Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 3434/2022 AI generated

Court of Accounts control decisions partially annulled; social-contribution recovery void, illegal advisor hiring upheld.

Case Number Decizia nr. 3434/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice dismissed both the principal appeal by the Court of Accounts and the incidental appeal by the Superior Council of Magistracy, upholding the first-instance judgment that partially annulled the challenged control decisions; the Court also rejected as late the new grounds raised by the Court of Accounts in its reply. The dispute concerned an administrative action by the Superior Council of Magistracy seeking partial annulment of a Court of Accounts audit decision and related order, which had found unlawful social contribution calculations for salaries paid under court judgments and unlawful hiring of non-legal staff as presidential advisors, ordering recovery of funds. The Court held that the measure regarding social contributions was unlawful because the methodological rules the audit relied on had been definitively annulled as contrary to the Fiscal Code, and under the principle of normative hierarchy laws prevail over subordinate regulations; the measure ordering recovery of salary payments was unlawful solely because of the fiscal amnesty under Art. 2(1) of Law No. 124/2014, which constitutes an objective cause extinguishing the obligation to recover such sums; however, the Court upheld the finding that the hiring violated Art. 14 of Law No. 284/2010, which expressly requires legal studies for presidential advisors, and rejected claims that no prejudice existed or that annulled plenary decisions only had prospective effect.

Legislator headnote

AI generated

art. 14 din Legea nr. 554/2004, art. 23 din Legea nr. 554/2004, art. 14 din Legea nr. 284/2010, art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ, art. 70 alin. (3) din Legea nr. 304/2004; Court of Accounts control decisions partially annulled; social-contribution recovery void, illegal advisor hiring upheld: The dispute concerned an administrative action by the Superior Council of Magistracy seeking partial annulment of a Court of Accounts audit decision and related order, which had found unlawful social contribution calculations for salaries paid under court judgments and unlawful hiring of non-legal staff as presidential advisors, ordering recovery of funds. The Court held that the measure regarding social contributions was unlawful because the methodological rules the audit relied on had been definitively annulled as contrary to the Fiscal Code, and under the principle of normative hierarchy laws prevail over subordinate regulations; the measure ordering recovery of salary payments was unlawful solely because of the fiscal amnesty under Art. 2(1) of Law No. 124/2014, which constitutes an objective cause extinguishing the obligation to recover such sums; however, the Court upheld the finding that the hiring violated Art. 14 of Law No. 284/2010, which expressly requires legal studies for presidential advisors, and rejected claims that no prejudice existed or that annulled plenary decisions only had prospective effect.

Keywords

AI generated
procedural rules action for annulment effects of an annulling judgment social audit action by staff fiscal law

Cited Legislation

AI generated
art. 14 din Legea nr. 554/2004
15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.
art. 23 din Legea nr. 554/2004
Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr.
art. 14 din Legea nr. 284/2010
În acelaşi sens s-a reţinut că nici una dintre persoanele angajate în funcţia de consilieri ai Preşedintelui, nu avea studii superioare juridice, sens în care au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 284/2010.
art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014
II.7 din decizie, apreciind că măsura este nelegală şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ
În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.
art. 70 alin. (3) din Legea nr. 304/2004
1076 din dala de 30/11/2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "La cabinetul preşedintelui funcţionează un director de cabinet, cu rangul de magistrat-asistent şef, ale cărui atribuţii sunt stabilite prin fişa postului de către preşedinte", precum şi art. 70 alin.
art. 58 din Legea nr. 317/2004
În conformitate cu prevederile art. 58 din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "Consiliul Superior al Magistraturii dispune de un aparat tehnic administrativ propriu".
art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004
Potrivit art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "statele de funcţii şi de personal se aprobă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limitele bugetului".

Cited Case Law

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004

Legal basis for dismissing the appeals as unfounded on the merits.

Art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

Procedural rule applied for adjudicating and rejecting the appeals.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ground of cassation invoked by the parties and assessed to dismiss the appeals.

Art. 451 C. proc. civ.

Basis for rejecting the claim for litigation costs after the loss.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 09.01.2015, sub nr. x/2015, reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat anularea parţială a încheierii nr. 45/18.12.2014 şi a Deciziei nr. XII/13/27.10.2014/D1, anume a constatărilor înscrise la pct. 5 şi 6 şi a măsurilor corespondente de la pct. I.4 şi II.7 din dispozitiv şi suspendarea executării măsurilor pct. I.4 şi II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă a cauzei, conform art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 318 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015 s-a admis cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României; s-au anulat constatările de la pct. 5 şi 6, respectiv măsurile aferente de la pct. I.4 şi II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1 emisă de Curtea de Conturi - Departamentul XII, şi încheierea nr. 45/18.12.2014, în ceea ce priveşte respingerea contestaţiei formulate împotriva acestora.

3. Calea de atac exercitată în cauză

3.1. Recursul formulat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României

Pârâta Curtea de Conturi a României a formulat recurs împotriva sentinţei de mai sus, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii pronunţate şi în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă la pct. I.4 din decizie este nelegală dat fiind faptul că s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea dispoziţiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât încalcă prevederile art. 296 indice 18 alin. (5) şi (5) indice 1 din Titlul IX 2 (Contribuţii sociale obligatorii) al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora contribuţiile sociale datorate potrivit legii se calculează şi se reţin la data efectuării plăţii, în conformitate cu dispoziţiile legale in vigoare la data plăţii, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni şi cu aplicarea cotelor de contribuţii în vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile.

Pârâta a considerat că soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală. Faptul că, ulterior auditului efectuat de Curtea de Conturi, dispoziţiile de la pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal şi pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5) indice 1 Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, au fost anulate de către instanţa de judecată, nu afectează legalitatea actului de control întocmit de Curtea de Conturi. La momentul întocmirii raportului de audit, respectiv pe toată perioada de soluţionare a plângerii prealabile formulată de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei, actul normativ care a stat la baza constatării era în vigoare şi a produs efecte.

La acel moment nu era înregistrat pe rolul instanţei de judecată vreo cerere având ca obiect anularea pct. 27 şi 28 din H.G. nr. 44/2007. Or, Curtea de Conturi nu se poate pronunţa cu privire la legalitatea sau nu a unei dispoziţii legale, atribuţiile sale fiind de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public. Din perspectiva Legii nr. 554/2004, singura competentă să se pronunţe cu privire la legalitatea unor dispoziţii legale cuprinse într-o hotărâre de Guvern este instanţa de judecată.

Or, potrivit pct. 230 din RODAS, auditori publici externi din cadrul structurilor de specialitate ale Curţii de Conturi care au participat la acţiunea de control, procedează la verificarea modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie. Astfel, cu ocazia verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie- auditorii publici externi au posibilitatea să constate faptul că dispoziţiile pct,27 şi pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 au fost anulate de către instanţă, iar în raport de această situaţie vor verifica modul în care entitatea respectivă a înţeles să ducă la îndeplinire măsura.

Mai mult decât atât, în raport de situaţie de fapt mai sus descrisă, instanţa, în mod nelegal, nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare potrivit cărora "Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

Or, în cauza de faţă, misiunea de audit s-a desfăşurat înainte ca instanţa de judecată să dispună anularea pct. 27 şi 28 din H.G. nr. 44/2004 sens în care, la momentul efectuării auditului dispoziţiile legale avute în vedere erau în vigoare şi îşi produceau efectele. In situaţia dată, întrucât actul administrativ cu caracter normativ, al cărui scop este acela de a asigura executarea legii în aplicarea căreia este emis, destinatarul legii avea obligaţia de a respecta în mod prioritar actul normativ. Faptul că ulterior acţiunii de audit dispoziţiile legale au fost anulate de către instanţa de judecată nu justifică, nu constituie un motiv de nelegalitate a măsurii dispuse, cu atât mai mult cu cât această măsură a fost suspendată până la soluţionarea pe fond a cauzei.

Referitor la constatarea de la pct. 6 şi măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1, s-a arătat că echipa de audit a constatat că, urmare anulării Hotărârilor Plenului CSM, prin care au fost înfiinţate posturile de consilier pe lângă cabinetele membrilor CSM, la nivelul entităţii au fost luate măsuri în sensul modificării în mod corespunzător a Regulamentului de organizare şi funcţionare, însă nu au fost dispuse măsuri în vederea recuperării sumelor, reprezentând drepturi de personal plătite fără bază legală.

