Serviciul Fiscal Municipal Urziceni la contestaţia de angajare a răspunderii solidare nr. x/30.01.2018 împotriva sumelor şi măsurilor stabilite şi înscrise de organul fiscal în actul administrativ fiscal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 199 din 05 noiembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Prahova - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 199 din 05 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, admiterea contestaţiei formulate.

Recurentul-reclamant a reiterat motivele de fapt şi de drept ale contestaţiei formulate în faţa instanţei de fond şi a învederat, în esenţă, că prima instanţă a încălcat autoritatea de lucru judecat întrucât nu a ţinut seama de cuantumul creanţelor fiscale stabilit în sarcina sa prin decizia penală nr. 704/2019 din data de 22 mai 2019.

Astfel, cuantumul sumei pentru care s-a început urmărirea penală şi procesul penal de evaziune fiscală în dosarul penal cu nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Ialomiţa a fost de doar 3.750 RON, sumă pentru care a fost obligat la plata către ANAF şi care a fost achitată la data de 22 noiembrie 2018 la Trezoreria Urziceni, în numerar.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a susţinut că hotărarea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015.

Acesta a arătat că nu a manifestat rea-credinţă şi nu s-a solicitat până în prezent deschidera procedurii insolvenţei la cererea debitorului, deoarece era necesar să se îndeplinească condiţiile prevăzute de Legea nr. 85/2014, inclusiv valoarea prag a creanţelor fiscale de peste 40.000 RON.

Totodată, a menţionat că a administrat efectiv societatea debitoare B. S.R.L. în calitate de mandatar al administratorului unic al firmei şi nu se consideră vinovat de săvârşirea faptelor de care este acuzat, întrucât nu există o legătură de cauzalitate între fapte, prejudiciu şi vinovăţia persoanei care să fi săvârşit fapta ilicită.

Nu în ultimul rând, recurentul-reclamant a prezentat şi o serie de consideraţii doctrinare şi jurisprudenţiale cu privire la natura juridică a răspunderii reglementată de art. 25 din Legea nr. 207/2015, concluzionând că pentru a se atrage răspunderea administratorului este necesar ca faptele prevăzute de art. 25 să fi avut drept consecinţă ajungerea debitoarei în starea de insolvenţă, or în situaţia debitoarei B. S.R.L. cauzele insolvenţei temporare sunt de natură obiectivă, respectiv efectele crizei economice şi financiare, neîncasarea în termen a veniturilor din subvenţii de la APIA pentru cultivarea terenurilor agricole luate în arendă şi nu de natură subiectivă.

Fapta de nedepunere a raportărilor contabile şi fiscale la Administraţia Finanţelor Publice nu poate fi încadrată ca o cauză a stării de insolvenţă a debitoarei. În ceea ce priveşte obligaţia administratorilor de a tine contabilitatea în conformitate cu legea, condiţia impusă de legiuitor este ca neîndeplinirea acesteia să fi contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă. Ori, insolvenţa temporară a societăţii debitoare a fost cauzată de criza economica si financiara, respectiv de faptul ca societatea nu a încasat până în prezent veniturile din subvenţii de la APIA pentru terenurile cultivate cu plante agricole în anul 2015 şi nu a putut obţine alte fonduri pentru plata datoriilor, deci, în mod preponderent factori de natură obiectivă. De altfel, în cazul tuturor debitorilor care ajung să fie supuşi procedurii insolvenţei, se ajunge, în urma activităţii desfăşurate, la încetarea de plăţi.

Legea nu prezumă niciunul din elementele răspunderii persoanelor care pot sta în judecată, în baza art. 25 din lege, iar părţile trebuie să facă dovada celor afirmate conform art. 1169 C. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 11 martie 2020, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, ca temeinică şi legală.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că deşi recurentul-reclamant a invocat în mod formal prin cererea de recurs motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 din C. proc. civ., acesta a formulat critici ce se subsumează exclusiv cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., acestea fiind de altfel şi precizările formulate de reprezentantul conventional al recurentului în şedinţă publică, astfel că recursul va fi analizat doar din această perspectivă.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

La data de 23 iulie 2015 organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare au efectuat o verificare asupra activităţii societăţii, care a vizat campaniile agricole în anii 2010-2012, 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014, 2014-2015, ocazie cu care s-a stabilit că societatea B. S.R.L. nu deţinea documente financiar - contabile care să ateste înregistrarea în evidenţa contabilă a activităţilor de recoltare pentru culturile agricole, cuantumul producţiilor agricole obţinute, modul în care au fost valorificate recoltele în perioada analizată şi veniturile obţinute din vânzarea de cereale.

Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa a efectuat propriul control fiscal ce a vizat perioada 2010-2016, ocazie cu care s-a stabilit că în perioada respectivă societatea B. S.R.L. a figurat în evidenţele APIA Ialomiţa cu terenuri preluate în arendă, cu suprafeţe ce au variat de la 250,96 ha în cursul anului 2010 până la supraţa de 86,1 ha în cursul anului 2016. Pe baza informaţiilor primite de la terţi s-a constatat că producţiile medii sunt mai mari decât cele obţinute B. S.R.L. în perioada de referinţă, astfel s-au întocmit situaţii privind producţiile medii obţinute de această societate şi cele obţinute de terţi, rezultând o diferenţă de venituri obţinute în plus de societate în raport cu cele evidenţiate în contabilitate. Pe baza acestor venituri stabilite suplimentar de organele de control fiscal, a rezultat că în perioada 2010-2016 societatea datorează obligaţii fiscale suplimentare în sumă totală de 1.120.668 RON, din care suma de 420.334 RON reprezintă diferenţă impozit profit, suma de 700.105 RON, reprezintă diferenţă TVA de plată.

Împotriva deciziei de impunere x/24.11.2016 reclamantul a formulat contestaţie, a cărei soluţionare a fost suspendată prin Decizia nr. 199/14.06.2017, apreciind că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală.

Prin procesul-verbal nr. x din data de 29 septembrie 2017, s-a constatat starea de insolvabilitate a debitoarei B. S.R.L., menţionându-se faptul că este înscrisă în evidenţa analitică pe plătitori, la data de 29 septembrie 2017, cu obligaţii fiscale restante în sumă totală de 1.730.902 RON, precum şi faptul că la această dată, nu înregistrează bunuri sau venituri urmăribile, în baza prevederilor art. 265 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Prin Decizia nr. 200598/30.01.2018 s-a decis angajarea răspunderii solidare a reclamantului, considerându-se că sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în limita sumei de 1.727.772 RON.

S-a stabilit că debitoarea B. S.R.L. a înregistrat la data de 25 ianuarie 2018 obligaţii fiscale în sumă de 1.727.772 RON, din care debit în sumă de 1.151.619 RON şi accesorii în sumă de 575.153 RON. S-a reţinut din informaţiile ORC Ialomiţa şi din cele existente la dosarul fiscal privind B. S.R.L. că începând cu luna ianuarie, conform procurii de administrare autentificată de BNP prin încheierea nr. 34/12.01.2010, împuterniceşte pe A., să administreze interesele societăţii. S-a mai menţionat că obligaţiile fiscale restante evidenţiate în fişa analitică pe plătitor pentru B. S.R.L. provin din Decizia nr. 374/24.11.2016 de stabilire a sumelor suplimentare de plată încheiată în urma verificării inspecţiei fiscale de către Activitatea de Inspecţie Fiscală Ialomiţa. Prin raportul de inspecţie fiscală s-a constatat că societatea, cu rea-credinţă, nu a constituit şi declarat în perioada 25 ianuarie 2014-25 octombrie 2016 obligaţii fiscale reprezentând taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit, contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele care realizează venituri din arendarea bunurilor agricole.

