Dismissal of appeal against rejection of prosecutor's independence protection request regarding initiation of disciplinary investigation.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 10 decembrie 2019, pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori ("CSM"), a solicitat anularea Hotărârii nr. 415/07.05.2019, emisă de pârât.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 18 din 11 martie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea reclamantului.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 18 din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant susţine că instanţa de fond a analizat superficial cauza, limitându-se la examinarea unor elemente de natură procedurală, iar nu a fondului cauzei, astfel că reclamantul a fost privat de o cale de atac efectivă. În cauză nu a fost contestată atribuţia Inspecţiei Judiciare de a dispune începerea cercetării disciplinare, ci posibilitatea de a impune unui procuror modul de interpretare a textelor de lege, în activitatea pe care o desfăşoară. Astfel, s-a realizat o imixtiune în activitatea recurentului-reclamant şi i-a fost încălcată independenţa de care se bucură în calitate de procuror.

Mai arată recurentul-reclamant că inspectorul judiciar a acţionat cu depăşirea competenţelor sale, dispunând începerea cercetării disciplinare, măsură care nu este obligatorie, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond. În cadrul cercetării disciplinare, inspectorul judiciar a verificat aspecte care ţin de atributul judecătorului de instrucţie penală, încălcând independenţa procurorului şi intervenind în activitatea acestuia, iar prima instanţă s-a rezumat să constate doar că inspectorul judiciar poate dispune începerea cercetării disciplinare, fără a analiza fondul situaţiei sesizate.

Consideră recurentul-reclamant că Hotărârea CSM nr. 415/07.05.2019, prin care s-a respins cererea de apărare a independenţei, tratează cu preponderenţă aspecte de ordin formal, procedural, motiv pentru care a solicitat anularea sa de către instanţa de contencios administrativ. În mod greşit prima instanţă a apreciat că ceea ce se atacă în cauză este rezoluţia inspectorului judiciar de începere a cercetării disciplinare, deşi obiectul anulării îl formează hotărârea CSM amintită.

Printr-un al doilea rând de argumente, recurentul-reclamant prezintă contextul factual care l-a determinat să formuleze cererea de apărare a independenţei, arătând că a instrumentat dosarul de urmărire penală nr. 46/P/2017, în care Spitalul Militar Regina Maria Braşov are calitatea de inculpat. Dosarul nr. x/2018 al Inspecţiei Judiciare s-a format ca urmare a plângerii formulate de acest spital, prin care se susţinea că reclamantul ar fi încălcat dispoziţii legale conform cărora Spitalul Militar Regina Maria Braşov nu ar răspunde penal, precum şi prevederi referitoare la competenţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov.

Arată recurentul-reclamant că aspectele sesizate în plângerea Spitalului Militar Regina Maria Braşov au făcut şi obiectul a două plângeri împotriva ordonanţelor emise de recurentul-reclamant, prin care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale, iar ambele plângeri au fost respinse de către prim-procurorul, respectiv de procurorul adjunct al Parchetului.

Inspectorul judiciar sesizat cu plângerea formulată de Spitalul Militar Regina Maria Braşov a dispus în mod greşit începerea cercetării disciplinare împotriva recurentului-reclamant, imputându-i interpretarea şi aplicarea greşită a unor dispoziţii legale. Or, temeiul de drept reprezentat de dispoziţiile art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, care sancţionează exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, nu este aplicabil în situaţia dată, întrucât interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale nu poate fi considerată o faptă care afectează prestigiul justiţiei şi nici o abatere de la îndatoririle de serviciu. Mai arată recurentul că nu a nesocotit, ignorat sau neglijat norme juridice, ci le-a interpretat şi aplicat conform aprecierii personale, chiar jurisprudenţa Inspecţiei Judiciare fiind în sensul necercetării disciplinare a magistraţilor în cazul operaţiunilor de interpretare şi aplicare a normelor legale.

Susţine recurentul-reclamant că aspectele sesizate în plângerea Spitalului Militar Regina Maria Braşov, respectiv lipsa competenţei Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov şi lipsa condiţiilor de atragere a răspunderii penale a spitalului pot face doar obiectul analizei judecătorului de cameră preliminară, astfel că inspectorul judiciar şi-a arogat competenţe din afara sferei sale de atribute legale, competenţe ce aparţin instanţei de judecată şi care, în cauză, au fost şi exercitate de Tribunalul Braşov.