Astfel, în cazul personalului angajat cu contract individual de muncă au fost acordate drepturi de personal în sumă de 40.262 Iei. Astfel, în cazul celor trei persoane angajate cu contract individual de muncă, pe posturile vacante şi transformate în posturi de consilier al preşedintelui CSM conform hotărârilor Plenului CSM, nu au fost respectate prevederile Legii nr. 53/2003 - Codului Muncii privind angajarea, respectiv: inexistenţa unor proceduri din care să transpară criteriile de selecţie, inclusiv competenţele şi calificările profesionale; inexistenţa fişa postului, document în care sunt precizate atribuţiile postului respectiv şi care este obligatoriu.

În acelaşi sens s-a reţinut că nici una dintre persoanele angajate în funcţia de consilieri ai Preşedintelui, nu avea studii superioare juridice, sens în care au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 284/2010.

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a respins apărările reclamantului, reţinând că, personalul contractual angajat nu avea studii superioare juridice, aspect confirmat atât în contestaţia formulată de conducerea CSM, cât şi în cererea de chemare în judecată.

Deşi legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai Preşedintelui CSM, este esenţial ca persoanele angajate în funcţia de consilier să aibă studii superioare juridice, şi nu în domeniul comunicării şi relaţiilor publice.

Deşi pe fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut că abaterea constatată de Curtea de Conturi este legală şi temeinică, a dispus anularea măsurii pe considerentul că extinderea perioadei supuse verificării şi a obiectivelor controlului nu a respectat prevederile referitoare la solicitarea notei de relaţii de la ordonatorul de credite din anul 2011, lipsa de claritate a măsurii conjugată cu existenţa unei dispoziţii legale de exonerare de la obligaţia de recuperare a prejudiciului.

Din perspectiva acestor considerente, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică având în vedere mai multe considerente.

Referitor la extinderea perioadei supuse verificării, instanţa de fond în mod nelegal a apreciat că deşi perioada supusa verificării nu a fost extinsă în mod efectiv, prin emiterea unui act cu un conţinut clar şi previzibil, în fapt, prin constatarea de la punctul 6 s-a reţinut efectuarea unor cheltuieli de personal în cursul anilor 2011-2012, cheltuieli apreciate ca fiind efectuate fără bază legală şi cu privire la care s-a dispus recuperarea, potrivit măsurii de la punctul II.7 din decizie. Or, aspectele referitoare la extinderea perioadei de control se regăsesc în delegaţiile auditorilor publici externi, de la filele x voi. 1 care cuprind menţiunea posibilităţii extinderii perioadei.

Mai mult decât atât, potrivit pct. 109 din RODAS, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, fără a mai fi necesară obţinerea avizului şefului departamentului coordonator al acţiunii, dacă pe parcursul acţiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: a) nestabilirea, neevidenţierea şi neîncasarea la termen a drepturilor de creanţă cuvenite entităţii şi bugetelor publice (clienţi, dividende, impozite, taxe, contribuţii etc); b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

Referitor la lipsa de claritate a măsurii, instanţa de fond a reţinut că constatarea menţionată la punctul 6 din decizie s-a făcut cu nerespectarea prevederilor legale privind solicitarea notelor de relaţii de la persoana care asigura conducerea entităţii în perioada verificată, fiind totodată încălcat dreptul la apărare al acestei persoane situaţie ce este, în mod evident, de natură să o prejudicieze, în condiţiile în care aceasta ar putea fi ţinută răspunzătoare pentru prejudiciul constatat.

Un astfel de argument nu este suficient să conducă la anularea măsurii cu atât mai mult cu cât acesta nu vizează un interes imediat, direct şi personal al reclamantului şi cu atât mai mult să afecteze legalitatea actului administrativ. Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizie este clară, raţionamentul în baza căruia echipa de audit a reţinut în conţinutul măsurii principiul dreptului muncii este acela că persoana care a prestat munca are dreptul la remunerarea acesteia, însă această situaţie care a generat un prejudiciul în bugetul entităţii nu poate rămâne fără consecinţe, în condiţiile în care angajarea personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la Cabinetul Preşedintelui CSM, s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale.

Pe de altă parte, instanţa de fond în mod nelegal a anulat măsura dispusă la pct. II.7 din decizie, apreciind că măsura este nelegală şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014.

Or, chiar în considerentele acestei soluţii, instanţa a reţinut că cheltuielile de personal efectuate reprezintă consecinţa aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanţă; pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014, nu sunt aplicabile. Legea face vorbire strict la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, şi nicidecum prin acte administrative, întrucât cheltuielile de personal efectuate fără bază legală reprezintă consecinţa aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanţă.

Personalul contractual a fost plătit pentru munca depusă în baza unor ordine de încadrare, emise conform hotărârilor Plenului CSM. Mai mult, iniţiatorii propunerii legislative, în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 124/2014, au motivat în expunerea de motive schimbările legislative intervenite în ultimii ani în domeniul salarizării bugetarilor, aplicarea neunitară a acestora, legislaţia ambiguă în ceea ce priveşte plăţile compensatorii, precum şi condiţiile de muncă ale salariaţilor, situaţii diferite de cele în cauză.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

3.2. Recursul formulat de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident împotriva sentinţei, solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte considerentele referitoare la încălcarea de către reclamant a prevederilor art. 14 din Legea nr. 284/2010.

În motivarea cererii de recurs incident, s-au arătat următoarele:

Contrar celor reţinute de instanţa de fond, angajarea consilierilor de la cabinetul preşedintelui - personal contractual, pentru perioada în care aceştia au desfăşurat activităţi specifice funcţiei deţinute, a fost făcută în strictă concordanţă cu prevederile legale incidente, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 14 din Legea nr. 284/2010.

Prin urmare, legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, ca funcţie specifică.

Pe cale de consecinţă, art. 14 din Legea nr. 284/2010 poate fi aplicat în coroborare cu dispoziţiile referitoare la funcţia de consilier din cuprinsul actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Ministerului Justiţiei. Un exemplu în acest sens este art. 13 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 1076 din dala de 30/11/2005, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia "La cabinetul preşedintelui funcţionează un director de cabinet, cu rangul de magistrat-asistent şef, ale cărui atribuţii sunt stabilite prin fişa postului de către preşedinte", precum şi art. 70 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară conform căruia "în activitatea sa, procurorul general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ajutat de 3 consilieri."

Recurenta a apreciat că este total eronată susţinerea în sensul că prin salarizarea celor trei persoane angajate cu contract individual de muncă în funcţia de consilier al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, s-ar fi creat un prejudiciu material cert pentru bugetul de stat.

Dimpotrivă, se susţine lipsa oricărui prejudiciu adus bugetului de stat în condiţiile în care cele trei persoane, deşi angajate în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 284/2010, în fapt au fost salarizate potrivit Anexei nr. 1, Capitolul II, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire la prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 42/2011 şi ministrului finanţelor publice nr. 77/2011, în mod similar personalului contractual din aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii, aşa cum rezultă de altfel din analiza comparativă a deciziilor de încadrare ataşate la dosar (a se vedea în acest sens, spre ex. decizia nr. 123/2011 sau decizia nr. 138/2011 privind alte două persoane angajate pe posturi de personal contractual, al căror salariu de încadrare este de 2769 RON, identic cu cel stabilit pentru cei trei consilieri ai preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii).

În conformitate cu prevederile art. 58 din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "Consiliul Superior al Magistraturii dispune de un aparat tehnic administrativ propriu". De asemenea, art. 62 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că "structura organizatorică a aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii se stabileşte prin hotărâre a plenului, în limitele bugetului", iar potrivit art. 65 (în forma de la momentul în discuţie) "numărul de posturi necesar funcţionării aparatului Consiliului Superior al Magistraturii se stabileşte prin hotărâre a plenului, în limitele bugetului".

Potrivit art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004 (în forma în vigoare la data angajării celor trei persoane) "statele de funcţii şi de personal se aprobă de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în limitele bugetului".

In acest context, încadrarea celor trei consilieri ai preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii pe posturi de personal contractual s-a realizat cu respectarea numărului maxim de posturi al Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi cu structura organizatorică a aparatului propriu, aşa cum acestea au fost aprobate prin hotărâri ale plenului, potrivit prevederilor legale menţionate anterior.

Astfel, cele trei persoane au fost încadrate pe trei posturi de personal contractual vacante şi finanţate ce făceau parte din structura organizatorică a aparatului propriu, statele de funcţii şi de personal ale Consiliului Superior al Magistraturii fiind modificate în acest sens prin Hotărârea CSM nr. 50/21.01.2010, respectiv Hotărârea CSM nr. 508/21.07.2011, hotărâri adoptate de Plen în exercitarea atribuţiilor legale prevăzute de art. 63 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, citate mai sus.

