Restaurant operator's challenge to COVID-19 closure orders dismissed as unfounded, upholding legality and proportionality of executive measures

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a XI-a contencios administrativ şi fiscal la data de 16.02.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauza să se dispună:

a) anularea art. 6 pct. 1, 2, 3, 4 şi 52 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 782/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 septembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 782/2020"), art. 6 pct. 1, 23 şi art. 12 pct. 14 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 856/2020"), art. 6 pct. 1, 25 şi art. 14 pct. 16 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 967/2020") şi art. 6 pct. 1, 27 şi art. 15 pct. 18 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 1065/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 decembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 1065/2020");

b) anularea adreselor Guvernului nr. 15A/5662/CA comunicată la data de 23.11.2020, nr. 15A/5754/CA/10.11.2020 comunicată la data de 20.11.2020 şi nr. 15A/6677/CA/21.12.2020 comunicată la data de 28.12.20209 (denumite colectiv "Actele Guvernului") privind respingerea plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva H.G. nr. 782/2020, H.G. nr. 856/2020 şi H.G. nr. 967/2020;

c) obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 17.03.2021 Ministerul Afacerilor Interne a formulat cerere de intervenţie accesorie în sprijinul pârâtului Guvernul României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 978 din 22 iunie 2011, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere având ca obiect anularea adreselor de răspuns ale Guvernului României la plângerea prealabilă formulată de reclamantă şi respins în consecinţă acest capăt de cerere; a fost respinsă excepţia lipsei de interes ca nefondată şi a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Totodată, a fost admisă cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 978 din 22 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În motivarea cererii, sub un prim aspect recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a realizat prin lege.

În opinia recurentei-reclamante, instituirea unor criterii de natură a permite restrângerea dreptului la o activitate economică nu poate fi realizată decât prin intermediul unei legi, ca act al Parlamentului, şi, deşi în speţă, instituirea acestor criterii nu s-a realizat prin lege ci prin actele atacate, prima instanţă a considerat suficientă reglementarea din art. 5 alin. (3) lit. f). şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, considerentele instanţei încălcând dispoziţiile art. 53 din Constituţie, în măsura în care nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exerciţiului acestor drepturi, în acest sens invocând şi decizia nr. 157/2020 a Curţii Constituţionale.

Sub un al doilea aspect consideră recurenta-reclamantă că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a respectat principiul proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie.

În esenţă, raţionamentul instanţei se rezumă la faptul că nu ar prezenta relevanţă numărul de focare existente, în mod real, într-un restaurant, deoarece clienţii stau la masă o perioadă lungă de timp şi au contact unul cu altul, putându-se contamina. Instanţa a apreciat că în acest mod ar fi răspuns argumentului legat de faptul că potrivit rapoartelor săptămânale de supraveghere din 04.10.2020 şi 13.10.2020 emise de Institutul Naţional de Sănătate Publică, la nivel naţional, în perioada de referinţă a primului raport, se înregistrase un singur focar în sectorul relevant de activitate.

Susţine recurenta că nu există nicio analiză dedicată restaurantelor/cafenelelor din care să rezulte cele două elemente reţinute de instanţă (contaminarea clienţilor de la alţi clienţi, pe fondul timpului îndelungat petrecut în restaurant) şi că în perioada de aplicare a celor patru acte atacate numărul îmbolnăvirilor a crescut constant, împrejurare care demonstrează că închiderea restaurantelor/cafenelelor nu a condus la scăderea sau cel puţin la menţinerea numărului de îmbolnăviri.

De asemenea, critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a respectat principiul nediscriminării instituit de art. 53 din Constituţie, susţinând că au existat şi unităţi din alte sectoare economice care presupuneau desfăşurarea de activităţi cu publicul în spaţii închise şi care au fost deschise în perioada relevantă, instanţa neverificând diferenţa dintre acestea şi restaurante/cafenele.

O ultimă critică adusă sentinţei recurate vizează faptul că în mod nelegal s-a validat atribuirea de competenţe comitetelor judeţene/Municipiului Bucureşti pentru situaţi de urgenţă în materia adoptării deciziei de a restrânge dreptul la activitatea economică.

Prin atribuirea acestei competenţe către CMBSU şi comitetelor judeţene de urgenţă, cele patru hotărâri de guvern completează Legea nr. 55/2020, aspect interzis expres de art. 58 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

4. Apărările formulate în recurs

4.1 Pârâtul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei primei instanţe.

În esenţă, a subliniat că nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. din perspectiva criticilor formulate de recurenta-reclamantă, apreciind că soluţia pronunţată în cauză este rezultatul corectei aplicări a dispoziţiilor legale.

4.2 Guvernul României a transmis, de asemenea, întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea ca lipsit de interes, şi, în subsidiar, ca nefondat a recursului recurentei-reclamante.

A apreciat că se impune respingerea ca lipsit de interes a recursului reclamantei, întrucât în speţă nu este îndeplinită condiţia existenţei unui interes în soluţionarea căii de atac, având în vedere că, în prezent, hotărârile contestate nu mai produc efecte juridice.