În opinia recurentului-reclamant, elementele care susţin ideea că activitatea desfăşurată de inspectorul judiciar reprezintă o imixtiune în activitatea de procuror sunt, în esenţă, următoarele: procedura a fost abuziv desfăşurată, inspectorul judiciar arogându-şi atribuţii şi competenţe jurisdicţionale ce aparţin instanţelor de judecată; ancheta penală era nefinalizată la momentul începerii cercetării disciplinare; i s-au sugerat/impus clasarea cauzei pentru motivul că spitalul nu răspunde penal ori declinarea competenţei de soluţionare a plângerii penale în favoarea unui tribunal militar; plângerile formulate de Spitalul Militar Regina Maria Braşov împotriva ordonanţelor emise de recurentul-reclamant, pentru aceleaşi motive cu cele sesizate Inspecţiei Judiciare, au fost respinse de prim-procuror; inspectorul judiciar nu a precizat forma de vinovăţie cu care ar fi fost comisă abaterea disciplinară şi nici dispoziţiile legale efectiv încălcate de procuror; inspectorul judiciar, cu ocazia verificărilor preliminare începerii cercetării disciplinare, a avut acces la întreg dosarul de urmărire penală, ceea ce poate avea consecinţe negative asupra bunului mers al anchetei, fiind eliminat caracterul nepublic al anchetei penale; având acces la dosarul penal nr. x/2017, inspectorul judiciar a încercat să afle informaţii care nu aveau legătură cu procedura disciplinară, astfel că ancheta apare ca un pretext pentru îndepărtarea recurentului din anchetă sau impunerea unei soluţii favorabile inculpatului spital ori aflarea unor informaţii din ancheta penală.

În fine, arată recurentul-reclamant că o dovadă a caracterului abuziv al cercetării disciplinare începute de inspectorul judiciar o reprezintă chiar rezoluţia de clasare, care a desfiinţat toată procedura derulată cu privire la recurent, arătând că o astfel de cercetare nu trebuia desfăşurată.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Procurori a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. (în ale cărui dispoziţii se încadrează criticile din recurs), Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, reclamantul a susţinut că instanţa de fond nu a analizat cauza sub toate aspectele, insistând pe aspectul de ordin procedural al competenţei Inspecţiei Judiciare de a desfăşura procedura de cercetare disciplinară şi analizând superficial restul aspectelor de fond sesizate de reclamant, referitoare la depăşirea atribuţiilor legale ale inspectorului judiciar. Cel de-al doilea rând de critici este menit să susţină concluzia recurentului-reclamant cu privire la imixtiunea inspectorului judiciar în activitatea procurorului, cu consecinţa afectării independenţei sale.

Înalta Curte va da un răspuns comun acestor critici, pe care le constată a fi nefondate, întrucât argumentele expuse în cele ce urmează se suprapun şi se sprijină unele pe altele, neputând fi disociate.

Obiectul prezentei cauze îl reprezintă analiza de legalitate a Hotărârii CSM nr. 415/07.05.2019, în raport de motivele invocate de reclamant în cererea adresată intimatului-pârât, formulată în condiţiile art. 30 din Legea nr. 317/2004. În esenţă, prin cererea de apărare a independenţei, recurentul-reclamant a susţinut nelegalitatea rezoluţiei inspectorului judiciar, prin care s-a dispus începerea cercetării disciplinare împotriva sa în dosarul Inspecţiei Judiciare nr. x/2018, precum şi nelegalitatea unor acte realizate în desfăşurarea acestei proceduri, apreciind că inspectorul judiciar a depăşit atribuţiile prevăzute de lege, iar rezultatul acestor măsuri nelegale a fost acela al imixtiunii în activitatea procurorului şi afectarea independenţei acestuia.

Întrucât cererea de apărare a independenţei a fost respinsă, reclamantul a sesizat instanţa de contencios administrativ, reiterând aspectele de nelegalitate anterior menţionate. Declarând recurs împotriva sentinţei de respingere a acţiunii, reclamantul a criticat neanalizarea de instanţa de fond a actelor şi măsurilor dispuse/luate de inspectorul judiciar, apreciate a fi nelegale întrucât ar fi urmărit să impună reclamantului un anumit mod de interpretare a textelor de lege incidente în materia urmăririi penale.

Din împrejurările expuse anterior, rezultă că recurentul-reclamant a solicitat CSM şi, ulterior, instanţei de fond, să procedeze la examinarea rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare, emisă de inspectorul judiciar în dosarul nr. x/2018, din perspectiva atributelor conferite de lege Inspecţiei Judiciare. Este de observat că singurele critici la adresa Hotărârii CSM nr. 415/07.05.2019 se raportează la rezoluţia inspectorului judiciar de începere a cercetării disciplinare, ale cărei efecte asupra independenţei sale, în calitate de procuror, reclamantul pretinde că nu au fost corect analizate nici de pârât, nici de instanţa de fond.