Prin urmare, nu prezintă relevanţă împrejurarea că prin sentinţa civilă nr. 2525/6.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VlII-a contencios administrativ şi fiscal au fost anulate Hotărârea CSM nr. 399/2007 şî Hotărârea CSM nr. 570/2011, deoarece, în concret, cei trei au fost angajaţi ca personal contractual în aparatul tehnic al Consiliului (şi doar repartizaţi în interiorul aparatului, potrivit nevoilor specifice) fiind de altfel salarizaţi similar tuturor persoanelor care ocupă astfel de posturi, iar nu potrivit art. 14 din Legea nr. 284/2010 (cu indemnizaţie de încadrare la nivelul funcţiei de preşedinte de curte de apel).

Potrivit prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 prin care a fost completat şi modificat Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului nr. 326/2005 are caracterul unui act administrativ normativ, prin acesta aducându-se modificări şi respectiv completări la nivelul legislaţiei secundare.

În considerarea prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, sus evocat, anularea acestei hotărâri printr-o hotărâre judecătorească definitivă şî irevocabilă, produce efecte numai pentru viitor, fără a fi afectată în vreun fel situaţia existentă până la momentul în care s-a dispus irevocabil anularea actului.

În ceea ce priveşte Hotărârea Plenului nr. 570/29.08.2011, prin care a fost aprobată constituirea cabinetului preşedintelui, vicepreşedintelui şi membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi propunerile privind modalitatea de ocupare a posturilor din cabinetele membrilor aleşi ai Consiliului care au statutul de demnitari, această hotărâre are caracterul unui act subsecvent în raport de Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007, fiind emisă în baza acestei din urmă hotărâri.

Prin urmare, anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 a atras şi anularea Hotărârii Plenului nr. 570 din 29 august 2011, ca act subsecvent, efectele primei hotărâri, care se produc, după cum am expus mai sus, numai pentru viitor, extinzându-se şi cu privire la actul subsecvent.

Faţă de argumentele prezentate, se apreciază că nu trebuie luate măsuri în vederea recuperării şi virării la bugetul de stat a cheltuielilor de personal determinate de finanţarea posturilor din cabinetele membrilor aleşi ai Consiliului care au statutul de demnitari şi cu atât mai puţin pentru cele trei persoane angajate cu contract individual de muncă pe funcţia de consilier al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii (pentru care există dispoziţie legală expresă privind angajarea şi salarizarea lor).

Pe de altă parte, ulterior pronunţării hotărârilor judecătoreşti în discuţie, Consiliul Superior al Magistraturii a întreprins toate măsurile necesare pentru respectarea acestora, sens în care s-a dispus încetarea numirii în funcţia de consilier la cabinetele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

In ceea ce priveşte procedura de selecţie pentru cele trei persoane numite în funcţia de consilier al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, angajarea lor s-a realizat în considerarea specializării lor, raportat la nevoile cabinetului preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii la acea dată, nefiind prevăzută o procedură de selecţie în acest sens.

Prin urmare, pentru numirea sau eliberarea din funcţie a acestor persoane, este suficientă propunerea în acest sens a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii. In acest sens, cele trei persoane au fost angajate pe posturi de personal contractual dată fiind specializarea lor în domeniul comunicării şi al relaţiilor publice, o asemenea expertiză fiind mai mult decât utilă preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în realizarea atribuţiilor sale de reprezentare a Consiliului Superior al Magistraturii în relaţiile interne şi internaţionale.

In ce priveşte susţinerea în sensul că cele trei persoane nu puteau fi angajate dată fiind lipsa studiilor lor juridice de specialitate, se arată că, tocmai urmare a acestei situaţii, persoanele în cauză nu au fost salarizate potrivit prevederilor art. 14din Legea nr. 284/2010, ci în mod similar întregului personal contractual din aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii, şi anume potrivit Anexei nr. 1, Capitolul 11, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire Ia prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 42/2011 şi ministrului finanţelor publice nr. 77/2011, în aceste condiţii, aşa cum am arătat, neputându-se reţine existenţa unui prejudiciu.

Recurenta a arătat că, în considerarea acestor dispoziţii legale, nu poate fi pretinsă restituirea sumelor de bani plătite cu titlu de remuneraţie persoanelor numite în funcţia de consilier la cabinetele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (şi cu atât mai puţin pentru consilierii preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, în privinţa cărora art. 14 din Legea nr. 284/2010 prevede expres salarizarea lor), pentru perioada în care acestea au desfăşurat activităţi specifice acestei funcţii.

De asemenea, se poate observa din cuprinsul acestui articol faptul că, deşi legea permite angajarea unor consilieri la cabinetul preşedintelui, în calitate de personal contractual cu studii superioare juridice, această normă nu interzice/exclude angajarea unor consilieri de altă formaţie, în funcţie de nevoile cabinetului, în limita organigramei şi a bugetului alocat.

In sprijinul acestei argumentaţii aduce recurenta şi prevederile art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare, în prezent conform O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În drept, au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Întâmpinarea depusă de reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la recursul depus de pârâta Curtea de Conturi, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce priveşte pretinsa nelegalitate a soluţiei instanţei de fond cu privire la analiza măsurii dispuse de recurentă la pct. I.4, s-a arătat că argumentele recurentei nu pot fi reţinute, întrucât orice autoritate publică are competenţa să interpreteze şi să aplice legea, în raport de prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, atunci în vigoare, care prevedeau că "(3) In materie fiscală, dispoziţiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispoziţiile Codul fiscal."

Având în vedere că modul de interpretare cu privire la aplicarea pct. 27 şi 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 a fost confirmat şi de către instanţa judecătorească, este evident că măsura dispusă de către Curtea de Conturi la pct. 1.4 din Decizia nr. XII/2014, apare ca nelegală, instituţia de control având aceeaşi obligaţie, de a interpreta şi aplica corect Codul fiscal, în raport de prevederile art. 1 alin. (3), sus-menţionate.

În ceea ce priveşte criticile recurentei privind soluţia instanţei de fond care a reţinut nelegalitatea măsurii dispuse de Curtea de Conturi la pct. II.7 din aceeaşi decizie, nici acestea nu pot fi reţinute, raportat la nerespectarea de către auditorii Curţii a dispoziţiilor pct. 50 alin. (3), pct. 58, pct. 59 şi pct. 62 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010.

Se observă că echipa de control a extins perioada supusă verificării şi obiectivelor controlului, fără a dispune de o delegaţie în acest sens, avizată şi aprobată de conducerea structurii de specialitate şi fără a modifica în mod corespunzător planul de control, astfel încât să rezulte în mod concret care este situaţia vizată prin extinderea verificărilor. De asemenea, prevederile art. 101-105 din regulamentul sus-menţionat au fost încălcate prin faptul că ordonatorului de credite din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii din anul 2011 nu i s-a respectat dreptul de a oferi informaţii pentru a clarifica împrejurările şi cauzele care au condus la apariţia "deficienţelor", nefiind solicitată vreo notă de relaţii.

Or, art. 35 alin. (2) lit. g) pct. iv) din regulament prevede un principiu fundamental al activităţii de control, potrivit căruia auditorii publici externi sunt obligaţi să manifeste rigurozitate şi perseverenţă în examinarea aspectelor controlate/auditate şi în obţinerea informaţiilor.

De asemenea, în mod corect instanţa de fond a reţinut că măsurile dispuse de către Curtea de Conturi trebuie să fie clare şi precise, astfel să fie înlăturat riscul oricărui dubiu rezonabil de interpretare în ceea ce priveşte modalitatea concretă de aducere la îndeplinire, mai ales că nerecuperarea prejudiciilor constituie infracţiune, potrivit legii.

In concret, recurenta a impus recuperarea şi virarea la bugetul de stat a cheltuielilor de personal efectuate fără bază legală, respectiv în cazul personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la cabinetul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi regularizarea contribuţiilor sociale, având în vedere pe de o parte principiul dreptului muncii conform căruia persoana care a prestat munca are dreptul la remunerarea acesteia, iar pe de altă parte, consecinţa aplicării hotărârilor Consiliului Superior al Magistraturii anulate de instanţă.

Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizia contestată nu respectă cerinţa de claritate, atunci când entitatea auditată nu poate aduce la îndeplinire obligaţia de a respecta decizia Curţii de Conturi. Astfel, în cazul pendinte se pune problema regularizării de către unitatea auditată a contribuţiilor sociale, care impune o reevaluare a remuneraţiei persoanelor angajate la cabinetul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii în anul 2011. Văzând şi principiul din dreptul muncii potrivit căruia prejudiciul nu poate fi recuperat de la personalul care a prestat munca, este evident că măsura contestată nu era clară, nefiind precizată persoana căreia îi poate fi imputat prejudiciul ce trebuia recuperat.

De asemenea, nu pot fi reţinute nici criticile recurentei referitoare la faptul că Legea nr. 124/2014 nu ar fi fost incidenţă în cauză. Astfel, la data emiterii deciziei contestate era în vigoare Legea nr. 124/2014 care exonera de la plată pentru sumele reprezentând drepturi de natură salarială, pe care personalul contractual ar fi trebuit să le returneze drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi a unor prejudicii. Or, cheltuielile de personal efectuate cu personalul angajat la cabinetul preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii au fost declarate de către Curtea de Conturi ca fiind prejudicii, astfel că trebuiau recuperate de Ia angajaţi şi virate la buget. In acest caz, se poate observa că Legea nr. 124/2014 reprezenta o cauză obiectivă de încetare a obligaţiei de recuperare a sumelor sus-menţionate, astfel că şi din această perspectivă măsura impusă de Curtea de Conturi a fost nelegală. Cu alte cuvinte, obligaţia impusă subscrisului de a lua măsurile necesare pentru recuperarea acestor sume, în condiţiile în care persoanele de la care se poate solicita restituirea sunt exonerate de Ia plată, prin voinţa legiuitorului, apare ca lipsită de fundament juridic.

În drept, au fost invocate prevederile art. 490 din C. proc. civ.

4.2. Întâmpinarea depusă de pârâta Curtea de Conturi a României

Prin recursul incident, recurentul critică considerentele soluţiei instanţei de fond prin prisma faptului că instanţa de fond în mod eronat a apreciat că au fost încălcate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

In motivare, recurenta susţine că prin salarizarea celor trei persoane angajate în calitate de consilieri ai preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii nu s-ar fi creat un prejudiciu material cert pentru bugetul de stat deoarece, cele trei persoane deşi angajate în temeiul art. 14 din Legea nr. 284/2010 au fost salarizate potrivit Anexei nr. 1 Cap. II, lit. B), pct. l din Legea nr. 284/2010 cu referire la pct. IA pct. II din Normele metodologice pentru alicarea prevederilor Legii nr. 285/2011.

Or, pe fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut ca abaterea constatată de Curtea de Conturi este legală şi temeinică, doar că soluţia de anulare a măsurii a fost dispusă pe considerentul că "extinderea perioadei supuse verificării şi a obiectivelor controlului nu a respectat prevederile referitoare la solicitarea notei de relaţii de la ordonatorul de credite din anul 2011, lipsa de claritate a măsurii conjugată cu existenţa unei dispoziţii legale de exonerare de la obligaţia de recuperare a prejudiciului."

Din perspectiva acestor considerente, soluţia instanţei de fond este nelegală şi netemeinică având în vedere următoarele considererente:

Referitor la extinderea perioadei supuse verificării, instanţa de fond în mod nelegal a apreciat că perioada supusă verificării nu a fost extinsă în mod efectiv, prin emiterea unui act cu un conţinut clar şi previzibil.

Or, aspectele referitoare la extinderea perioadei de control se regăsesc în delegaţiile auditorilor publici externi, de la filele x voi. 1 care cuprind menţiunea posibilităţii extinderii perioadei.

Mai mult decât atât, potrivit pct. 109 din RODAS, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, fără a mai fi necesară obţinerea avizului şefului departamentului coordonator al acţiunii, dacă pe parcursul acţiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: nestabilirea, neevidenţierea şi neîncasarea la termen a drepturilor de creanţă cuvenite entităţii şi bugetelor publice (clienţi, dividende, impozite, taxe, contribuţii etc); încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

Referitor la lipsa de claritate a măsurii, un astfel de argument nu este suficient să conducă la anularea măsurii cu atât mai mult cu cât acesta nu vizează un interes imediat, direct şi personal al reclamantului şi cu atât mai mult să afecteze legalitatea actului administrativ. Or, măsura dispusă la pct. II.7 din decizie este clară.

Pe de altă parte, instanţa de fond în mod nelegal a anulat măsura dispusă la pct. II.7 din decizie, apreciind că măsura este nelegală şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014.

Or, chiar în considerentele acestei soluţii, instanţa a reţinut că, "cheltuielile de personal efectuate reprezintă consecinţa aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanţă,", pe cale de consecinţă, dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014 nu sunt aplicabile.

Potrivit acestui text de lege," (1) Se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială, pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii."

Aşadar, legea face vorbire strict la personalul ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului din sectorul bugetar, şi nicidecum prin acte administrative, întrucât cheltuielile de personal efectuate fără bază legală reprezintă consecinţa aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanţă. Personalul contractual a fost plătit pentru munca depusă în baza unor ordine de încadrare, emise conform hotărârilor Plenului CSM.

Mai mult, iniţiatorii propunerii legislative, în baza căreia a fost adoptată Legea nr. 124/2014, au motivat în expunerea de motive schimbările legislative intervenite în ultimii ani în domeniul salarizării bugetarilor, aplicarea neunitară a acestora, legislaţia ambiguă în ceea ce priveşte plăţile compensatorii, precum şi condiţiile de muncă ale salariaţilor, situaţii diferite de cele în cauză.

In drept, au fost invocate dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ., pct. 227, pct. 352 pct. 51 şi pct. 109 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea nr. 155/29.05.2014 a Plenului Curţii de Conturi a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 547/2014.

5. Răspunsurile la întâmpinări

Pârâta Curtea de Conturi a României a depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la recursul incident formulat de Consiliul Superior al Magistraturii prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate împotriva recursului declarat de Curtea de Conturi şi respingerea recursului incident.

Reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Curtea de Conturi împotriva recursului incident, apreciind că nu pot fi reţinute apărările recurentei intimate Curtea de Conturi.

În ambele acte procesuale, au fost reluate, în esenţă, susţinerile din cererile de recurs.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

6.1. Cu privire la tardivitatea motivelor noi de recurs formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi prin răspunsul la întâmpinare

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a invocat prevederile noului Regulament de organizare şi funcţionare al Curţii de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 155/2014, referitor la justificarea extinderii controlului şi a obiectivelor.

Or, faţă de prevederile art. 478 raportat la art. 494 din C. proc. civ., potrivit cărora părţile nu se vor putea folosi în faţa instanţei învestite cu soluţionarea căii de atac de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele invocate la prima instanţă, schimbarea temeiului juridic al apărărilor prin invocarea unui nou act normativ survenit ulterior declanşării litigiului, nu poate fi avută în vedere în cadrul unei acţiuni în contencios administrativ având ca obiect verificarea legalităţii emiterii unui act administrativ.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge ca tardive motivele noi de recurs formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi prin răspunsul la întâmpinare.

6.2. Analiza motivelor din recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României şi a apărărilor intimatului-reclamant CSM

6.2.1. În ceea ce priveşte motivul de recurs referitor la greşita aplicare a legii privind constatarea de la punctul 5 şi măsura dispusă la punctul 1.4 din decizia nr. XII/13/27.10.2014

6.2.1.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

In fapt, în urma efectuării misiunii de Audit financiar asupra situaţiilor financiare încheiate la 31.12.2013 şi a verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin Decizia nr. 11/17.10.2013 la Consiliul Superior al Magistraturii, echipa de audit din cadrul Departamentului XII al Curţii de Conturi a României a emis, în baza procesului-verbal de constatare - anexă la raportul de audit financiar din data de 30.09.2014, Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1.

Ca urmare a deficienţelor constatate, prin decizia sus-menţionată, au fost dispuse o serie de măsuri, printre care cea prevăzută la pct. I.4, II.6 şi II.7, ce au fost contestate în faţa Comisiei de soluţionare a contestaţiilor din cadrul Curţii de Conturi a României, care a dispus admiterea parţială a contestaţiei, numai cu privire la constatarea înscrisă la punctul 4 şi măsura aferentă.

