FGA payment claim deadline: 90-day period for insurance claims arising after bankruptcy commencement

Şedinţa publică din data de 17 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 04.06.2020, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 23470/30.04.2020 emisă de pârât, prin care i s-a respins cererea de plată ca tardiv formulată, şi obligarea pârâtului la plata sumelor stabilite de instanţă în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Oradea.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1061 pronunţată la data de 30 octombrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a a admis excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere privind obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumei solicitate prin cererea de plată, şi a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins în rest acţiunea ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamantul A., motivele invocate prin cererea de recurs fiind încadrate de către instanţa de casare în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi obligarea Fondului de Garantare a Asiguraţilor la plata sumelor stabilite prin sentinţa penală nr. 1356/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017.

În motivarea recursului, în esenţă, arată recurentul că aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 este nelegală întrucât asiguratorul precum şi intimatul Fondul de Grantare a Asiguraţilor sunt ţinuţi să plătească în virtutea legii. Invocă în acest sens şi Decizia nr. 26/20.11.2017 referitoare la aplicarea şi interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din C. proc. pen. prin care se arată că terţa persoană păgubită pe care asigurătorul este obligat, în temeiul contractului de asigurare încheiat cu inculpatul, să o despăgubească pentru prejudiciul pentru care asiguratul răspunde în baza legii civile, partea civilă din procesul penal are calitatea de creditor de asigurare în sensul art. 3 lit. h) din Legea nr. 303/2004 privind procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare. În această calitate independent de suspendarea acţiunii civile din procesul penal îndreptată împotriva asigurătorului după rămânerea definitivă a hotărârii prin care întinderea creanţei a fost stabilită în contradictoriu cu autorul prejudiciului, partea civilă îşi poate valorifica creanţa certă, lichidă şi exigibilă direct de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor caz în care nu este nevoie să suporte concursul celorlalţi creditori ai asigurătorului aflat în faliment. Pentru a fi exigibilă, creanţa trebuie să fi ajuns la scadenţă, ceea ce nu se poate susţine atât timp cât procesul penal încă nu a fost soluţionat definitiv.

Astfel acţiunea civilă îndreptată împotriva asigurătorului în procesul penal este suspendată obligatoriu de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar Fondul de Garantare a Asiguraţilor are calitatea de garant al despăgubirii atribuţiile sale vizând exclusiv etapa plăţii creanţei într-o procedură administrativă după obţinerea titlului executoriu. Parcurgerea procedurii administrative în faţa Fondului de Garantare a Asiguraţilor şi valorificarea creanţei de despăgubiri de la acesta sunt posibile doar în faza de executare a procesului penal după ce dreptul de creanţă al părţii civile, creditor de asigurare, a fost constata printr-o hotărâre penală definitivă.

Susţine recurentul, în raport de considerentele anterior enunţate, că dreptul său de creanţă s-a născut la data de 08.01.2019 dată la care a rămas definitivă hotărârea nr. 1356/2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, astfel că cererea sa de plată adresată intimatului a fost formulată în termen, respectiv la data de 18.03.2019

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente cauzei. Arată în acest sens că dispoziţiile art. 14 teza I din Legea nr. 213/2015 reglementează un termen de 90 de zile, termen de decădere, în care poate fi formulată o cerere de plată, termen care începe să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei de deschidere a procedurii falimentului împotriva asigurătorului, în cauză de faţă a societăţii de asigurare B. S.A..

II. Soluţia instanţei de recurs

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este întemeiat pentru considerentele prezentate în cele ce urmează.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că excepţia nulităţii recursului este neîntemeiată, recurentul-pârât dezvoltând critici ce pot fi încadrate în ipoteza cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe care instanţa de recurs le va avea în vedere în examinarea căii de atac.

Se reţine că prin acţiunea introductivă reclamantul recurent a contestat Decizia nr. 23470/30.04.2020 prin care intimatul-pârât a respins cererea de plată ca fiind tardiv formulată, solicitând anularea acestui act administrativ şi obligarea intimatului-pârât la plata sumelor stabilite de instanţă în dosarul penal nr. x/2017 al Judecătoriei Oradea.

Prin sentinţa ce face obiectul prezentului recurs, curtea de apel a respins acţiunea introductivă reţinând ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I din Legea nr. 213/2015, în sensul că termenul de 90 de zile a început să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care prin care s-a dispus deschiderea procedurii falimentului împotriva asigurătorului B. S.A..

