Legality of ANRE licensing regulation amendments: scope of license revocation powers and statutory compliance in gas sector administrative procedure

Şedinţa publică din data de 23 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 08 noiembrie 2019, sub numărul x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, a solicitat să se constate nelegalitatea Ordinului nr. 177 din data de 13 august 2019 privind modificarea şi completarea Regulamentului pentru acordarea autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale aprobat prin Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 34/2013, publicat în Monitorul Oficial 686 din 20 august 2018, şi, pe cale de consecinţă, să se dispună anularea acestuia.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 386 din 09 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 27 din Ordinul nr. 177/2019 ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 386 din 09 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă a învederat, în esenţă, că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, având în vedere că numai în situaţia parcurgerii în totalitate a tuturor etapelor de adoptare a Ordinului nr. 177/22019 se putea constata legalitatea acestuia, or, în opinia sa, niciuna dintre etape nu a fost respectată.

În primul rând, contrar dispoziţiilor primei instanţe, apreciază că singurul organ abilitat să retragă o licenţă/autorizaţie este doar Comitetul de Reglementare al ANRE şi nu Preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei Electrice, care doar aprobă decizia de retragere, iar în acest sens hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 160/2012 şi ale art. 15 din Ordinul nr. 34/2013.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut şi că, din lecturarea dispoziţiilor art. 26 şi 27 din Ordinul contestat, rezultă tratamentul discriminatoriu prin generarea unei situaţii de inechitabilitate între operatorii mici şi cei puternici de pe piaţa gazieră pentru retragerea/suspendarea licenţelor, instituind multă nepredictibilitate, un risc de reglementare uriaş pentru formele mici licenţiate, fiind practic utilizat ca un potenţial mecanism de "canibalizare" a acestora de către competitorii puternici din piaţă.

Totodată, a arătat că prin aplicarea Ordinului nr. 177/2019 se încalcă legislaţia europeană, precum şi dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 45 şi art. 53 din Constituţia României, subliniind şi existenţa unor discrepanţe a dispoziţiilor, respectiv, dacă în varianta anterioară nu era reglementată posibilitatea retragerii unei autorizaţii/licenţe, în varianta actuală există această prevedere, însă are o aplicabilitate restrânsă, respectiv, doar în privinţa operatorilor mici.

Recurenta-reclamantă consideră şi că, din moment ce prin Ordinul nr. 177/2019 sunt prevăzute cazurile de retragere/suspendare a unei licenţe/autorizaţii, era evident să fie reglementate şi modalităţile/măsurile prin care se procedează în consecinţă, respectiv, prin care se retrage/suspendă o licenţă/autorizaţie. Or, deşi sunt prevăzute cazurile de retragere/suspendare a unei autorizaţii/licenţe, nu sunt reglementate modalităţile de retragere dar, în egală măsură, nici posibilităţile ca subscrisa să îşi recupereze investiţia.

Referitor la dispoziţiile Directivei CE nr. 73/2009, recurenta-reclamantă a arătat că, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, toate Directivele UE reglementează doar modalităţile de acordare a unei licenţe/autorizaţii nu şi posibilitatea retragerii acestora, însă, din interpretarea dispoziţiilor legale, per a contrario, rezultă că nereglementând modalităţile de retragere/suspendare a unei autorizaţii/licenţe, revine în sarcina instanţei de judecată să dispună dacă procedează în acest sens sau nu, obligaţia de notificare subzistând.

Printr-un alt set de critici, recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 7 alin. (2) - (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, având în vedere lipsa unei motivări concrete, pertinente care să justifice reducerea termenului de consultare publică de la 30 zile calendaristice la 10 de zile, o astfel de reducere fiind permisă doar în cazuri de urgentă. Ba mai mult, deosebit de important este şi faptul că deşi pârâta a redus procesul de consultare publică la zece zile, în realitate au fost şapte, întrucât trei zile din cele zece au fost nelucrătoare, ba chiar şi ultima zi în care se puteau trimite propuneri, sugestii sau opinii, respectiv, 27 iulie era o zi nelucrătoare, fiind astfel încălcate şi dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ., aplicabile în cauză. În acest context reiterând şi faptul că i-a fost retrasă licenţa şi că astfel vătămarea suferită a existat şi subzistă.