Constatarea de la punctul 5 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1, pentru care s-a dispus măsura de la punctul I.4 din decizie, vizează calculul contribuţiilor sociale datorate bugetului consolidat al statului, aferente drepturilor salariale acordate în baza sentinţelor judecătoreşti, invocându-se, în esenţă, faptul că aceste contribuţii nu au fost calculate, reţinute şi virate conform prevederilor H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal {art. 296 indice 18 alin. (5), pct. 27 şi pct. 28) şi ale H.G. nr. 1397/2010 privind modelul, conţinutul, modalitatea de depunere şi gestionare a "Declaraţiei privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominala a persoanelor asigurate" (pct. 2.6, 2.7 şi 2.8).

Ca urmare a acestei deficienţe s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 43 din Legea nr. 94/1992, republicată şi pct. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, luarea măsurilor necesare care să asigure aplicarea completă şi corectă a prevederilor legale în vigoare în ceea ce priveşte calculul contribuţiilor de asigurări sociale în cazul drepturilor băneşti plătite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, prin defalcarea sumelor pe lunile la care se referă, utilizarea cotelor de contribuţii de asigurări sociale în vigoare în acea perioadă, precum şi depunerea declaraţiilor rectificative, conform actelor normative în vigoare. Termenul de realizare a acestei măsuri a fost stabilit la data de 30.01.2015.

Astfel, în fapt, în anul 2013, în urma acţiunii de audit s-a constatat că din bugetul C.S.M. a fost achitată suma de 1.430.552 RON, în patru tranşe lunare, reprezentând diferenţe de salarii, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti, rămase definitive, actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii acestora, în conformitate cu O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.

Astfel, ca urmare a verificării legalităţii angajării, lichidării, ordonanţării şi plăţii cheltuielilor salariale în bani şi a contribuţiilor aferente acestora, s-a constatat că sumele respective, reprezentând diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, au fost introduse în statul de plată al lunii în care au fost achitate, dar fără a fi defalcate pe lunile la care se referă şi fără a utiliza cotele de contribuţii sociale care erau în vigoare în acea perioadă, contrar prevederilor legale în vigoare» nefiind întocmit nici formularul "Declaraţie privind obligaţiile de plată a contribuţiilor sociale, impozitului pe venit şi evidenţa nominală a persoanelor asigurate".

Ulterior, la data de 11.02.2015, reclamantul C.S.M. a formulat acţiune în instanţă având ca obiect anularea art. 296 indice 18 alin. (5), pct. 27 şi pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, formându-se dosarul nr. x/2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 2672/20.10.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin Decizia nr. 3792/16.07.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus anularea pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal si a pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5)1 Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că dispoziţiile pct. 27 şi pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 contravin dispoziţiilor art. 296 indice 18 alin. (5)1 din Codul fiscal, conform cărora "contribuţiile sociale datorate potrivit legii se calculează şi se reţin la data efectuării plăţii, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni şi cu aplicarea cotelor de contribuţii in vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile."

Prin decizia nr. 3792/16.07.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că, potrivit dispoziţiilor alin. (5) indice 1 din art. 296 indice 18 al Legii nr. 571/2003, calcularea şi reţinerea contribuţiilor sociale la data efectuării plăţii sumelor la care se referă acest text legal implică aplicarea dispoziţiilor legale în vigoare la acea data, în lipsa unei stipulaţii contrare cuprinse în Legea nr. 571/2003 sau în alt act normativ cu putere de lege. Codul fiscal este actul prin care se stabileşte cadrul legal inclusiv pentru contribuţiile sociale obligatorii, astfel că nu se poate reglementa prin norme metodologice care este legea aplicabilă raţione temporis modului de calcul al contribuţiilor sociale obligatorii.

Prin sentinţa civilă recurată, instanţa de fond a reţinut că măsura dispusă la pct. I.4 din decizie este nelegală, dat fiind faptul că, s-a constatat, cu autoritate de lucru judecat, nelegalitatea dispoziţiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, întrucât încalcă prevederile art. 296 indice 18 alin. (5) şi (5) indice 1 din Titlul IX 2 (Contribuţii sociale obligatorii) al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora contribuţiile sociale datorate potrivit legii se calculează şi se reţin la data efectuării plăţii, în conformitate cu dispoziţiile legale in vigoare la data plăţii, iar nu prin defalcarea sumelor pe luni şi cu aplicarea cotelor de contribuţii în vigoare pentru perioada pentru care s-au acordat drepturile. Chiar dacă dispoziţiile metodologice menţionate nu fuseseră încă anulate sau suspendate la data emiterii deciziei contestate, instanţa de fond a reţinut că acestea nu puteau fi aplicate la momentul calculării contribuţiilor sociale, dat fiind faptul că acestea contravin actelor normative cu forţă juridică superioară.

6.2.1.2. Analiza motivului de casare invocat

Recurenta-pârâtă a considerat că soluţia pronunţată de prima instanţă este nelegală. În esenţă, recurenta a invocat inaplicabilitatea în speţă a efectelor hotărârii judecătoreşti de anulare a pct. 27 privind art. 296 indice 18 alin. (5) Codul fiscal şi a pct. 28 privind art. 296 indice 18 alin. (5) indice 1 Codul fiscal din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, cât timp această anulare a intervenit ulterior controlului efectuat de către recurentă.

Se susţine, astfel că, la momentul întocmirii raportului de audit, respectiv pe toată perioada de soluţionare a plângerii prealabile formulată de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva deciziei, actul normativ care a stat la baza constatării era în vigoare şi a produs efecte; la acel moment nu era înregistrat pe rolul instanţei de judecată vreo cerere având ca obiect anularea pct. 27 şi 28 din H.G. nr. 44/2007. Or, Curtea de Conturi nu se poate pronunţa cu privire la legalitatea sau nu a unei dispoziţii legale, ci doar instanţa de judecată.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, reţinând producerea efectelor juridice asupra cauzei de faţă a hotărârii judecătoreşti definitive de anulare a celor două dfispoziţii din actul normativ.

Cât timp, cu autoritate de lucru judecat, s-a constatat nelegalitatea dispoziţiilor pct. 27 si 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, printr-o hotărâre judecătorească ce a rămas definitivă la 16.07.2019, aceasta intra sub imperiul de aplicare a prev. art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare:

"Hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor."

În speţa dedusă judecăţii, sunt pe deplin incidente dispoziţiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 în interpretarea dată prin Decizia nr. 10/2015 Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte şi în privinţa actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătoreşti de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluţionare pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Către această concluzie, conduce şi raţionamentul de aplicare a legii civile în timp; din punct de vedere al regulilor de aplicare a legii civile în timp, reglementarea de bază o constituie prevederile art. 6 din noul C. civ., potrivit cărora:

"Aplicarea în timp a legii civile

(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.

(2) Actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

(..)

(5) Dispoziţiile legii noi se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

(6) Dispoziţiile legii noi sunt de asemenea aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi."

Ca urmare, se face distincţia între trei categorii de situaţii juridice, raportat la data intrării în vigoare a legii noi (cu care se asimilează şi situaţia anulării unei dispoziţii cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ):

- facta praeterita, adică faptele constitutive, modificatoare sau extinctive de situaţii juridice realizate în întregime înainte de intrarea în vigoare a legii noi, cât şi efectele trecute sau viitoare produse de acea situaţie juridică;

- facta pendentia, adică situaţiile juridice în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi;

- facta futura, adică situaţiile juridice care se vor naşte, modifica sau stinge după intrarea în vigoare a legii noi.

Cât timp actul administrativ supus judecăţii se afla în curs de judecată, nefiind pronunţată o decizie definitivă, situaţia reclamantei şi calificarea juridică a existenţei sau nu a unei abateri se încadrează în categoria de "facta pendentia" (situaţie juridică în curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii noi), căreia i se aplică efectele juridice ale dispariţiei din fondul legislativ a normei juridice ce a condus la constatarea abaterii.

Cum în mod corect a statuat prima instanţă, întrucât actul administrativ cu caracter normativ, al cărui scop este acela de a asigura executarea legii în aplicarea căreia este emis, stabilea dispoziţii care contravin sau exced legislaţiei primare, destinatarul legii avea obligaţia de a respecta în mod prioritar actul normativ cu forţă juridică superioară, astfel cum acesta prevede în mod expres (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal).

Împrejurarea că misiunea de audit s-a desfăşurat înainte ca instanţa de judecată să dispună anularea pct. 27 şi 28 din H.G. nr. 44/2004 nu este de natură că conducă la nelegalitatea sentinţei, ci dimpotrivă, este un argument care converge spre concluzia primei instanţe. Chiar dacă dispoziţiile metodologice menţionate nu fuseseră încă anulate sau suspendate la data emiterii deciziei contestate, acestea nu puteau fi aplicate la momentul calculării contribuţiilor sociale, dat fiind faptul că acestea contravin actelor normative cu forţă juridică superioară. Prevederile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal erau foarte clare şi previzibile, în sensul că orice act normativ infralegal care intră în conflict cu dispoziţiile Codul fiscal trebuie lăsat neaplicat, prevalând legea organică.

