Appeal against denial of salary equalization for teachers dismissed as unfounded, upholding that judicial awards to other staff do not constitute wage discrimination.

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova, secţia contencios administrativ fiscal, la data de 09 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Educaţiei, au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună următoarele:

1. anularea Hotărârii nr. 383/03.10.2018, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

2. să se constate că au fost discriminaţi salarial pentru perioada 11 mai 2011 - 31 ianuarie 2014 şi să se dispună înlăturarea faptelor de discriminare şi repunerea în situaţia anterioară discriminării;

3. să fie obligat pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale să plătească fiecăruia dintre reclamanţi despăgubiri materiale reprezentând diferenţele salariale la nivelul legilor nr. 221/2008 şi nr. 330/2009 pentru perioada 13 mai 2011 - 31 ianuarie 2014, sume actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală de la data naşterii acestui drept şi până la plata efectivă a acestora, precum şi daune morale, ambele despăgubiri în cuantum total de 100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi.

În şedinţa publică din data de 01 martie 2019, instanţa de fond, în raport de obiectul cererii dedusă judecăţii, a pus în discuţie disjungerea capetelor II şi III din cererea de chemare în judecată, ca măsură de administrare judiciară şi a dispus formarea unui nou dosar, fiind astfel constituit dosarul nr. x/2019, având ca obiect capetele II şi III din cererea de chemare în judecată iniţială.

Prin sentinţa civilă nr. 136/29.03.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect capetele II şi III din acţiunea din dosarul nr. x/2018, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 2096/19.09.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Dolj, secţia de litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă materială a Tribunalului Dolj, a declinat competenţa soluţionării cauzei, în favoarea Curţii de Apel Craiova, a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a înaintat cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie spre competentă soluţionare a conflictului.

Prin decizia nr. 13/14.01.2020, pronunţată în dosarul x/2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru a se pronunţa astfel, Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că modul în care a fost formulată acţiunea şi precizarea ulterioară a acesteia relevă cu evidenţă raportul de subsidiaritate existent între petitele II, III şi capătul principal de cerere, din perspectiva relaţiei cauză - efect.

Dată fiind natura acestor capete de cerere accesorii, rezultă că şi în caz de disjungere, competenţa de soluţionare a cauzei stabilită pentru capătul principal de cerere rămâne în favoarea aceleiaşi instanţe, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la mai multe capete de cerere principale.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 71 din 22 mai 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ fiscal a respins cererile formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi Ministerul Educaţiei Naţionale, având ca obiect capetele II şi III din acţiunea din dosarul nr. x/2018.

3. Cererea de recurs exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 71 din 22 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia contencios administrativ fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., republicat, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii pentru capetele de cerere 2 şi 3, astfel cum a fost formulată.

Recurenţii-reclamanţi, au învederat, în esenţă, că prima instanţă a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti şi a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care a redactat sentinţa recurată având la dosarul cauzei doar încheierea de disjungere a dosarului nr. x/2019 din dosarul nr. x/2018, sentinţa de declinare de competenţă către Tribunalul Dolj, sentinţa pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2019, decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2019 si concluziile scrise depuse la dosar şi având în vedere că nu a răspuns în motivarea hotărârii la excepţiile invocate de pârâţi, precum şi la apărările pe care le-au formulat referitoare la Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au reiterat argumentele din cererea de chemare în judecată şi au arătat că sunt cadre didactice la unităţi şcolare din oraşul Filiaşi, le-au fost recunoscute drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/20018 şi nr. 330/2009, pentru perioada 01 octombrie 2008 - 11 mai 2011 şi se consideră discriminaţi faţă de colegi din Argeş cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 şi nr. 330/2009, după data de 11 mai 2011, pentru perioade care se finalizează în anii 2013 sau 2014, exemplificând cu sentinţe preluate din aplicaţia Ecris, adresându-se Ministerului Educaţiei Naţionale şi CNCD-ului pentru înlăturarea discriminării salariale în perioada 2011 - 2014.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au indicat decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015, făcând referiri punctuale la considerentele acelei hotărâri.

Au mai arătat recurenţii-reclamanţi că recunoaşterea sumelor din hotărârile judecătoreşti reprezentând diferenţe salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 şi 330/2009 la nivelul judeţului Argeş este constatată şi plătită prin sumele alocate pe judeţe prin ordonanţe de urgenţă ale Guvernului şi hotărâri de guvern, începând cu anul 2014 până în prezent. Ultima hotărâre de guvern care aloca bani pentru plata hotărârilor judecătoreşti este H.G. nr. 899/2017.

