Fiscal revision appeal: validity of EU law priority ground when property tax exemption relies on exclusive national fiscal sovereignty

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra cererii de revizuire de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Hotărârea ce face obiectul revizuirii

1.1. Prin acţiunea înregistrată, la data de 17.05.2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcţia de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti,

- anularea Deciziei nr. 240-16-3363/17.03.2016 emisă de pârâtă cu ocazia soluţionării contestaţiei fiscale formulate de reclamantă;

- anularea, în parte, a actelor administrative reprezentate de Decizia de impunere nr. x/04.01.2016 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/04.01.2016;

cu cheltuieli de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1575 din 3 mai 2017, Curtea a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

1.3. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

1.4. Prin decizia civilă nr. 577 din 5 februarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul, ca nefondat.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488, a apreciat instanţa de recurs că instanţa de fond a analizat şi motivat, în fapt şi în drept, soluţia pronunţată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut, în esenţă, că facilităţile fiscale în discuţie constituie măsuri de ajutor de stat, iar art. 1 alin. (5) din Codul fiscal impune ca orice măsură de natură fiscală care constituie ajutor de stat să fie acordată potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 117/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 137/2007. Sintagma "potrivit legii" utilizată în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 lit. l) din Codul fiscal pentru acordarea beneficiului scutirii de impozit pe clădiri şi pe terenuri include atât legislaţia fiscală şi cea care instituie regimul parcurilor industriale, cât şi normele naţionale şi comunitare aplicabile în materia ajutorului de stat.

Conform art. 3 din O.U.G. nr. 117/2006, nicio măsură de ajutor de stat nu poate fi acordată fără autorizarea prealabilă dată de Comisia Europeană, dacă se încadrează în categoria ajutoarelor supuse obligaţiei de notificare către această instituţie europeană sau, în situaţia exceptărilor, fără a îndeplini condiţiile specifice de acordare prevăzute în schemele de ajutor de stat exceptate de la notificare.

Scutirea reclamantei de la plata impozitului pe clădiri şi impozitului pe teren aferente imobilelor situate în incinta Parcului Industrial reprezintă un ajutor de stat care, împreună cu celelalte componente ale schemei de ajutor de stat, nu poate depăşi valoarea estimată a ajutorului de stat stabilită prin Decizia Consiliului Concurenţei nr. 12/09.01.2004 în sumă de 711.270 RON.

Se consideră ajutoare existente măsurile care au fost fie implementate înainte de 10 decembrie 1994, fie cele pentru care Consiliul Concurenţei a emis o decizie de autorizare (înainte de anul 2007), iar Comisia nu a avut nicio obiecţie, în temeiul unor rezerve serioase privind compatibilitatea măsurilor cu Piaţa Comună. Toate măsurile de ajutor de stat care îşi produc efecte şi după data aderării şi care nu îndeplinesc condiţiile stabilite mai sus sunt considerate drept un ajutor nou după aderare, aşa cum sunt şi măsurile de sprijin prevăzute la art. 250 şi 257 din Codul fiscal.

Se poate concluziona că aceste măsuri de sprijin reprezintă ajutor de stat, iar acordarea acestora trebuie sa se facă în concordanţă cu regulile aplicabile în domeniu.

Este adevărat că în art. 250 alin. (1) pct. 9 şi art. 257 alin. (1) lit. l) din Codul fiscal se prevede faptul că nu se datorează impozit, pentru clădirile şi terenurile din parcurile industriale, potrivit legii, însă, aceste dispoziţii nu pot fi interpretate individual, ci trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Codul fiscal, cât şi cu dispoziţiile din Legea 143/1999 şi ulterior ale O.U.G. nr. 117/2006, cât timp exceptările de la plata taxelor şi impozitelor pe clădiri şi terenuri reprezintă ajutor de stat.

Facilităţile fiscale ce îşi au temeiul în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, reprezintă ajutor de stat în sensul art. 87 şi 88 din Tratatul C.E.

Sintagma "potrivit legii" nu se reduce doar la normele care reglementează constituirea şi funcţionarea parcurilor industriale, ci vizează şi dispoziţiile legale referitoare la regimul fiscal aplicabil parcurilor industriale şi prevederile legale în materia ajutorului de stat, astfel cum acesta a fost definit în art. 2 din Legea 143/1999, precum şi actualele dispoziţii privind procedurile naţionale în domeniul ajutorului de stat prevăzute în O.U.G. nr. 117/2006, dispoziţii la care de altfel face trimitere art. 1 alin. (5) din Legea nr. 571/2003.