De altfel, dincolo de argumentul legat de aplicabilitatea sau nu a efectelor deciziei definitive de anulare a dispoziţiilor normative amintite, prima instanţă a adus o serie de argumente referitoare la obligativitatea pârâtei, ca şi organ de control, de a aplica principiul ierarhiei actelor normative şi, ca urmare a constatării contradictiei intre normele metodologice si norma pe care o interpretau, sa aplice direct, în temeiul acestui principiu si independent de anularea dispoziţiilor prin hotărâre judecătorească, norma juridică superioară.

Cu privire la această argumentaţie, distinctă de cea legată de efectele art. 23 din Legea nr. 554/2004, recurenta-pârâtă nu a adus niciun fel de critici, invocând doar principiul legalităţii, care îi impunea executarea legii ca atare; or, prin această afirmaţie, recurenta-pârâtă ignoră necesitatea aplicării principiului ierarhiei actelor normative, principiu care are consacrare legislativă.

Astfel, orice autoritate publică are competenţa de drept administrativ de a proceda la interpretarea şi aplicarea legii situaţiilor de fapt cu care se confruntă în activitatea acesteia, în raport de conduita expres prevăzută de art. 1 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Cum dispoziţiile legii organice nu prevedeau că sumele respective se defalcă pe lunile la care se referă şi se utilizează cotele de contribuţii de asigurări sociale care erau în vigoare în acea perioadă, potrivit principiului ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, dispoziţiile unui act normativ cu forţă juridică inferioară nu pot contraveni celor cuprinse în acte normative care au o forţă juridică superioară, principiu care se aplică şi în cazul actelor normative emise în executarea unor acte normative cu forţă juridică superioară.

În ceea ce priveşte argumentul că, potrivit pct. 230 din RODAS, auditorii publici externi, cu ocazia verificării modului de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie, vor avea posibilitatea să constate faptul că dispoziţiile pct. 27 şi pct. 28 din H.G. nr. 44/2004 au fost anulate de către instanţă, iar în raport de această situaţie vor verifica modul în care entitatea respectivă a înţeles să ducă la îndeplinire măsura, Înalta Curte constată că se avansează teoria potrivit căreia aspexctele criticate ţin de modalitatea de executare a actului administrativ atacate, iar nu de legalitatea intrinsecă a acestuia. Or, cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că incidenţa în cauza dată a dispariţiei din fondul legislativ a celor două norme anulate definitiv de instanţa de judecată reprezintă un aspect de legalitate a actului administrativ, iar nu doar de executare a acestuia.

Astfel, acest motiv de casare, referitor la constatarea de la punctul 5 şi măsura dispusă la punctul 1.4 din decizia nr. XII/13/27.10.2014, este nefondat.

6.2.2. În ceea ce priveşte motivul de casare referitor la constatarea de la pct. 6 şi măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014

6.2.2.1. Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă

Constatarea de la punctul 6 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014/D1, pentru care s-a dispus măsura de la punctul II. 7 din decizie, priveşte neluarea măsurilor necesare în vederea reîntregirii bugetului de stat cu drepturile de personal considerate de echipa de control ca fiind plătite fără bază legală, ca urmare a anulării în instanţă a unor hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii prin care au fost înfiinţate posturile de consilier pe lângă cabinetele membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.

In concret, au fost avute în vedere drepturile salariate plătite consilierilor preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, susţinându-se în esenţă că cheltuielile de personal efectuate în cazul celor trei persoane angajate cu contract de muncă nu au avut bază legală, majorând nejustificat cheltuielile bugetului instituţiei.

De asemenea, s-a apreciat că nu au fost respectate prevederile art. 17 alin. (1) şi (2), art. 29 alin. (1) şi art. 30 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, referitoare la angajarea, respectiv verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care urmează a fi angajată, precum şi cele ale art. 22 alin. ţl) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare. Astfel, pe posturile menţionate au fost angajate persoane care nu aveau calificarea necesară şi pentru care nu s-au stabilit atribuţii de serviciu prin fişa postului.

Ca urmare a acestei deficienţe s-a dispus, în conformitate cu prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată şi pct. 174 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, luarea măsurilor necesare pentru recuperarea şi virarea la bugetul de stat a cheltuielilor de personal efectuate fără bază legală, respectiv în cazul personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la Cabinetul Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi regularizarea în mod corespunzător a contribuţiilor sociale.

În anul 2013, în urma acţiunii de audit s-a constatat că nu au fost luate măsuri privind reîntregirea bugetului de stat cu sumele reprezentând drepturi salariale acordate personalului angajat în perioada 2011-2014, la cabinetele membrilor CSM, în baza unor hotărâri ale Plenului CSM, care au fost anulate în instanţă. Din evidenţele Direcţiei resurse umane şi organizare, a rezultat faptul că unele persoane au fost angajate în cadrul acestor cabinete, în calitate de consilieri ai preşedintelui, vicepreşedintelui şi membrilor aleşi, fie prin detaşare, fie prin încheierea unor contracte individuale de muncă.

Asociaţia Magistraţilor din România a solicitat în instanţă anularea hotărârilor CSM prin care au fost înfiinţate posturi de consilier pe lângă cabinetele demnitarilor, iar urmare anulării să se dispună încetarea detaşărilor şi a formelor contractuale încheiate în baza HPCSM nr. 570/2011 cu consecinţa recuperării sumelor achitate de către CSM persoanelor angajate la cabinetele demnitarilor, precum şi suspendarea hotărârilor Plenului CSM.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2525/06.04.2012, Curtea de Apel Bucureşti a anulat hotărârile Plenului CSM după cum urmează:

- Hotărârea nr. 399/2007 prin care a fost modificat Regulamentul de organizare şi funcţionare a CSM, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 326/2005), în speţa articolul 46, alin. (2):

"In cadrul aparatului propriu, funcţionează şi cabinetele demnitarilor."

- Hotărârea nr. 570/29.08.2011, prin care s-a aprobat constituirea cabinetului preşedintelui CSM, al vicepreşedintelui şi al fiecărui membru, în total un număr de 17 posturi alocate cabinetelor menţionate, astfel: în limita unui număr maxim de 3 posturi pentru cabinetul preşedintelui, a unui număr maxim de 2 posturi pentru cabinetul vicepreşedintelui şi în limita unui post pentru fiecare membru ales, pentru cabinetele membrilor.

Având în vedere aspectele mai sus prezentate, echipa de audit a constatat că, urmare anulării Hotărârilor Plenului CSM, prin care au fost înfiinţate posturile de consilier pe lângă cabinetele membrilor CSM, la nivelul entităţii au fost luate măsuri în sensul modificării în mod corespunzător a Regulamentului de organizare şi funcţionare, însă nu au fost dispuse măsuri în vederea recuperării sumelor, reprezentând drepturi de personal plătite fără bază legală.

Astfel, în cazul personalului angajat cu contract individual de muncă au fost acordate drepturi de personal în sumă de 40.262 Iei. Astfel, în cazul celor trei persoane angajate cu contract individual de muncă, pe posturile vacante şi transformate în posturi de consilier al preşedintelui CSM conform hotărârilor Plenului CSM, nu au fost respectate prevederile Legii nr. 53/2003 - Codului Muncii privind angajarea, respectiv: inexistenţa unor proceduri din care să transpară criteriile de selecţie, inclusiv competenţele şi calificările profesionale; inexistenţa fişa postului, document în care sunt precizate atribuţiile postului respectiv şi care este obligatoriu.

În acelaşi sens s-a reţinut că nici una dintre persoanele angajate în funcţia de consilieri ai Preşedintelui, nu avea studii superioare juridice, sens în care au fost încălcate şi dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 284/2010, potrivit cărora:

"Pe durata mandatului preşedintelui înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, consilierii acestora, personal contractual cu studii superioare juridice, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilita la nivelul funcţiei de preşedinte de curte de apel."

Prin hotărârea recurată, instanţa de fond a respins apărările reclamantului, reţinând că personalul contractual angajat nu avea studii superioare juridice, aspect confirmat atât în contestaţia formulată de conducerea CSM, cât şi în cererea de chemare în judecată, în care se afirmă că "cele trei persoane au fost angajate pe posturi de personal contractual data fiind specializarea lor în domeniul comunicării şi relaţiilor publice, o asemenea expertiză fund mai mult decât utilă preşedintelui Consiliului (...) ".