S-a mai menţionat că nerespectarea de către împuternicitul societăţii a dispoziţiilor legale privitoare la organizarea şi ţinerea contabilităţii, în condiţiile în care documentele financiare contabile stau la baza funcţionării unui agent economic, induc o prezumţie simplă de intenţie în a frauda legea, cu scopul de a se sustrage controlului autorităţilor cu competenţă în materie şi de a declara corect la organul fiscal competent obligaţiile fiscale. De asemenea, s-a mai reţinut că până la data emiterii deciziei, nu s-au încasat obligaţiile fiscale şi că începând cu anul 2006 şi până în prezent societatea a înregistrat, lunar obligaţii fiscale restante, în cuantum de el puţin 45.000 RON, dar cu rea credinţă nu a solicitat, prin împuternicitul său, deschiderea procedurii de insolvenţă, în temeiul Legii nr. 85/2014.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în raport de aceste dispoziţii, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant a susţinut că instanţa de fond nu a dat eficienţă dezlegărilor din decizia penală nr. 704/22.05.2019, referitor la cuantumul sumei pentru care s-a început urmărirea penală şi procesul penal de evaziune fiscală în dosarul penal cu nr. x/2018 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, care a fost de doar 3.750 RON.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, instanţa de fond nu a fost în eroare atunci când nu a reţinut autoritatea de lucru judecat invocată de acesta cu privire la cuantumul prejudiciului, având în vedere că prin sentinţa penală nr. 26/F din data de 25 februarie 2019, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 704/2019 din 22 mai 2019 deşi s-a apreciat, pe baza probelor dosarului, că prejudiciul cauzat de inculpat bugetului de stat, este acela reţinut în actul de sesizare, determinat pe baza raportului de constatare fiscală întocmit de către specialiştii antifraudă, respectiv 3.750 RON, fiind calculat prin raportare la infracţiunea pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, pentru restul sumelor pretinse, instanţa penală a menţionat că partea civilă ANAF poate emite titlul de creanţă fiscală şi poate demara procedurile de recuperare a creanţelor bugetare, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură fiscală, întrucât acoperirea prejudiciului penal nu conduce automat la concluzia că pretenţiile civile referitoare la daunele produse prin infracţiune au fost acoperite.

Pe de altă parte, instanţa de recurs reţine şi că decizia penală invocată de recurentul-reclamant vizează o altă perioadă şi o altă obligaţie. Astfel, decizia penală vizează activitatea societăţii B. S.R.L. privind campaniile agricole în anii 2010-2012, 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014, 2014-2015, respectiv prejudiciul cauzat bugetului de stat ca urmare a neevidenţierii în contabilitate a veniturilor agricole obţinute de societate în această perioadă, iar prin decizia de angajare a răspunderii solidare a recurentului-reclamant, contestată în cauză, s-a reţinut că motivele de fapt care au atras atragerea răspunderii solidare constau în faptul că acesta nu a constituit şi declarat în perioada 25 ianuarie 2014 - 25 octombrie 2016 obligaţii fiscale reprezentând taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit, contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele care realizează venituri din arendarea bunurilor agricole; nerespectarea de către împuternicitul societăţii a dispoziţiilor legale privitoare la organizarea şi ţinerea contabilităţii, în condiţiile în care documentele financiar contabile sau la baza funcţionării unui agent economic induc o prezumţie simplă de intenţie de a frauda legea, cu scopul de a se sustrage controlului autorităţilor cu comopetenţă în materie şi de a declara corect la organul fiscal competent obligaţiile fiscale.

În consecinţă, instanţa de control judiciar apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin calea de atac exercitată, recurentul-reclamant şi-a manifestat nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte neîndeplinirea condiţiilor privind răspunderea solidară, invocând argumente similare cu cele expuse în faţa primei instanţe.

Or, aspectele invocate de recurentul-reclamant au fost supuse în această formă controlului de legalitate în faţa primei instanţe, fiind analizate de către aceasta, astfel că prin invocarea de argumente similare în cuprinsul cererii de recurs nu se încearcă decât o efectuare a unei reaprecieri de către instanţa de control judiciar, vizând temeinicia sentinţei recurate, neconstituind, aşadar, o veritabilă critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate.

În aceste condiţii, instanţa de recurs nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate ca atare de recurentul-reclamant.

Înalta Curte aminteşte că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziei atacate, pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea credinţă nu şi-a îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate (lit. c); administratorii sau orice alte persoane care cu rea credinţă au determinat nedeclararea şi sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale (lit. d).

Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că pentru a putea fi antrenată răspunderea solidară a administratorului societăţii, în cazul ipotezei prevăzută la lit. c) este necesar ca acesta să nu-şi fi îndeplinit obligaţiile menţionate anterior (de a solicita instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale) cu rea-credinţă, iar în cazul ipotezei prevăzută la lit. d), este necesar ca acesta, cu rea credinţă, să fi determinat nedeclararea şi sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale.

Înalta Curte reţine că în mod corect judecătorul fondului a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii solidare a reclamantului, în baza art. 27 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal.

În cauza de faţă, faptul că reclamantul a deţinut calitatea de administrator al societăţii B. S.R.L., este un aspect necontestat de reclamant, fiind aşadar întrunită cerinţa art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 referitor la calitatea persoanei, reclamantul înscriindu-se în cerinţele textului.