Instanţa de control judiciar reţine că între intimatul - pârât FGA şi recurentul - reclamant există un raport de drept administrativ, ivit ca urmare a falimentului asigurătorului, în temeiul căruia Fondului îi revine obligaţia de a primi cererea de plată şi de a o soluţiona, în raport de dispoziţiile legale în vigoare şi de actele depuse în probaţiune de solicitant.

Raportul legal de garantare are o existenţă de sine stătătoare, nu este accesoriu al raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naşte numai în situaţia în care are loc falimentul asigurătorului şi creditorul de asigurări solicită plata despăgubirii din fondurile FGA, conform Legii nr. 213/2015, iar nu din fondurile asigurătorului falit, în procedura falimentului.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015: În vederea încasării indemnizaţiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanţă de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data naşterii dreptului de creanţă, atunci când acesta s-a născut ulterior.

Relevante sunt şi dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Norma ASF nr. 16/2015 conform cărora: (...) Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, şi în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanţele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data naşterii dreptului de creanţă al creditorului de asigurări.

Aceste texte de lege stabilesc, în mod clar şi previzibil, momentul la care se naşte raportul juridic de garantare, ale cărui componente sunt dreptul creditorilor de asigurări de a fi plătiţi din disponibilităţile Fondului, corelativ cu obligaţia intimatului de a achita sumele solicitate, precum şi conduita oricărui creditor de asigurare, ce este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condiţiile şi termenele în care îşi poate exercita dreptul de a obţine despăgubirile la care se consideră îndreptăţit.

Faţă de motivarea expusă de intimat în decizia contestată nr. 23740/30.04.2020, prin care acesta a analizat chestiunea tardivităţii doar în raport de data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului faţă de asigurător, instanţa de fond, fără a efectua o analiză a naturii creanţei, în raport de criteriile "anterioară" sau "ulterioară" deschiderii procedurii prevăzute de norma art. 14 din Legea nr. 213/2015, a apreciat ca fiind incidente cauzei dispoziţiile art. 14 alin. (1) teza I, soluţie pe care instanţa de control judiciar nu o împărtăşeşte.

În dezacord cu aspectele învederate de prima instanţă, Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, ipoteza incidentă este cea reglementată de teza a II-a a art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, respectiv cea a unui drept de creanţă născut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului asigurătorului şi anume la data la care a fost recunoscut acest drept prin hotărârea judecătorească penală definitivă pronunţată de Judecătoria Oradea. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că dreptul de creanţă invocat de recurentul-reclamant îşi are izvorul în sentinţa penală nr. 1356/2018 pronunţată la data de 11 decembrie 2019 de Judecătoria Oradea, neputând fi negate efectele pe care, potrivit art. 28 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 27 alin. (2) C. proc. pen., le produce o hotărârea penală definitivă prin care nu s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal şi a fost soluţionată acţiunea civilă.

În atare situaţie, observând natura juridică a titlului ce consfinţeşte naşterea dreptului de creanţă exhibat de recurentul-reclamant (o hotărâre penală), Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 550 alin. (1) C. proc. pen., hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar potrivit art. 552 din C. proc. pen. hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.

În raport de exercitarea acţiunii civile în cadrul procesului penal şi de soluţionarea acesteia în mod definitiv prin sentinţa penală nr. 1356/2018 pronunţată la data de 11 decembrie 2018 a Judecătoriei Oradea, Înalta Curte reţine că, în cauză, ne regăsim în prezenţa unui drept de creanţă născut ulterior deschiderii procedurii de faliment, respectiv la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti menţionată anterior.

Se constată astfel că judecătorul fondului nu a procedat la o aplicare corectă a prevederilor legale incidente cauzei, nu a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi apărărilor invocate de părţi, cărora le-a cauzat în acest mod o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca o garanţie a legalităţii şi temeinicei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Faţă de aceste motive, având în vedere soluţia pronunţată în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată şi pretenţiile concrete deduse judecăţii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală, fără a cerceta fondul cauzei, astfel că, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurarea tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, se impune casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, în baza dispoziţiilor art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi dispoziţiilor art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, va admite recursul declarat de reclamant, va casa în tot hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1061 din 30 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în tot sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 iunie 2022.