Mai mult, prevederile art. 286 alin. (6) din Codul fiscal impun o condiţie suplimentară ce trebuie îndeplinită în cazul ajutoarelor de stat date sub forma scutirii de la plata impozitului pe construcţii şi teren, şi anume aprobarea unor astfel de scutiri de către consiliul local, condiţie care nu este îndeplinită în cauză.

Baza de impunere este reprezentată de valoarea clădirilor şi terenurilor pentru care se calculează impozitul. În condiţiile în care în primele decizii nu s-a calculat vreun impozit pentru aceste clădiri şi terenuri rezultă că organele fiscale nu le-au considerat ca făcând parte din baza impozabilă.

În urma inspecţiei fiscale, organele fiscale au concluzionat că aceste clădiri şi terenuri situate în parcul industrial sunt supuse impozitului pe clădiri şi terenuri, astfel că valoarea lor a fost inclusă în baza impozabilă şi asupra lor a fost calculat impozitul pe construcţii şi teren nefiind astfel încălcat principiului încrederii legitime, atâta timp cât există o legislaţie clară care susţine decizia de impunere ulterioară emisă de organele fiscale.

2. Cererea de revizuire

Împotriva Deciziei nr. 577 din 5 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În motivarea cererii de revizuire, revizuenta a arătat în esenţă următoarele:

Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunţarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene, reglementat la art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţia României, republicată."

În legătură cu admisibilitatea acestui nou caz de revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 45/2016 (ANEXA NR. 1), a soluţionat sesizarea Curţii de Apel Cluj-Napoca privind emiterea unei hotărâri prealabile, stabilind că:

- "în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere".

Calea de atac reglementată de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 constituie răspunsul legislativ al României, faţă de obligaţiile impuse statelor membre prin tratate, iar totodată Instrumentul prin intermediul căruia se asigură echilibrul între principiul securităţii juridice a cărui garanţie este autoritatea de lucru judecat şi supremaţia dreptului Uniunii Europene consacrat de art. 148 alin. (2) din Constituţia revizuită în 2003.

Cererea de revizuire este admisibilă:

Cererea de revizuire este formulată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive -Decizia civilă nr. 577/05.02.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dosarul nr. x/2016, prin care s-a rejudecat fondul şi s-a respins acţiunea în anulare formulată de revizuente;

Cererea de revizuire este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ raportat la dispoziţiile art. 509 şi urm. C. proc. civ.

- revizuenta a avut calitatea de reclamantă în dosarul nr. x/2016;

- Cererea de revizuire este formulată în termenul de o lună prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dat fiind faptul că Decizia revizuită a fost comunicată prin poştă la data de 18.11.2021.

Cererea de revizuire este întemeiată:

Încă din start trebuie subliniat, prin raportare la scopul legii, că nicăieri, niciodată, intimata sau instanţele care au pronunţat hotărâri în prezenta cauză nu au reţinut că, revizuenta nu ar fi avut dreptul să beneficieze de scutirea de la plata impozitului pe imobile, întocmai ca alţi rezidenţi ai parcului industrial A., ci doar că nu s-ar fi făcut dovada parcurgerii unei procedurii la capătul căreia să se acorde în concret aceste facilităţi.

Tocmai din acest motiv - pentru că legea nu a fost interpretată prin raportare la scop - s-a ajuns la această interpretare şi aplicare neunitară în timp şi spaţiu a unei facilităţi reglementate printr-o lege - organică - Legea 571/2003, privind Codul fiscal (iniţial-toţi rezidenţii au beneficiat de scutire, pentru ca apoi DITL Sector 6 să impoziteze pe toţi rezidenţii, iar ulterior, unii dintre aceştia să câştige în instanţă dreptul la scutire, iar alţii nu).