Totodată, a menţionat că aspectele regăsite în cererea de recurs reprezintă reluarea pretenţiilor exprimate la fondul cauzei şi nu constituie veritabile critici ale argumentelor legale prezentate de instanţă în pronunţarea hotărârii recurate.

5. Recursurile incidente formulat în cauză

5.1 Odată cu întâmpinarea, în condiţiile art. 419 C. proc. civ. intervenientul Ministerul Afacerilor Interne a formulat şi recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes, din perspectiva faptului că la momentul sesizării instanţei, actele administrative a căror anulare s-a solicitat nu mai erau în vigoare, apreciind astfel că instanţa de fond ar fi trebuit să constate că intimata-reclamantă nu ar fi obţinut nici un beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de anulare a actelor dministrative.

5.2 Guvernul României a declarat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., cu privire la soluţia dată de instanţa de fond în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes.

În esenţă a susţinut că soluţia instanţei nesocoteşte prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ. precum şi cele ale art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.

Raportat la susţinerile recurente-reclamante, potrivit cărora interesul s-ar justifica prin prisma faptului că, subsecvent anulării actelor administrative, aceasta ar avea posibilitatea de a obţine despăgubiri a subliniat recurentul că Statul Român a dispus deja măsuri privind instituirea unei scheme de ajutor de stat adresată întreprinderilor din industria ospitalităţii.

Faţă de aceste, a opinat că este greşită aprecierea instanţei de fond, potrivit căreia recurenta-reclamantă ar justifica un interes direct şi personal în exercitarea dreptului la acţiune, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei lipsei de interes şi, pe cale de consecinţă, respingerea acţiunii ca lipsită de interes.

6. Apărările formulate în recursurile incidente

Recurenta-reclamantă A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor incidente formulate de Guvernul-României şi Ministerul Afacerilor Interne, susţinând că are interes să solicite anularea actelor atacate din perspectiva posibilităţii de a solicita despăgubiri pentru prejudiciul produs ca urmare a emiterii actelor nelegale.

7. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 1 martie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 30 martie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din 30 martie 2022, Înalta Curte a amânat pronunţarea asupra excepţiei lipsei de interes a recursului principal invocată de recurentul-pârât Guvernul României, pentru data de 13 aprilie 2021, când a respins excepţia lipsei de interes a recursului principal declarat de recurenta-reclamantă A. şi a acordat termen de judecată la data de 25 mai 2022, cu citarea părţilor.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs, a apărărilor din întâmpinări şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care a solicitat anularea art. 6 pct. 1, 2, 3, 4 şi 52 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 782/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 septembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 782/2020"), art. 6 pct. 1, 23 şi art. 12 pct. 14 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 856/2020"), art. 6 pct. 1, 25 şi art. 14 pct. 16 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 967/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 noiembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 967/2020") şi art. 6 pct. 1, 27 şi art. 15 pct. 18 din Anexa 3 - Măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc a H.G. nr. 1065/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 14 decembrie 2020, precum şi stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19 ("H.G. nr. 1065/2020") şi anularea adreselor Guvernului nr. 15A/5662/CA, nr. 15A/5754/CA/10.11.2020 şi nr. 15A/6677/CA/21.12.2020 privind respingerea plângerilor prealabile formulate de reclamantă împotriva H.G. nr. 782/2020, H.G. nr. 856/2020 şi H.G. nr. 967/2020.

Curtea de apel a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere având ca obiect anularea adreselor de răspuns ale Guvernului României la plângerea prealabilă formulată de reclamantă şi a respins în consecinţă acest capăt de cerere; a respins excepţia lipsei de interes ca nefondată şi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca neîntemeiată. Totodată a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Afacerilor Interne.

Soluţia primei instanţe este legală, fiind împărtăşită şi de instanţa de control judiciar pentru că reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recursul principal formulat de reclamanta A.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

În prezenta cauză recurenta-reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, deoarece restrângerea exercitării drepturilor constituţionale poate avea loc doar prin lege, aspect ce implică faptul că nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exerciţiului acestor drepturi.

Prin urmare, susţine recurenta-reclamantă, Guvernul nu are posibilitatea a "decide" criterii de natură a antrena restrângerea dreptului, întrucât o atare completare a legii printr-un act inferior încalcă principiul ierarhiei actelor normative şi principiul legalităţii.

Înalta Curte reţine că măsurile de limitare/suspendare pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici, precum şi cele de suspendare a consumului produselor alimentare şi băuturilor alcoolice şi nealcoolice în spaţiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât şi la terasele din exteriorul acestora, au fost instituite prin lege, respectiv Legea nr. 55/2020.

Decizia nr. 157/2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României vizează reglementarea primară a unor măsuri ce pot afecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, printr-un act normativ ce nu are forţa juridică a unei legi, aceasta din urmă intrând în competenţa de legiferare exclusivă a Parlamentului.

Aşadar, dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţia României interzic Guvernului României să legifereze în domeniile strict arătate prin această normă.

În speţă, măsurile au fost instituite prin Legea nr. 55/2020, la art. 5 alin. (3) lit. f) şi art. 8 alin. (1) şi nu prin hotărâri de guvern.