Totodată, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au fost avute în vedere prevederile art. 6 din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004, fiind evident, în opinia sa, faptul că pârâta trebuia să dispună convocarea Consiliului Consulativ şi, pe cale de consecinţă, să dispună prezentarea actului normativ în vederea dezbaterii şi evaluării impactului, cu minimum 5 zile înainte de şedinţa Comitetului de reglementare în ce se proceda la dezbaterea propunerii.

Nu în ultimul rând, recurenta-reclamantă a mai considerat că dacă ar fi să se accepte interpretarea dată de prima instanţă Directivei CE 2009/73 ar însemna că România face abstracţie în totalitate de dreptul Uniunii Europene şi că în analiza excesului de putere nu poate fi ignorată ideea că în raporturile de drept administrativ primează interesul public ce vizează ordinea de drept şi democraţia constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare precum şi realizarea competenţelor publice.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 20 octombrie 2020, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esenţă, apărările formulate în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea Ordinului nr. 177 din data de 13 august 2019 privind modificarea şi completarea Regulamentului pentru acordarea autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale aprobat prin Ordinul Preşedintelui ANRE nr. 34/2013, invocând, în esenţă, ca motive de nelegalitate caracterul discriminatoriu al prevederilor ordinului criticat, nepredictibilitatea reglementării, existenţa unui risc de reglementare uriaş pentru firmele mici licenţiate, inegalitatea de tratament, încălcarea dispoziţiilor privind consultarea publică şi încălcarea dispoziţiilor privind consultarea Consiliului Consultativ.

Prin Ordinul nr. 177/2019, emis de preşedintele Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei, privind modificarea şi completarea Regulamentului pentru acordarea autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale, aprobat prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Domeniul Energiei nr. 34/2013, s-a dispus modificarea şi completarea Regulamentului.

Modificările aduse de Ordinul nr. 177/2019 contestat în cauză au vizat, în special, procedura de suspendare şi de retragere a autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale şi au următorul conţinut:

1. După articolul 7 se introduce un nou articol, articolul 7^1, cu următorul cuprins:

"ART. 7^1

Licenţa de operare pentru conductele de alimentare din amonte aferente activităţii de producţie a gazelor naturale se emite dacă producţia de gaze naturale nu este utilizată exclusiv în procesele de producţie a gazelor naturale."

2. Articolul 26 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 26

(1) În urma constatării de ANRE din oficiu ori la sesizarea unor terţi sau la notificarea de către titular, ANRE aplică măsurile prevăzute la alin. (2) sau (3), după caz, în cazul imposibilităţii desfăşurării activităţii, ca urmare a nerespectării obligaţiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, prevăzute în:

a) legislaţia primară;

b) condiţiile asociate autorizaţiei de înfiinţare/licenţei;

c) reglementările emise de ANRE;

d) regulamentele europene de directă aplicabilitate;

e) standarde şi alte acte normative în vigoare în sectorul gazelor naturale sau impuse de cadrul normativ în vigoare.

(2) În cazul în care motivele nu sunt imputabile titularului de autorizaţie de înfiinţare/licenţă, ANRE procedează după cum urmează:

a) dacă situaţia creată se poate remedia, acordă un termen de conformare de maximum 3 luni, sub sancţiunea suspendării autorizaţiei de înfiinţare/licenţei;

b) dacă situaţia creată nu se poate remedia, retrage autorizaţia de înfiinţare/licenţa.

(3) În cazul în care motivele sunt imputabile titularului de autorizaţie de înfiinţare/licenţă, ANRE procedează după cum urmează:

a) dacă situaţia creată se poate remedia, suspendă autorizaţia de înfiinţare/licenţa pe o perioadă de 60 de zile calendaristice în vederea remedierii situaţiei create şi conformării cu autorizaţia de înfiinţare/licenţa; în acest sens titularul autorizaţiei de înfiinţare/licenţei are obligaţia de a depune la ANRE, cu cel puţin 15 zile calendaristice anterior expirării termenului de suspendare, documentele care să ateste remedierea situaţiei care a condus la suspendarea autorizaţiei de înfiinţare/licenţei;

b) dacă situaţia creată nu se poate remedia, retrage autorizaţia de înfiinţare/licenţa.

(4) În aplicarea dispoziţiilor alin. (2) sau (3), în situaţia în care activitatea se desfăşoară în baza unui contract de concesiune, ANRE transmite o notificare concedentului în acest sens.

(5) Suspendarea şi retragerea autorizaţiei de înfiinţare/licenţei se aprobă prin decizie a preşedintelui ANRE şi se aplică de la data stabilită de ANRE în cuprinsul acesteia.