În acest context, recurenţii au invocat art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 al Protocolului nr. 12 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituţia României, hotărârile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian împotriva României şi în cauza Draon împotriva Franţei.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 16 noiembrie 2020, intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală, reiterând totodată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

II. Soluţia instanţei de recurs

Cu prioritate, Înalta Curte constată că reiterarea de către intimatul-pârât Ministerul Educaţiei a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate şi în primă instanţă, reprezintă apărări de fond, avute în vedere la soluţionarea recursului dedus judecăţii în cauză, în condiţiile în care intimatul-pârât nu a înţeles să formuleze recurs împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond şi a solicitat totodată menţinerea sentinţei recurate ca fiind temeinică şi legală.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare formulate de reclamanţii A. şi B., Înalta Curte constată că recursul declarat de aceştia este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin capetele II şi III ale acţiunii formulate şi ulterior precizate, reclamanţii au solicitat:

- să se constate că au fost discriminaţi salarial pentru perioada 11 mai 2011 - 31 ianuarie 2014 şi să se dispună înlăturarea faptelor de discriminare şi repunerea în situaţia anterioară discriminării;

- să fie obligat pârâtul Ministerul Educaţiei Naţionale sa plătească fiecăruia dintre reclamanţi despăgubiri materiale reprezentând diferenţele salariale la nivelul legilor nr. 221/2008 si nr. 330/2009 pentru perioada 13 mai 2011 - 31 ianuarie 2014, sume actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legala de la data naşterii acestui drept şi până la plata efectivă a acestora, precum şi daune morale, ambele despăgubiri în cuantum total de 100.000 RON pentru fiecare dintre reclamanţi.

Totodată, prin decizia nr. 13/14.01.2020, pronunţată ca regulator de competenţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a reţinut că că modul în care a fost formulată acţiunea şi precizarea ulterioară a acesteia relevă cu evidenţă raportul de subsidiaritate existent între petitele II, III şi capătul principal de cerere care viza anularea Hotărârii nr. 383/03.10.2018, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, din perspectiva relaţiei cauză - efect şi că, dată fiind natura acestor capete de cerere accesorii, rezultă că şi în caz de disjungere, competenţa de soluţionare a cauzei stabilită pentru capătul principal de cerere rămâne în favoarea aceleiaşi instanţe, nefiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 99 alin. (1) C. proc. civ., care se referă la mai multe capete de cerere principale.

Criticile vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative, situaţie care nu se regăseşte în speţă.

De asemenea, instanţa de recurs reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, soluţionând cauza în raport de obiectul cauzei, astfel cum acesta a fost precizat de reclamanţi şi stabilit prin considerentele obligatorii ale regulatorului de competenţă pronunţat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Totodată, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, Înalta Curte constată, pe de o parte, că în dosarul de fond se regăsesc atât cererea de chemare în judecată şi înscrisurile ataşate, cât şi întâmpinările formulate de cei doi pârâţi, răspunsurile la întâmpinare depuse de reclamanţi, precum şi concluziile scrise formulate de părţi, instanţa de fond avându-le în vedere la soluţionarea cauzei, iar pe de altă parte, că doar intimaţii-pârâţi, dacă ar fi fost nemulţumiţi de modul în care prima instanţă a soluţionat excepţiile pe care le-au invocat, ar fi putut ataca cu recurs la rândul lor hotărârea primei instanţe, dar aceştia nu au înţeles să acţioneze în acest sens.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că, potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Prin criticile formulate în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au susţinut, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond nu a constatat că au fost discriminaţi salarial pentru perioada 11 mai 2011 - 31 ianuarie 2014 faţă de colegi din Argeş cărora le-au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti drepturile salariale la nivelul Legilor nr. 221/2008 şi nr. 330/2009, după data de 11 mai 2011, pentru perioade care se finalizează în anii 2013 sau 2014.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate în condiţiile în care, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, prin Decizia nr. 2/2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 201/2015, s-a stabilit cu caracter obligatoriu că, în aplicarea art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, republicată, punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.

Modul de interpretare a instanţei de fond nu relevă nicio contradicţie cu normele constituţionale de referinţă şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocate de recurenţii-reclamanţi, în condiţiile în care tocmai în considerarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a constatat că atât timp cât tratamentul mai favorabil al unor angajaţi este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale, în raport cu alţi salariaţi cărora nu li s-au acordat aceste drepturi ori cărora le-au fost respinse astfel de cereri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe diferite, nu există discriminare în sensul art. 2 raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, republicată.

Totodată, având în vedere că art. 16 alin. (2) din Constituţie statuează că nimeni nu este mai presus de lege, s-a reţinut că nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obţine un anumit tratament, cu încălcarea legii şi că în fiecare litigiu reclamantul va trebui să probeze legalitatea şi temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalităţii de tratament în raport cu soluţia pronunţată de o altă instanţă, ci pe argumente de interpretare şi aplicare corectă a legii, chiar şi în situaţia în care invocă o astfel de hotărâre.

Nu în ultimul rând, în raport de caracterul accesoriu al capetelor de cerere analizate în cauză, stabilit prin regulatorul de competenţă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, instanţa de recurs are în vedere şi că cererea de anulare a Hotărârii nr. 383/03.10.2018, emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 177/19.04.2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018, soluţie rămasă definitivă prin decizia nr. 584/03.02.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1), va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 71 din 22 mai 2020 a Curţii de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.