Deşi legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai Preşedintelui CSM, este esenţial ca persoanele angajate în funcţia de consilier să aibă studii superioare juridice, şi nu în domeniul comunicării şi relaţiilor publice.

Deşi pe fondul cauzei, instanţa de judecată a reţinut că abaterea constatată de Curtea de Conturi este legală şi temeinică, a dispus anularea măsurii pe trei considerente, atacate prin prezentul recurs de către pârâta Curtea de Conturi a României.

Un prim considerent a fost cel legat de caracterul întemeiat al criticii reclamantei, în sensul că extinderea perioadei supuse verificării şi a obiectivelor controlului nu a respectat prevederile referitoare la solicitarea notei de relaţii de la ordonatorul de credite din anul 2011 şi la respectarea dreptului la apărare.

Un al doilea considerent a fost acela legat de lipsa de claritate a măsurii conjugată cu existenţa unei dispoziţii legale de exonerare de la obligaţia de recuperare a prejudiciului. Prima instanţă a statuat în sensul că măsura dispusă nu respectă cerinţa de claritate, aşa cum este definită de actul normativ ce reglementează activitatea Curţii de Conturi, fiind întemeiată apărarea reclamantului, conform căreia această neregularitate este de natură a genera prejudicii grave entităţii auditate, care nu poate aduce la îndeplinire obligaţia de a respecta decizia Curţii de Conturi, aşa cum prevăd imperativ art. 33 alin. (3) şi art. 64 din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, cu modificările ulterioare.

În fine, cel de-al treilea considerent a reţinut nelegalitatea măsurii şi prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) ale Legii nr. 124/2014.

6.2.2.2. Analiza motivelor de casare

În ceea ce priveşte primul considerent de anulare a măsurii (extinderea nelegală a perioadei supuse verificării), Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurentei-pârâte.

Astfel, contrar celor reţinute de prima instanţă, aspectele referitoare la extinderea perioadei de control se regăsesc în delegaţiile auditorilor publici externi, de la dosarul de fond, care cuprind menţiunea posibilităţii extinderii perioadei, iar potrivit pct. 109 din RODAS, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, în scopul remedierii deficienţelor care pot avea caracter de continuitate, fără a mai fi necesară obţinerea avizului şefului departamentului coordonator al acţiunii, dacă pe parcursul acţiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: a) nestabilirea, neevidenţierea şi neîncasarea la termen a drepturilor de creanţă cuvenite entităţii şi bugetelor publice (clienţi, dividende, impozite, taxe, contribuţii etc); b) încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanţarea şi plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

Înalta Curte consideră că în mod eronat a reţinut prima instanţă faptul că o astfel de menţiune, cu caracter general, nu este suficientă cât timp nu este urmată de emiterea unui act care să materializeze, în concret, situaţia vizată, deoarece dispoziţiile pct. 109 lit. b) din Regulament sunt suficient de clare, neimpunând-aşac cum a reţinut prima instanţă în mod eronat- obligativitatea notificării persoanei controlate cu privire la această extindere încă din timpul verificărilor.

Faptul că textul legal elimină formalitatea obţinerii avizului şefului departamentului coordonator al acţiunii reprezintă un argument colateral interpretării gramaticale a textului, prin folosirea sintagmei "extindere automată".

În ceea ce priveşte argumentul că situaţia de excepţie vizează deficienţele care pot avea caracter de continuitate sau abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă, în timp ce prin actele contestate s-au dispus de măsuri de remediere, iar deficienţele nu aveau caracter de continuitate, contractele de muncă fiind încetate anterior date de 01.01.2013, când s-a făcut şi plata drepturilor salariale corespunzătoare, Înalta Curte reţine că acest argument ţine mai mult de claritatea măsurii, dar nu poate conduce la considerarea ca obligatorie a existenţei unui act de extindere automată a controlului.

În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe referitoare la încălcarea prevederilor pct. 58, pct. 59 şi pct. 62 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea Plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010, Înalta Curte constată că cele două articole se referă la situaţia în care obiectivele de control prevăzute în tematică (programul detaliat) nu acoperă toate situaţiile specifice/deficienţele identificate, iar nu la extinderea perioadei controlate; de asemenea, nici schimbarea termenului de finalizare a controlului nu se confundă cu extinderea perioadei supuse controlului. Prin urmare, nu se confundă cele două ipoteze cu cea a extinderii perioadei supuse controlului, astfel că nu sunt aplicabile cauzei de faţă.

În concluzie, sunt fondate criticile recurentei-pârâte pe acest aspect, neputând fi reţinută vicierea actelor de control pe motivul extinderii nelegale a perioadei supuse controlului.

Prima instanţă a reţinut că motivul de nelegalitate reţinut anterior, deşi suficient pentru anularea actelor contestate, produce efecte juridice şi din perspectiva nerespectării prevederilor regulamentare referitoare la solicitarea notei de relaţii ordonatorului de credite din anul 2011, fiind încălcate principii fundamentale ale activităţii de control. Or, cât timp instanţa de recurs a înlăturat acest motiv de anulare a actelor contestate, nu mai pot fi reţinute nici celelalte considerente exprimate de prima instanţă subsecvent acestui motiv de nulitate (extinderea nelegală a perioadei supuse controlului).

În ceea ce priveşte cel de-al doilea considerent, legat de lipsa de claritate a măsurii, recurenta a invocat faptul că un astfel de argument nu este suficient să conducă la anularea măsurii cu atât mai mult cu cât acesta nu vizează un interes imediat, direct şi personal al reclamantului şi cu atât mai mult să afecteze legalitatea actului administrativ.

Prima instanţă a reţinut că măsura dispusă la punctul II.7 din decizia contestată nu respectă cerinţa de claritate, aşa cum este definită de actul normativ ce reglementează activitatea Curţii de Conturi, fiind întemeiată apărarea reclamantului, conform căreia această neregularitate este de natură a genera prejudicii grave entităţii auditate, care nu poate aduce la îndeplinire obligaţia de a respecta decizia Curţii de Conturi; deşi pârâta Curtea de Conturi consideră că prejudiciul nu poate fi recuperat de la personalul contractual, având în vedere principiului de dreptul muncii anterior menţionat, respectiv că stabilirea întinderii prejudiciului, a persoanelor cărora li se poate imputa prejudiciul şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia ar fi o obligaţie a conducerii auditate, chestiunea regularizării contribuţiilor sociale intră în contradicţie cu această apărare din întâmpinare.

Înalta Curte constată că împrejurarea că încetarea contractelor a avut loc anterior datei de 01.01.2013, când s-a făcut şi plata drepturilor salariale corespunzătoare, deci anterior emiterii actelor de control, denotă o imposibilitate de punere în executare a măsurii dispuse ce impunea obligarea la recuperarea şi virarea la bugetul de stat a cheltuielilor de personal efectuate fără bază legală deşi erau deopotrivă aplicabile dispoziţiile din Codul muncii ce împiedicau recuperarea de la foştii angajaţi a indemnizaţiei plătite pentru munca efectuată; această imposibilitate de punere în executare nu poate afecta legalitatea măsurii; astfel, şi aceste critici sunt fondate, conducând la modificarea considerentelor sentinţei pe acest aspect.

În ceea ce priveşte ultimul considerent, legat de greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 124/2014, Înalta Curte constată că este nefondat, conducând în final la respingerea ca nefondată a recursului recurentei-pârâte.

Astfel, cum în mod corect a statuat prima instanţă, Legea nr. 124/2014 privind unele măsuri referitoare la veniturile de natură salarială ale personalului plătit din fonduri publice a intrat în vigoare la data de 27.09.2014, anterior emiterii deciziei nr. XII/13/27.10.2014/D1 şi a fost invocată în contestaţia formulată împotriva acesteia, respinsă prin încheierea nr. 45/18.12.2014, deşi are ca obiect de reglementare stabilirea unor măsuri referitoare la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, plătit din bugetul general consolidat, în sensul exonerării de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salariată, pe care aceste persoane trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituţii cu atribuţii de control, a unor prejudicii.

Cheltuielile de personal efectuate reprezintă consecinţa aplicării hotărârilor Plenului CSM, care au fost anulate de instanţă, însă personalul contractual a fost plătit pentru munca depusă cu un salariu stabilit potrivit Anexei nr. 1, Capitolul II, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire la prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 42/2011 şi ministrului finanţelor publice nr. 77/2011.