Încălcarea competentei exclusive a Comisiei europene de a declara nelegal şi a dispune recuperarea unui ajutor de stat:

Dacă instanţa de recurs a considerat că suntem în situaţia unui ajutor de stat nou, care ar fi trebuit să fie notificat Comisiei Europene şi pentru care trebuie parcursă procedura de autorizare prevăzută de legislaţia specială (O.U.G. nr. 117/2006 şi actele subsecvente, respectiv prevederile TFUE), legea şi consecvenţa ar fi obligat-o să reţină şi ca, pentru recuperarea ajutorului de stat considerat nelegal, este necesară o decizie din partea Comisiei Europene care să declare ajutorul de stat nelegal şi care să dispună recuperarea sa. această autoritate fiind singura competentă să dispună astfel.

Cu toate acestea, instanţa de recurs, de o manieră contrară atât legislaţiei interne, cât şi celei comunitare, reţine că "decizia de impunere nu constituie o măsură de stopare a unui ajutor de stat existent, care să fi încălcat competenţa Comisiei Europene, ci un act administrativ - fiscal emis în limitele de competenţă stabilite de art. 35 din Codul de procedură fiscală" .

În aceste condiţii, instanţa de fond era datoare să aplice textul de lege în integralitatea sa, iar nu trunchiat, urmărind scopul vizat de legiuitor. Avem în vedere dispoziţiile art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006, aplicabile începând cu 01.01.2007 şi în vigoare la momentul acordării facilităţii, potrivit cărora beneficiarul unui ajutor de stat este obligat să ramburseze suma reprezentând echivalentul ajutorului de stat a cărui recuperare a fost dispusă de Comisia Europeană. Furnizorul de ajutor de stat transmite beneficiarului de îndată o copie a deciziei Comisiei Europene şi înştiinţează beneficiarul ajutorului de stat cu privire la obligaţia de rambursare sau recuperare a ajutorului de stat ilegal sau utilizat abuziv, care rezulta din decizia Comisiei Europene.

Or, în speţa de faţă DITL Sector 6 nu a depus nicio decizie emisă de Comisia Europeană şi, mai mult, a iniţiat demersurile împotriva subscriselor în anul 2015 întrucât anterior Curtea de Conturi a României ar fi dispus recuperarea acestor facilităţi acordate societăţilor care deţineau imobile în parcurile industriale.

Sub un al doilea aspect, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din O.U.G. nr. 117/2006, furnizorii de ajutor sunt obligaţi să pună la dispoziţia Consiliului Concu renţei toate datele şi informaţiile necesare pentru monitorizarea ajutoarelor de stat sau de minimis la nivel naţional. Consiliul Concurenţei poate solicita date şi informaţii de la furnizor atunci când, din informaţiile deţinute, rezultă că nu au fost respectate condiţiile de acordare a ajutoarelor de stat sau de minimis, iar în situaţia în care datele şi informaţiile transmise de furnizor nu clarifică aspectele sesizate, Consiliul Concurenţei poate dispune o acţiune de control la întreprinderea beneficiară a măsurii de sprijin, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Echipa de control a Consiliului Concurenţei va fi însoţită de reprezentanţii furnizorului. Concluziile acţiunilor de control ale Consiliului Concurenţei se consemnează într-un raport prin care, dacă este cazul, se va solicita furnizorului să întreprindă măsurile ce se impun pentru a fi asigurată respectarea legislaţiei în domeniul ajutoarelor de stat.

Consiliul Concurenţei emite decizii de stopare sau recuperare a ajutoarelor de minimis. Deciziile emise de Consiliul Concurenţei reprezintă titlu executoriu. Decizia Consiliului Concurenţei se transmite, împreună cu confirmarea de primire de către beneficiari, în vederea recuperării ajutoarelor de minimis, organelor fiscale din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Or, în speţa de faţă, DITL Sector 6 nu a prezentat nicio decizie a Consiliului Concurenţei din care să rezulte obligaţia de rambursare, deşi decizia de impunere este bazată exclusiv pe pretinsul caracter de ajutor de stat ilegal al sumelor reprezentând impozit pe teren şi pe clădiri de care revizuenta a fost scutită, în baza art. 257 şi 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003.

Fată de aceste considerente, instanţa de recurs ar fi trebuit să constate, mergând pe raţionamentul utilizat, că DITL Sector 6 nu se poate substitui nici Comisiei Europene si nici Consiliului Concurentei în emiterea deciziei prin care se stabileşte caracterul legal sau ilegal al ajutorului, rolul DITL Sector 6 fiind acela de a comunica beneficiarului ajutorului decizia organului competent din care rezultă acest caracter, respectiv de a prezenta Consiliului Concurentei informaţiile solicitate si de a implementa măsurile eventual dispuse de acesta.