Or, în cadrul procesual de faţă instanţa de fond a reţinut corect că nu poate aprecia asupra legalităţii rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare şi a motivelor pe care aceasta s-a întemeiat, nici măcar din perspectiva pretinsei depăşiri a atribuţiilor legale ce revin inspectorului judiciar. Această rezoluţie nu este supusă distinct controlului judecătoresc, dar nici unui control administrativ ierarhic sau unei proceduri de confirmare/validare anterior sau posterior emiterii ei. Conform art. 47 alin. (1), (3) şi (4) din Legea nr. 317/2014, la finalizarea cercetării disciplinare inspectorul judiciar poate dispune, printr-o altă rezoluţie, admiterea sau respingerea sesizării, măsură care este supusă confirmării sau infirmării de către inspectorul-şef. Aşadar, controlul administrativ ierarhic se realizează la finalizarea procedurii, neputând interveni la momentul luării măsurii de începere a cercetării disciplinare, iar mai departe, eventualul control judecătoresc este cel specific procedurilor disciplinare.

Pe cale de consecinţă, formularea criticilor de nelegalitate a rezoluţiei inspectorului judiciar în cadrul cererii de anulare a hotărârii de respingere a cererii de apărare a independenţei procurorului nu poate deschide calea examinării de către instanţa de contencios administrativ a conformităţii rezoluţiei cu normele legale, o astfel de abordare contravenind textelor de lege anterior amintite, care nu prevăd posibilitatea exercitării unui control judecătoresc.

Faţă de aceste aspecte, Înalta Curte constată că nu se poate reţine o omisiune a primei instanţe de a analiza toate susţinerile recurentului-reclamant. Împrejurarea invocată de instanţa de fond şi pe care recurentul a considerat-o a fi de natură procedurală, şi anume imposibilitatea exercitării controlului judecătoresc asupra legalităţii rezoluţiei emise de inspectorul judiciar, împiedică examinarea criticilor formulate de reclamant cu privire la începerea cercetării disciplinare pentru motivele invocate în plângerea Spitalului Militar Regina Maria Braşov şi măsurile dispuse de inspectorul judiciar în derularea cercetării disciplinare.

În aceeaşi notă argumentativă, Înalta Curte reţine că pretinsa nelegalitate a rezoluţiei prin care s-a dispus începerea cercetării disciplinare nu putea fi analizată nici de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, prin secţia pentru Procurori, în procedura de apărare a independenţei şi reputaţiei profesionale, în caz contrar acesta realizând acte şi luând măsuri ce revin în competenţa exclusivă a inspectorului-şef, astfel că instanţa de fond a constatat în mod corect că nu s-a relevat o cauză de nelegalitate a hotărârii atacate din această perspectivă.

Este de observat că declanşarea procedurii de cercetare disciplinară şi inconvenientele generate de această procedură nu sunt de natură a afecta independenţa magistratului şi nu pot constitui motive în sprijinul cererii de apărare a independenţei, formulate conform art. 30 din Legea nr. 317/2004. Totodată, aspectele sesizate de reclamant, referitoare la eventuale abateri disciplinare comise de inspectorul judiciar în derularea activităţii sale fac obiectul unei alte proceduri (astfel cum rezultă şi din hotărârea CSM contestată şi răspunsul la plângerea prealabilă, emis de intimatul-pârât), nefăcând obiectul procedurii de apărare a independenţei.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reţine că procedura disciplinară declanşată împotriva recurentului-reclamant a fost finalizată prin emiterea unei rezoluţii de clasare în procedura administrativă, măsură care asigură recurentului-reclamant o satisfacţie adecvată şi echitabilă, fără a fi necesară intervenţia Consiliului Superior al Magistraturii prin emiterea unei hotărâri de apărare a independenţei procurorului.

Nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului-reclamant în sensul că instanţa de fond ar fi reţinut că începerea cercetării disciplinare este obligatorie, o astfel de menţiune nefiind regăsită în cuprinsul sentinţei recurate.

De asemenea, nici susţinerea în sensul că instanţa de fond ar fi reţinut greşit obiectul cauzei nu se confirmă. Din lecturarea cosiderentelor sentinţei recurate rezultă că prima instanţă a reţinut corect obiectul cauzei ca fiind reprezentat de cererea de anularea Hotărârii CSM nr. 415/07.05.2019, iar împrejurarea că a constatat că argumentele reclamantului privesc nelegalitatea rezoluţiei de începere a cercetării disciplinare, iar nu a actului administrativ atacat, nu are semnificaţia unei erori asupra obiectului cauzei.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 18 din 11 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.