Condiţia privind existenţa unui prejudiciu este de asemenea îndeplinită, fiind dovedit în speţă prin creanţa pe care creditorul fiscal o are faţă de societatea aflată în stare de insolvabilitate, creanţă ce nu poate fi acoperită în una dintre modalităţile prevăzute de lege, respectiv executare silită sau faliment.

În acord cu opinia primei instanţe, Înalta Curte apreciază că prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului sunt pertinente pentru aplicarea prevederilor legale incidente.

Codul de procedură fiscală instituie răspunderea numai pentru administratorul care, cu rea-credinţă, nu a solicitat demararea procedurii de insolvenţă pentru debitorul insolvabil, respectiv nu a declarat/achitat obligaţiile fiscale ale acestuia.

Or, din Decizia nr. 200598/30.01.2018 rezultă aspectele care susţin reaua-credinţă a administratorului pentru a deveni incident textul de lege anterior menţionat, astfel că sunt lipsite de suport criticile invocate sub acest aspect prin cererea de recurs.

Astfel, deşi reclamantul a susţinut că nu a manifestat rea-credinţă, acesta nu a întreprins niciun demers pentru a achita obligaţiile fiscale ale debitoarei, deşi, aşa cum rezultă din decizia de angajare a răspunderii solidare, pentru încasarea obligaţiilor fiscale pe care societatea le datora bugetului general consolidat al statutului, Biroul de colectare şi executare silită Urziceni a generat şi comunicat somaţii de plată, s-au înfiinţat popriri asupra conturilor deschise la unităţile bancare şi s-a înfiinţat sechestru asupra bunurilor din proprietatea societăţii, în acest sens încheindu-se procesul-verbal de sechestru nr. x/29.10.2015, aspect necontestat de recurent-reclamant în cauză.

Totodată, deşi, conform prevederilor art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii republicată cu modificările şi completările ulterioare, "Orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat şi aprobat, precum şi a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz", reclamantul, în calitate de administrator al debitoarei B. S.R.L., nu a constituit şi declarat în perioada 25 ianuarie 2014 - 25 octombrie 2016 obligaţii fiscale reprezentând taxa pe valoare adăugată, impozit pe profit, contribuţia individuală de asigurări sociale de sănătate datorate de persoanele care realizează venituri din arendarea bunurilor agricole, nu a respectat dispoziţiile legale privitoare la organizarea şi ţinerea contabilităţii, în condiţiile în care documentele finanaciar contabile stau la baza funcţionării unui agent economic.

În consecinţă, în mod judicios a reţinut judecătorul fondului că un astfel de comportament fiscal induce o prezumţie simplă de intenţie de a frauda legea, cu scopul de a se sustrage controlului autorităţilor cu competenţă în materie şi de a declara corect la organul fiscal competent obligaţiile fiscale şi, prin urmare, poate fi reţinută reaua-credinţă a reclamantului şi implicit prevederile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Instanţa de recurs are în vedere şi că, potrivit art. 66 din Legea nr. 85/2014:

"debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi suspus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă, starea de insolvenţă fiind prezumată atunci când aceasta, după 60 de zile de la scandeţă nu a plătit datoria faţă de creditor, prezumţia fiind relativă".

În calitate de administrator al societăţii B. S.R.L., reclamantul, deşi începând cu anul 2006 societatea a înregistrat lunar obligaţii fiscale restante în cuantum de cel puţin 45.000 RON, nu a întreprins niciun demers şi nu şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei conform Legii nr. 85/2014, demers care ar fi dovedit buna-credinţă a acestuia, atitudine bazată pe bună credinţă, ceea ce nu s-a întâmplat.

În consecinţă, în mod corect a fost reţinută de către organul fiscal şi confirmată de instanţa de fond, incidenţa prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu respectarea legii, organul fiscal stabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi făcând proba că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă, având în vedere că în cauză se reţine intenţia ca formă de vinovăţie ce se grefează pe existenţa unor fapte ilicite ce constau în esenţă în inacţiuni, neîndeplinirea obligaţiei de declarare şi achitare a obligaţiilor fiscale şi respectiv neîndeplinirea obligaţiei de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, raportat la obligaţiile indicate prin textele de lege anterior menţionate.

Având în vedere toate aceste aspecte, în mod corect prima instanţă a reţinut că s-a dovedit incidenţa în cauză a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 199 din 05 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.