Încălcarea principiilor proporţionalitaţii, securităţii si încrederii legitime (întemeiată pe aplicarea unitară şi predictibilitatea normei) reglementate la nivel european si confirmate prin deciziile CJUE

Sub un prim aspect, a arătat pe parcursul judecăţii în fond, dar şi în faza recursului că este neîntemeiată critica DITL Sector 6 referitoare la interpretarea si aplicarea pretins eronată a dispoziţiilor art. 250 si 257 din Codul fiscal 2003, desprinsă din înţelegerea şi aplicarea sintagmelor "prin efectul legii" şi "potrivit legii", deoarece:

În primul rând, sintagma "potrivit legii" inserată la finalul pct. 9 al art. 250 alin. (1) Codul fiscal 2003, respectiv la lit. l) a art. 257 alin. (1) din Codul fiscal 2003 are semnificaţia că scutirea se aplică imobilelor situate în parcurile industriale, constituie, potrivit legii, iar nu că scutirea prevăzută de Codul fiscal 2003 (ca o excepţie, fără alte limitări) ar fi condiţionată de alte acte normative sau proceduri, astfel că s-ar acorda potrivit legii, cum a reţinut instanţa de recurs.

În al doilea rând, contrar raţionamentului DITL Sector 6 care consideră că interpretarea acesteia este cea care face ca textul de lege să producă un efect, ar însemna că sintagma "prin efectul legii" din cuprinsul art. 250 alin. (1) din Codul fiscal 2003, adică de drept, nu ar mai avea nicio aplicabilitate, din moment ce scutirea s-ar acorda doar dacă s-ar face dovada îndeplinirii altor condiţii, prevăzute în alte acte normative, iar nu exclusiv în baza dovedirii situării imobilului în incinta unui parc industrial. Or, o normă trebuie interpretată în sensul ca aceasta produce un efect, iar nu în sensul în care nu ar produce niciunul.

În al treilea rând, contrar susţinerilor DITL Sector 6 şi ale instanţei de recurs, interpretarea intimatelor a fost confirmată de jurisprudenţa instanţelor naţionale. Exemplificăm în acest sens cu extrase atât din perioada anterioară perioadei controlate (2008-2009), cât şi de dată foarte recentă (2020-2021):

Sub un al doilea aspect, cu privire la cadrul legal existent, din perspectiva predictibilităţii normei, la momentul constituirii parcului industrial A., detaliat anterior, se impun cel puţin 2 precizări:

În primul rând, faptul că în Codul fiscal 2003, legiuitorul român a legiferat scutirea totală de la plata impozitului pe imobilele din parcurile industriale, fără vreo condiţionare din partea autorităţilor locale;

În al doilea rând, faptul că în O.G. nr. 65/2001, erau reglementate doar reduceri de impozite locale şi alte facilităţi, însă doar dacă acestea erau acordate de autorităţile locale; altfel spus, autoritatea locală trebuia să aprobe aceste facilităţi, în urma parcurgerii unei proceduri administrative, circumstanţiere pe care nu o regăsim în Codul fiscal.

Revizuenta a mai arătat că, din moment ce scutirea s-a aplicat unitar si celorlalţi rezidenţi ai Parcului industrial A., pentru perioada 2004-2014, pentru ca apoi DITL Sector 6 să revină şi să stabilească obligaţii fiscale suplimentare şi majorări de întârziere pentru trecut, pentru ca apoi instanţele de cel mai înalt rang din ţară să aibă interpretări diferite asupra aceleiaşi probleme de drept, este evident că acesta este un exemplu de manual pentru încălcarea principiului aplicării unitare a legislaţiei fiscale, precum şi proporţionalitatea, securitatea juridică şi încrederea legitimă.

Faţă de toate aceste aspecte, solicită admiterea cererii de revizuire.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 raportat la disp. Art. 509 şi urm. C. proc. civ. .

3. Apărările formulate în cauză

Intimata Direcţia Generală de Impozite şi Taxe Locale Sector 6 Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, solicitând respingerea acesteia, întrucât cererea de revizuire nu întruneşte condiţiile de admisibilitate, întrucât se tinde la o critică pe fond a soluţiei care se bucură de autoritate de lucru judecat.