Or, Legea nr. 124/2014 face referire expresă la acest act normativ privind salarizarea personalului din sectorul bugetar. Deşi legea de amnistie fiscală vizează venituri de natură salarială pe care personalul din sectorul bugetar trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi, este evident că vizează plăţi necuvenite anterioare intrării sale în vigoare, acesta fiind motivul pentru care se face referire la constatări preexistente, însă această ipoteză nu permite dispunerea în continuare de măsuri de recuperare efectivă a sumelor prin acte ale Curţii de Conturi subsecvente intrării în vigoare a legii, fiind suficient să se constate că plăţile intră în sfera amnistiei fiscale.

Amnistia fiscală nu poate produce efecte numai în favoarea personalului din sectorul bugetar care ar fi trebuit să le restituie, ci reprezintă o cauză obiectivă de încetare a obligaţiei de recuperare a sumelor.

Drept urmare, măsura dispusă la pct. II.7 din decizia contestată, în sensul de a lua măsurile necesare pentru recuperarea şi virarea la bugetul de stat a cheltuielilor de personal efectuate fără bază legală, respectiv în cazul personalului contractual angajat în perioada 2011-2012 la Cabinetul Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi regularizarea în mod corespunzător a contribuţiilor sociale, este nelegală exclusiv prin prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (1) ale Legii nr. 124/2014, fiind nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă.

6.3. Analiza motivelor din recursul incident formulat de recurentul - reclamant Consiliul Superior al Magistraturii şi a apărărilor intimatei-pârâte Curtea de Conturi a României

Pe calea recursului incident, recurentul-reclamant a formulat recurs împotriva considerentelor, prin care prima instanţă, anulând constatarea de la pct. 6 şi măsura dispusă la pct. II.7 din Decizia nr. XII/13/27.10.2014 pentru considerentul legat de greşita aplicare a Legii nr. 124/2014, a menţinut pe fond existenţa abaterii în sarcina reclamantului.

Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a legii, în speţă a prevederilor art. 14 din Cap. VIII secţiunea a 2-a din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, conform cărora:

"Pe durata mandatului preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii (...) consilierii acestora, personal contractual cu studii superioare juridice, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită la nivelul funcţiei de preşedinte de curte de apel".

Astfel, în mod clar şi neechivoc, textul prevede condiţia ca personalul contractual angajat să aibă studii superioare juridice, iar cele trei persoane angajate, aveau specializare în domeniul comunicării şi relaţiilor publice.

Nu poate fi reţinut argumentul reclamantului, în sensul că legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, ca funcţie specifică şi că art. 14 din Legea nr. 284/2010 poate fi aplicat în coroborare cu dispoziţiile referitoare la funcţia de consilier din cuprinsul actelor normative care reglementează organizarea şi funcţionarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau a Ministerului Justiţiei.

Deşi legea prevede în mod expres posibilitatea încheierii de contracte individuale de muncă pentru angajarea unor persoane în calitate de consilieri ai Preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii, este esenţial ca persoanele angajate în funcţia de consilier să aibă studii superioare juridice, şi nu în domeniul comunicării şi relaţiilor publice.

Conform autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 2525/06.04.2012 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 7179/08.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituirea cabinetului preşedintelui CSM în limita unui numărului de 3 posturi, prin raportare la O.G. nr. 32/1998 privind cabinetul demnitarului din administraţia publică centrală, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât să nu fie esenţială deţinerea de studii superioare juridice, a fost nelegală.

De altfel, în cuprinsul Deciziei nr. 7179/08.11.2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost analizate şi aceste argumente, fiind înlăturate ca netemeinice, cu motivarea că:

"Susţinerea recurentului, în sensul că Legea nr. 317.2004, ca lege organică prin care se reglementează organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, stabileşte cadrul general, iar structura în detaliu a aparatului propriu al Consiliului Superior al Magistraturii este dată în competenţa actelor normative de aplicare a legii este corectă, dar aceste acte normative nu pot depăşi limitele legii organice"; "(…) aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii este organizat în direcţii, servicii şi birouri, fără să vizeze organizarea, funcţionarea şi personalul din cabinetul demnitarului".

Nu poate fi reţinut nici argumentul legat de lipsa unui prejudiciu adus bugetului de stat, prin aceea că persoanele în cauză nu au fost salarizate cu o indemnizaţie de încadrare stabilită la nivelul funcţiei de preşedinte de curte de apel, deoarece nu este posibilă crearea unei lex tertia, prin aplicarea fracţionată a unor dispoziţii legale şi înlocuirea unor elemente esenţiale ale postului, respectiv prin salarizarea celor trei persoane "în mod similar întregului personal contractual din aparatul tehnic al Consiliului Superior al Magistraturii", şi anume potrivit Anexei nr. 1, Capitolul II, lit. B) pct. 1 la Legea nr. 284/2010, cu referire la prevederile pct. IA, pct. II din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul comun al ministrului muncii, familiei şi protecţiei sociale nr. 42/2011 şi ministrului finanţelor publice nr. 77/2011.

Justificarea cheltuielilor de personal prin invocarea altor acte normative în domeniu nu este permisă, cât timp din documentaţia aferentă rezultă că persoanele nu au fost angajate ca personal contractual în aparatul tehnic al CSM (organizat conform 58 şi art. 62 din Legea nr. 317/2004), iar apoi să fie repartizate potrivit nevoilor specifice, ci au avut un raport de muncă pe durată determinată, suprapusă mandatului preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii (clauză înscrisă în contractele individuale de muncă nr. x/23.08.2011, y/31.08.2011 şi 116/02.09.2011).

De asemenea, textele de lege invocate privind aparatul propriu nu cuprind referiri la o atare funcţie de consilier, aceasta fiind înfiinţată prin hotărârile Plenului nr. 399/2007 şi nr. 570/2011, ulterior anulate de instanţa de contencios administrativ. Prin luarea măsurii de încetare a raportului de muncă al consilierilor, ca urmare a anulării hotărârilor Plenului CSM menţionate, instanţa reţine că se dovedeşte faptul că atât constituirea cabinetului preşedintelui CSM, cât şi angajarea personalului din cabinet s-a făcut exclusiv în baza acelor hotărâri, şi nu în baza Legii nr. 284/2010 sau a altei dispoziţii legale care reglementează organizarea şi funcţionarea CSM.

Totodată, în cazul personalului contractual angajat s-a constatat de către auditorii publici că nu au fost aplicate prevederile Legii nr. 53/2003 - Codul Muncii, privind angajarea, respectiv verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale persoanei care urma a fi angajată, constatându-se: inexistenţa unor proceduri din care să transpară criteriile de selecţie, inclusiv competenţele şi calificările profesionale, inexistenţa fişei postului în care sunt precizate atribuţiile postului respectiv, document obligatoriu conform legislaţiei muncii. Astfel, pe posturile menţinute vacante în statul de funcţii al CSM, evidenţiate financiar ca economii şi utilizate ca sursă de susţinere bugetară a cabinetului de demnitarului, au fost angajate persoane care nu aveau calificarea necesară şi pentru care nu s-au stabilit atribuţii de serviciu prin fişa postului.

În ceea ce priveşte invocarea de către reclamant a prevederilor art. 23 din Legea nr. 554/2004, ca argument pentru susţinerea că, pentru perioada anterioară anulării celor două hotărâri ale Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 399/2007 şi nr. 570/2011, nu ar trebui luate măsuri în vederea recuperării şi virării la bugetul de stat a cheltuielilor de personal, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut prima instanţă că efectele pentru viitor vizează situaţia terţelor persoane, iar nu a părţilor procesului, pentru care anularea unui act normativ cu caracter normativ constituie un caz de restabilire a situaţiei anterioare sau, după caz, un mijloc de apărare, emitentul actului administrativ cu caracter individual subsecvent anulat fiind ţinut de regimul nulităţii, care presupune efecte retroactive.

Prin urmare, toate argumentele aduse de către recurentul-reclamant pe calea recursului incident sunt nefondate.

6.4. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul principal şi recursul incident ca nefondate.

Ca urmare, a căderii în pretenţii, în temeiul art. 451 din C. proc. civ., va fi respinsă cererea recurentului - reclamant de obligare a recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardive motivele noi de recurs formulate de recurenta - pârâtă Curtea de Conturi prin răspunsul la întâmpinare.

Respinge recursul principal declarat de recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României şi recursul incident formulat de recurentul - reclamant Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 318 din 29 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Respinge cererea recurentului - reclamant de obligare a recurentului - pârât la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 14 iunie 2022.