(6) În cazul încetării motivelor care au condus la suspendarea autorizaţiei de înfiinţare/licenţei, ANRE emite o decizie de încetare a suspendării, care se aplică la data stabilită de ANRE în cuprinsul acesteia."

3. Articolul 27 se modifică şi va avea următorul cuprins:

"ART. 27

(1) ANRE îi retrage titularului autorizaţia de înfiinţare/licenţa în următoarele situaţii:

a) în situaţiile prevăzute la art. 26;

b) în cazul falimentului titularului, stabilit prin hotărâre judecătorească definitivă;

c) la cererea motivată a titularului; în situaţia în care activitatea se desfăşoară în baza unui contract de concesiune sau asimilat sau a unui acord petrolier, ANRE are dreptul să retragă autorizaţia de înfiinţare/licenţa numai după ce titularul prezintă acordul partenerului de contract;

d) la încetarea contractului de concesiune sau asimilat sau a acordului petrolier;

e) în cazul prezentării unor dovezi (ordine de restricţionare sau de interzicere a activităţii, hotărâri judecătoreşti definitive etc.) emise de o autoritate publică, ce atestă că înfiinţarea/operarea obiectivelor/sistemelor din sectorul gazelor naturale sau a uneia ori a mai multora dintre componentele acestora pune în pericol sau dăunează grav persoanelor fizice, proprietăţii şi/sau mediului înconjurător;

f) în cazul imposibilităţii desfăşurării activităţii, ca urmare a nerespectării obligaţiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, constatate de ANRE din oficiu ori la sesizarea unor terţi sau la notificarea de către titular.

(2) Titularul autorizaţiei de înfiinţare şi/sau al licenţei este obligat să notifice ANRE situaţiile menţionate la alin. (1) lit. b), d) şi e), în termen de 5 zile lucrătoare de la apariţia acestora.

(3) În situaţia radierii unui operator economic, decizia de acordare a autorizaţiei de înfiinţare/licenţei îşi încetează de drept efectele."

Criticile recurentei-reclamante privind greşita aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, sunt nefondate.

Înalta Curte aminteşte că legalitatea actului administrativ presupune ca actul să fie emis de autoritatea competentă în limitele competenţei sale, în forma şi cu respectarea procedurii prevăzute de lege, să fie conform cu Constituţia, legile şi actele normative în vigoare.

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art. 1 alin. (2), "Actele normative se iniţiază, se elaborează, se adoptă şi se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei României, republicată, cu dispoziţiile prezentei legi, precum şi cu principiile ordinii de drept.", iar principiul ierarhiei actelor normative prevăzut de art. 4 impune ca actele normative să se elaboreze în funcţie de ierarhia lor, de categoria acestora şi de autoritatea publică competentă să le adopte, iar cele date în executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului să se emită în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.

În ceea ce priveşte ordinele cu caracter normativ, dispoziţiile art. 77 prevăd că se emit numai pe baza şi în executarea legilor, a hotărârilor şi a ordonanţelor Guvernului, iar potrivit art. 78, ordinele trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise şi nu pot conţine soluţii care să contravină prevederilor acestora.

Aşa cum a apreciat şi instanţa de fond, examinând conţinutul normelor contestate prin raportare la actele normative cu forţă juridică superioară, respectiv art. 118 şi art. 119 din Legea nr. 123/2012 în temeiul căreia au fost emise, conform principiului ierarhiei actelor normative consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţia României şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, care presupune obligativitatea conformităţii acelor administrative cu caracter normativ cu actele normative cu forţă juridică superioară în executarea cărora se emit, instanţa de control judiciar nu poate reţine elemente de nelegalitate a normelor contestate.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, prevederile ordinului contestat nu sunt contradictorii celor prevăzute de art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 160/2012 şi ale art. 15 din Ordinul nr. 34/2013, care prevăd că suspendarea ori retragerea de licenţe sau autorizaţii se dispune prin deciziile ANRE.

Instanţa de control judiciar are în vedere că art. 118 alin. (3) din Legea nr. 123/2012 prevede:

"(3) Procedura de acordare, modificare, suspendare şi retragere a autorizaţiilor şi licenţelor, termenele şi condiţiile de acordare se stabilesc prin regulamente elaborate de ANRE".

Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 33/2007, introdus prin Legea nr. 160/2012, stabileşte că "(…) (1) Ordinele, deciziile sau avizele ANRE cu privire la activitatea de reglementare se referă la:

a) acordarea/modificarea/suspendarea/refuzul ori retragerea de licenţe sau autorizaţii".

Conform art. 15 din Ordinul ANRE nr. 34/2013:

"(1)Comitetul de reglementare al ANRE decide motivat acordarea, modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizaţiei de înfiinţare/licenţei, în termen de până la 30 de zile de la data depunerii documentaţiei complete de către solicitant. (2) Acordarea, modificarea sau respingerea solicitării de acordare a autorizaţiei de înfiinţare/licenţei se face prin decizie a preşedintelui ANRE".

Astfel, din interpretarea logico-juridică a acestor dispoziţii legale, rezultă, pe de o parte, că atribuţiile comitetului de reglementare al ANRE se referă la solicitarea de acordare a autorizaţiei de înfiinţare/licenţei şi nu la suspendarea ori retragerea unei autorizaţii/licenţe deja acordate, iar pe de altă parte, faptul că ordinul contestat stabileşte competenţa Preşedintelui ANRE de a retrage o licenţă, nu contrazice dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 33/2007, care prevede că suspendarea ori retragerea de licenţe sau autorizaţii se dispune prin deciziile ANRE.

De asemenea, aşa cum în mod judicios a reţinut instanţa de fond, Înalta Curte are în vedere că şi în reglementarea anterioară emiterii Ordinului nr. 177/2019, art. 26 alin. (3) din Ordinul nr. 34/2013 avea un conţinut similar în sensul suspendării/retragerii autorizaţiei/licenţei tot prin decizie ANRE:

"(3) Suspendarea sau retragerea autorizaţiei de înfiinţare/licenţei impune încetarea activităţii operatorului economic conform deciziei ANRE, începând cu data precizată în aceasta".

În acest context, instanţa de recurs respinge ca nefondată şi critica recurentei-reclamante potrivit căreia ordinul contestat ar cuprinde prevederi discriminatorii, în condiţiile în care modificările aduse nu au o sferă de reglementare determinată, ci se aplică oricărei proceduri de suspendare şi de retragere a autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale, indiferent de dimensiunea titularului acestora.

De altfel, instanţa de recurs constată că recurenta-reclamantă nu aduce veritabile critici hotărârii pronunţate de instanţa de fond sub acest aspect, întrucât nu se arată care este greşeala judecătorului fondului şi doar se reiterează argumentele susţinute şi prin acţiune. Este adevărat că prevederile art. 16 alin. (1), ale art. 45 şi ale art. 53 din Constituţia României consacră principiul egalităţii în faţa legii, liberul acces la o activitate economică, iniţiativă şi exercitarea acestora în condiţiile legii şi statuează cu privire la situaţiile şi condiţiile în care drepturile şi libertăţile pot fi restrânse, dar recurenta-reclamantă nu arată care este dispoziţia legală concretă, nou introdusă, care s-ar aplica discriminatoriu şi nici modalitatea în care modificările aduse de ordinul contestat sunt mai favorabile competitorilor puternici de pe piaţă şi ar conduce la dispariţia titularilor mici de licenţe.

Totodată, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, şi art. 26 din Ordinul nr. 34/2013, în varianta anterioară modificărilor aduse prin Ordinul nr. 177/2019, prevedea sancţiunea suspendării/retragerii autorizaţiei de înfiinţare/licenţei de către ANRE atât din motive neimputabile titularului, cât şi din motive imputabile, iar noua formă legiferată doar clarifică, tocmai pentru o mai mare predictibilitate şi transparenţă, care sunt situaţiile ce pot fi calificate drept nerespectare a obligaţiilor legale incidente sectorului gazelor naturale, în timp ce art. 27 chiar restrânge cazurile în care ANRE îi retrage titularului autorizaţia de înfiinţare/licenţa.

Referitor la împrejurarea că Ordinul nr. 177/2019 nu precizează care sunt măsurile de înlocuire a operatorului de transport, în cazul suspendării/retragerii licenţei de operare, instanţa de control judiciar reţine că ordinul contestat nu face altceva decât să aducă modificări unei proceduri deja reglementate prin Ordinul nr. 34/2013. Prin urmare, în condiţiile în care ordinul atacat nu instituie o altă procedură de suspendare/retragere a licenţei şi nu are un obiect de reglementare distinct de Ordinul nr. 34/2013, în mod corect a reţinut instanţa de fond că această critică este de fapt îndreptată împotriva Ordinului nr. 34/2013, care aprobă Regulamentul din 2013 pentru acordarea autorizaţiilor de înfiinţare şi a licenţelor în sectorul gazelor naturale, ordin ce nu a fost contestat în cauză, astfel că nu poate fi avută în vedere la soluţionarea cauzei.