4. Considerentele Înaltei Curţi asupra cererii de revizuire

Examinând decizia a cărei revizuire se solicită, prin prisma criticilor invocate prin cerere, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivul de revizuire prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legiuitorul român permite revizuirea hotărârilor definitive pronunţate de instanţele de contencios administrativ atunci când acestea au fost pronunţate cu încălcarea principiului priorităţii dreptului Uniunii Europene.

Interpretarea şi aplicarea motivului de revizuire prevăzut la art. 21 din Legea contenciosului administrativ trebuie să ţină seama de jurisprudenţa obligatorie a instanţei supreme, care a statuat prin Decizia nr. 45/2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 386/23.05.2017, următoarele:

"În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (2) teza 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, cererea de revizuire este admisibilă în baza unor decizii ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, indiferent de momentul pronunţării acestora şi de împrejurarea invocării sau nu în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere.

78. Nu este necesar ca partea să fi invocat în cursul soluţionării procesului încălcarea vreunui text din dreptul european, însă trebuie să fi invocat dreptul subiectiv ocrotit de dreptul european, chiar dacă nu s-a referit la incompatibilitatea normei interne cu dreptul european. Este inadmisibil ca, sub cuvânt de prioritate a dreptului european, să se invoce în revizuire un motiv de nelegalilate cu totul nou, întrucât se opune caracterul extraordinar al căii de atac.

79. Motiv al revizuirii întemeiate pe art. 21 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 554/2004 îl constituie calificarea juridică a faptelor prin prisma normei de drept european incidente sau a interpretării acesteia rezultate dtntr-o hotărâre CJUE, iar nu faptele deduse judecăţii, care reprezintă un element imutabil ai litigiului (...).

83. În acelaşi fel este lipsită de relevanţă neinvocarea în litigiul de bază a dispoziţiilor de drept european preexistente, presupus încălcate prin hotărârea a cărei revizuire se cere, întrucât, potrivit principiului iura novit curia, consacrat de art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., judecătorul, respectând limitele învestirii sale, este în drept, în virtutea prerogativelor sale jurisdicţionale, să dea cererii calificarea juridică exactă şi să facă aplicarea normelor juridice incidente. Instanţa trebuie să aplice dreptul, care îi este cunoscut, inclusiv dreptul european şi hotărârile interpretative ale CJUE, care au caracter obligatoriu pentru instanţele statelor membre şi se bucură de prioritate în aplicare, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie".

În consecinţă, examenul juridic de admisibilitate a prezentei căi de retractare presupune existenţa unei incompatibilităţi între raţionamentul juridic aplicat de hotărârea revizuită şi necesitatea preeminenţei dreptului Uniunii Europene, garantată de art. 148 al Constituţiei României, preeminenţă raportată atât la conţinutul tratatelor şi al actelor de drept derivat adoptate la nivelul Uniunii Europene, cât şi la modul în care aceste norme europene sunt interpretate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Noţiunile de "aplicabilitate a dreptului UE" şi "implementare a dreptului UE" au un înţeles autonom care trebuie analizat prin raportare la vasta jurisprudenţă a CJUE.

Pentru a stabili dacă dreptul european este aplicabil într-o cauză, trebuie să existe un anumit grad de apropiere între situaţia juridică din litigiu şi dreptul european. Apropierea situaţiei de dreptul european trebuie să fie analizată în conformitate cu jurisprudenţă CJUE.

În speţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că, revizuenta susţine prin argumentele invocate, cel puţin parţial, că instanţa de recurs ar fi pronunţat hotărârea care face obiectul revizuirii cu încălcarea prevederilor dreptului UE, astfel că, revizuirea este admisibilă.

Din considerentele deciziei a cărei revizuire se solicită, reiese că, problema de drept, care a determinat soluţia pronunţată de ÎCCJ se referă la legislaţia internă, într-un domeniu care excede aplicării TFUE, şi anume impozitarea terenurilor şi construcţiilor şi îndeplinirea condiţiilor referitoare la scutirea de la această impozitare, respectiv, aplicarea greşită de către prima instanţă a prevederilor art. 250 alin. (1) pct. 9 din Codul fiscal 2003. Compatibilitatea unui eventual ajutor de stat, odată acordat, cu dreptul UE nu a făcut obiectul preocupării instanţei decât în mod subsidiar, sub aspectul procedurii, chestiunea de fond neavând, de altfel, nicio pertinenţă privind soluţionarea cauzei.