Aplicarea în concret a legii se realizează prin norme care organizează exercitarea legii sau execută în concret legea, iar acestea sunt date în competenţa autorităţilor publice, prin adoptarea sau emiterea unor acte administrative.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie şi se prelungeşte de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne şi nu poate depăşi 30 zile.

Măsurile ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, în art. 6 şi arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării şi executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităţilor publice competente.

Faţă de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative şi principiului legalităţii va fi respinsă ca nefondată.

În privinţa susţinerilor ce vizează încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie, acestea sunt în mod vădit nefondate.

În esenţă, nemulţumirea recurentei cu privire la modul în care instanţa de fond a analizat situaţia de fapt se centrează în jurul ideii principale că potrivit rapoartelor săptămânale de supraveghere din 4.10.2020 şi 13.10.2020 emise de Institutul Naţional de Sănătate Publică, la nivel naţional, în perioada de referinţă a primului raport, se înregistrase un singur focar în sectorul relevant de activitate, fiind infectaţi doar 5 angajaţi, iar în cea de a doua nu se înregistrase nici un nou focar, în timp ce, în perioada de aplicare a celor patru acte atacate numărul îmbolnăvirilor a crescut constant, împrejurare care demonstrează că închiderea restaurantelor/cafenelelor nu a condus la scăderea sau cel puţin la menţinerea numărului de îmbolnăviri.

Asemenea susţineri nu reprezintă o situaţie de interpretare sau aplicare greşită a unei norme de drept substanţial, recurenta ignorând faptul că judecătorul din primul grad de jurisdicţie nu a negat nici un moment datele statistice şi argumentele care susţin situaţia specială privind efectele pandemiei, astfel încât instanţa de reformare să considere că soluţia este greşită.

Potrivit art. 53 din Constituţie: - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevede că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar şi au fost instituite pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea sa economică au avut drept scop protejarea sănătăţii şi siguranţa publică, fiind aşadar necesare şi proporţionale într-o societate democratică.

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat doar formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu a dezvoltat criticile, ci a realizat doar o enumerare a unităţilor din alte sectoare economice care presupun desfăşurarea de activităţi cu publicul în spaţii închise sau care au fost deschise în perioada relevantă, nemulţumirile sale fiind legate de faptul că instanţa nu a verificat diferenţa dintre acestea şi restaurante/cafenele.

O atare abordare este în contradicţie cu prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care solicită ca partea nemulţumită să arată criticile aduse sentinţei primei instanţe, să dezvolte argumentele şi să arate, în cazul prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., norma de drept material interpretată/aplicată greşit de judecătorul fondului.

Mai mult, contrar acestor susţineri, judecătorul fondului a subliniat că situaţia acestora este diferită de ce-a a restaurantelor/cafenelelor întrucât desfăşurarea acestor activităţi este posibilă fără înlăturarea măştii de protecţie, reglementarea având la bază criterii obiective şi raţionale.

În mod evident există o diferenţă între activitatea desfăşurată de industria Horeca şi cea a altor sectoare, neputând fi vorba de situaţii identice/analoage/egale, aspect ce poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile.

Concluzionând, instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi că instanţa de fond a realizat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

În privinţa recursurilor incidente declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, având în vedere că cele două cereri de recurs formulate în cauză au conţinut identic, Înalta Curte urmează a răspunde criticilor formulate de aceştia prin argumente comune.

Recurentul-pârât şi recurentul-intervenient au criticat soluţia dată de prima instanţă asupra excepţiei lipsei de interes considerând că aceasta nesocoteşte prevederile art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 din C. proc. civ., critică pe care Înalta Curte o găseşte nefondată.

Conform dispoziţiilor art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., republicat, una din condiţiile necesare pentru existenţa dreptului la acţiune este cea privind interesul de a promova acţiunea, condiţie generală care vizează orice cerere formulată în justiţie şi care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi în căile de atac.

Aşadar, prin interes se înţelege folosul practic imediat urmărit de cel care a formulat calea de atac, fiind necesar ca acesta să fie născut şi actual, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la acţiune.

În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut judecătorul fondului că simpla împrejurare că actele deduse judecăţii şi-au încetat efectele nu este de natură a contura lipsa de interes a reclamantei în a obţine anularea acestora.

Abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii unei acţiunii în anularea actului. Actele administrative îşi produc efectele pe perioada cât sunt în vigoare, iar în ipoteza admiterii unei acţiuni în anulare, partea are dreptul să solicite despăgubiri, aşa încât, din acest punct de vedere, nu se poate vorbi de o lipsă de interes.

Totodată, împrejurarea că Statul Român a dispus măsuri privind instituirea unei scheme de ajutor de stat adresată întreprinderilor din industria ospitalităţii este nerelevantă, aceste măsuri nefiind de natură a contura lipsa de interes în a obţine anularea actelor deduse judecăţii.

Pentru aceste motive instanţa de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne, instanţa de fond realizând o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul reclamantei şi recursurile incidente formulate de pârât şi intervenient ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. şi recursurile incidente declarate de recurentul-pârât Guvernul României şi recurentul-intervenient Ministerul Afacerilor Interne împotriva sentinţei nr. 978 din data de 22 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.