Pentru acelaşi raţionament, din perspectiva legalităţii Ordinului nr. 177/2019, este lipsit de relevanţă că acest act administrativ nu prevede obligaţia legală de a comunica Comisiei Europene motivele pentru care se retrage o autorizaţie sau o licenţă, astfel că va fi respinsă ca nefondată şi această critică reiterată prin cererea de recurs.

Referitor la critica privitoare la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 7 alin. (2) - (4) din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională, Înalta Curte reţine că, deşi proiectul Ordinului a fost publicat pe site-ul pârâtei la data de 18 iulie 2019, în vederea transmiterii de către operatorii economici interesaţi a observaţiilor şi propunerilor referitoare la proiectul de reglementare supus consultării publice, termenul pentru transmiterea observaţiilor şi propunerilor fiind 27 iulie 2019, proiectul de ordin a fost transmis B., în calitatea sa de platformă reprezentativă a companiilor care activează în sectorul de explorare şi producţie petrolieră din România.

Totodată, la data de 08 august 2019 intimta-pârâtă ANRE a organizat o şedinţă cu operatorii economici, pentru discutarea propunerilor şi observaţiilor transmise de operatorii economici cu privire la proiectul de ordin. Lista participanţilor a fost ataşată referatului de aprobare . Referitor la invitaţia la dialog, aceasta a fost trimisă operatorilor care şi-au manifestat interesul în acest sens, respectiv care au formulat propuneri, inclusiv B..

Instanţa de control judiciar constată că în toată această perioadă, de la momentul publicării proiectului şi până la momentul la care ordinul a fost adoptat, recurenta-reclamantă nu a depus observaţii şi propuneri. Mai mult decât atât, deşi aceasta reclamă termenul scurt de consultare publică, nu justifică în mod obiectiv această conduită, deşi au existat alţi operatori care au transmis observaţii în termenul acordat. În acest sens, se are în vedere şi că, spre exemplu, B. a formulat o cerere de prelungire a perioadei de consultări publice, împreună cu o parte din propuneri, pe care le-a completat ulterior la data de 02 august 2019 .

Aşadar, în condiţiile în care anterior emiterii Ordinului contestat autoritatea pârâtă a adus la cunoştinţa publică proiectul actului administrativ, a dat posibilitatea operatorilor economici interesaţi să formuleze observaţii şi a discutat cu aceştia propunerile şi observaţiile formulate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat propuneri şi observaţii nici în termenul de 10 zile, calendaristice conform dispoziţiilor exprese ale art. 7 alin. (4) din Legea nr. 52/2003 şi nici ulterior, fără a justifica în mod obiectiv această conduită, în mod corect a reţinut prima instanţă că aceasta nu poate fi vătămată de procedura de consultare a publicului derulată de pârâtă.

De altfel, în afară de contextul adoptării actului în discuţie, instanţa de recurs are în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat în realitate o vătămare concretă care i-a fost cauzată prin nerespectarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 24/2000.

În consecinţă, Înalta Curte constată nefondate criticile privind încălcarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică.

Criticile privind greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004 sunt, de asemenea, nefondate.

Conform art. 6 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 160/2012 pentru aprobarea O.U.G. nr. 33/2007 privind modificarea şi completarea Legii energiei electrice nr. 13/2007 şi Legii gazelor nr. 351/2004, "(3) Consiliul consultativ asigură armonizarea intereselor operatorilor economici din sectorul energiei electrice, termice şi al gazelor naturale cu cele ale consumatorilor, evaluează impactul reglementărilor ANRE şi face propuneri de îmbunătăţire a acestora. (4) Consiliul consultativ este convocat de către preşedintele ANRE cel puţin o dată pe lună, de regulă înainte de şedinţele Comitetului de reglementare, în vederea dezbaterii ordinii de zi a acestora".