Sunt neîntemeiate criticile privind încălcarea competenţelor Comisiei Europene de a declara şi a dispune recuperarea unui ajutor de stat. În speţă, în mod corect instanţa de recurs a reţinut că, organul fiscal a emis o decizie de impunere, şi nu o decizie de recuperare a unui ajutor de stat, întrucât un asemenea ajutor nu a fost acordat.

Un ajutor de stat nu poate fi acordat, deci nu poate exista, decât cu parcurgerea unei proceduri legal reglementate.

Atât timp ajutorul de stat nu a fost acordat, reiese astfel că, organul fiscal nu a încălcat competenţele Comisiei Europene.

Aşadar, instanţa de recurs, în mod corect a reţinut că, prin emiterea deciziei de impunere nu s-a constatat vreo acordare nelegală a ajutoarelor de stat şi nu s-a dispus vreo recuperare a acestuia, aşa cum susţine revizuenta, ci s-a efectuat o impunere în conformitate cu art. 35 din O.G. nr. 92/2003 în limita termenului de prescripţie de 5 ani, conform art. 91 alin. (1) din acelaşi act normativ (în vigoare la momentul emiterii deciziei), ca urmare a neplăţii impozitului.

Concluzionând, reiese că, motivul de revizuire referitor la nerespectarea competenţelor exclusive ale Comisiei europene de a declara nelegal un ajutor de stat şi de a dispune recuperarea acestuia este nefondat.

Referitor la susţinerile revizuentei, cu privire la corecta interpretare a prevederilor Codul fiscal, Înalta Curte reţine că sunt lipsite de pertinenţă pentru calea de atac a revizuirii, la fel cum este şi argumentul referitor la substituirea DITL Sector 6 în atribuţiile Consiliului Concurenţei, întrucât nu constituie argumente pertinente, pentru cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, susţinerile referitoare la neaplicarea corectă a prevederilor de drept intern sau cele referitoare la greşita apreciere a situaţiei de fapt.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, sunt neîntemeiate susţinerile revizuentei referitoare la nerespectarea principiilor proporţionalităţii, securităţii şi încrederii legitime reglementate la nivelul UE în raport de interpretarea dispoziţiilor art. 250 şi art. 257 Codul de procedură fiscală 2003.

Aceste principii ale dreptului UE, în caz de nerespectare, pentru a constitui motive de natură să conducă la revizuirea deciziei instanţei de recurs, trebuie invocate prin raportare la o materie în care competenţa statului membru este cel puţin partajată cu cea a Uniunii. Or, materia reglementării impozitului pe clădiri şi terenuri ţine de suveranitatea fiscală a statului membru.

Mai mult, Înalta Curte observă că, nu au fost încălcate principiile securităţii juridice şi încrederii legitime. Principiul securităţii juridice face parte din ordinea juridică comunitară şi trebuie respectat atât de instituţiile uniunii, cât şi de statele membre, atunci când acestea îşi exercită prerogativele conferite de directivele comunitare.

Acest principiu este asociat cu principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenţei CJUE, principiul încrederii legitime impune ca legislaţia să fie clară, predictibilă, unitară şi coerentă. Potrivit interpretării CJUE, principiul securităţii juridice nu trebuie înţeles ca opunându-se unei practici administrative a autorităţilor fiscale naţionale, care constă în revocarea unei decizii prin care acestea au recunoscut persoanei impozabile un drept solicitându-i, în urma unei noi inspecţii o anumită taxă şi majorări de întârziere.

Prin urmare, în lipsa dovedirii prealabile a unui element care să atragă incidenţa dreptului UE, invocarea principiilor proporţionalităţii, securităţii şi încrederii legitime este lipsită de pertinenţă în calea de atac a revizuirii întemeiate pe prevederile art. 21 din Legea 554/2004.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în revizuire

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 21 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 513 C. proc. civ., va respinge cererea de revizuire ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. S.A. împotriva Deciziei nr. 577 din 5 februarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pronunţate în dosarul nr. x/2016, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.