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar reţine, pe de o parte, că dispoziţiile legale invocate de aceasta nu statuează consultarea ori convocarea Consiliul Consultativ drept procedură obligatorie prealabilă emiterii actelor de reglementare, iar pe de altă parte, termenul de 5 zile prevăzut de art. 10 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Consiliului consultativ al ANRE, se referă la procedura de desfăşurare a şedinţelor Consiliului consultativ şi instituie obligaţia de a se transmite membrilor Consiliului, cu 5 zile înainte de şedinţă, convocarea pentru participare la şedinţa Consiliului, împreună cu documentele prevăzute pentru dezbatere în şedinţa respectivă.

Or, în cauză, aşa cum în mod judicios a reţinut şi judecătorul fondului, nu a fost incidentă această ipoteză, respectiv nu a avut loc o şedinţă a Consiliului. Cu toate acestea, membrii Consiliului au primit proiectul de ordin şi şi-au expus punctul de vedere cu privire la proiectul ordinului de modificare a Ordinului nr. 34/2013, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse de intimata-pârâtă la dosar, astfel că impactul reglementării adoptate a fost evaluat inclusiv de membrii Consiliului consultativ, care au făcut şi propuneri de îmbunătăţire în acest sens.

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs reţine că, deşi recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul în care prima instanţă a apreciat incidenţa prevederilor Directivei CE 2009/73 în cauză, nu a formulat critici concrete şi în măsură să contrazică silogismul logico-juridic expus de judecătorul fondului.

Astfel, conform preambulului Directivei CE 2009/73:

(…)

"(60) Deoarece obiectivul prezentei directive, şi anume crearea unei pieţe interne a gazelor naturale pe deplin operaţională, nu poate fi realizat în mod satisfăcător de statele membre şi, prin urmare, poate fi realizat mai bine la nivelul Comunităţii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarităţii, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din tratat. În conformitate cu principiul proporţionalităţii, astfel cum este enunţat în respectivul articol, prezenta directivă nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea acestui obiectiv.

(61) În temeiul Regulamentului (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condiţiile de acces la reţea pentru transportul de gaze naturale(9), Comisia poate adopta linii directoare în scopul atingerii gradului necesar de armonizare. Aceste linii directoare, care sunt măsuri obligatorii de punere în aplicare, reprezintă şi în privinţa anumitor dispoziţii ale prezentei directive un instrument util care poate fi adaptat rapid atunci când este necesar.

(…)

(63) Comisia ar trebui, în special, să fie împuternicită, să adopte liniile directoare necesare pentru a se asigura un grad minim de armonizare necesar în vederea realizării obiectivului prezentei directive. Deoarece măsurile respective au un domeniu general de aplicare şi sunt destinate să modifice elemente neesenţiale ale prezentei directive prin completarea acesteia cu noi elemente neesenţiale, acestea trebuie să se adopte în conformitate cu procedura de reglementare cu control prevăzută la articolul 5a din Decizia 1999/468/CE".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Directiva CE 2009/73:

"Prezenta directivă stabileşte norme comune privind transportul, distribuţia, furnizarea şi înmagazinarea gazelor naturale. Aceasta defineşte modalităţile de organizare şi funcţionare a sectorului gazelor naturale, de acces pe piaţă, precum şi criteriile şi procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizaţii de transport, distribuţie, furnizare şi înmagazinare a gazelor naturale şi exploatarea sistemelor".

Din interpretarea logico-juridică a dispoziţiilor anterior citate rezultă, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, pe de o parte, că Directiva CE 2009/73 nici nu a avut în vedere procedura de retragere a licenţelor, ci doar accesul pe piaţă, precum şi criteriile şi procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizaţii de transport, distribuţie, furnizare şi înmagazinare a gazelor naturale şi exploatarea sistemelor, iar pe de altă parte, că aceasta nu îşi propune să reglementeze exhaustiv piaţa gazelor naturale, ci doar trasarea unor linii directoare necesare pentru a se asigura un grad minim de armonizare în vederea realizării obiectivului directivei, marjă în care s-a încadrat şi intimata-pârâtă în procesul de adoptare a ordinului contestat în cauză.

Concluzionând asupra aspectelor analizate, Înalta Curte reţine că Ordinul nr. 177/2019 a fost emis cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative, fiind dat în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 123/2012 anterior citate, adică în executarea unei reglementări primare, a unui act normativ superior, în limitele marjei de apreciere conferite emitentului de legiuitor, neputând fi decelată o încălcare a ordinii de drept ori a dispoziţiilor comunitare incidente în materie.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificat motivul de casare a sentinţei prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 386 din 09 iunie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 iunie 2022.