Incompatibility of SRTv board member with company administrator role under Law 176/2010 and Law 161/2003

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 02 aprilie 2019, pe rolul Tribunalului Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate ("ANI"), a solicitat anularea Raportului de evaluare nr. x/05.03.2019, emis de pârâtă şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 1935 din 24 septembrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia mixtă, de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01 octombrie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 35 din 18 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate;

(ii) a anulat în parte raportul de evaluare nr. x/05.03.2019, în sensul înlăturării din acesta a prevederii referitoare la cererea de menţiuni din 15.02.2016 formulată de persoana evaluată, în exercitarea funcţiei de administrator al S.C. B. S.R.L.;

(iii) a menţinut, în rest, raportul de evaluare.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 35 din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate şi admiterea în tot a acţiunii.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, reclamanta arată că a invocat nulitatea raportului de evaluare în temeiul art. 13 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1), (3), (4) şi (5) şi art. 21 din Legea nr. 176/2010. Instanţa de fond nu a analizat aceste temeiuri de drept şi a respins excepţia nulităţii raportat la alte motive şi la alt temei de drept, reţinând că, chiar dacă reclamanta nu putut exercita dreptul de apărare în cursul procedurii de evaluare, aceasta avea posibilitatea de a prezenta toate apărările în faţa instanţei de judecată şi că procedura de informare a fost legal efectuată.

Cât priveşte nulitatea raportului de evaluare din perspectiva nerespectării termenului de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/20110, instanţa a reţinut că procedura de citare/înştiinţare a reclamantei a fost legal îndeplinită, pentru ca, ulterior, să reţină că cele două înştiinţări ar fi fost expediate de intimata-pârâtă, dar nu au fost ridicate de la oficiul poştal de către reclamantă.

Arată recurenta-reclamantă că motivul de nulitate invocat se referea la nerespectarea termenului de 15 zile în care ANI trebuia să revină cu o nouă adresă de informare în caz de neridicare a corespondenţei de către destinatar. Din confirmările de primire şi plicurile celor două înştiinţări adresate reclamantei, rezultă că la data de 21.11.2018 s-a restituit prima înştiinţare, iar termenul de 15 zile s-a împlinit după data de 05.12.2018, când a fost expediată cea de-a doua înştiinţare, Ca urmare, cea de-a doua înştiinţare a fost prematur expediată, iar nerespectarea termenului atrage nulitatea raportului de evaluare.

Mai arată recurenta-reclamantă că instanţa de fond a analizat doar răspunsul emis de Poşta Română, fără a verifica dacă reclamanta a fost sau nu înştiinţată despre existenţa unei scrisori recomandate prin întocmirea formularului CNPR 29-1-32.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine greşita aplicare a normelor de drept material, considerând că instanţa de fond a analizat legalitatea raportului de evaluare prin raportare la dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, fără a lua în considerare dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 şi, totodată, a reţinut greşit că reclamantei nu-i sunt aplicabile dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, deoarece, ulterior acestei dispoziţii legale, a fost adoptată Legea nr. 161/2003, care, prin art. 99 alin. (1) lit. k), a) extins sfera incompatibilităţilor.

Totodată, consideră recurenta că în mod greşit s-a reţinut a-i fi aplicabile prevederile art. 72 din Legea nr. 161/2003 şi titlul IV al Legii nr. 161/2003, care reglementează incompatibilităţile pentru miniştri şi secretarul de stat, calitate pe care reclamata nu o deţine, nefiind membru al Guvernului, iar Consiliul de administraţie al SRTv şi SRTv însăşi nu sunt instituţii în subordinea Guvernului.

În opinia recurentei-reclamante, incompatibilităţile privind demnităţile şi funcţiile publice sunt reglementate, conform art. 80 din Legea nr. 161/2003, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea. În speţă, art. 23 din Legea nr. 41/1994 reglementează drepturile şi incompatibilităţile membrilor Consiliului de administraţie al SRTv, alin. (3) al acestui articol stipulând că membrii consiliului nu încasează un salariu, ci o indemnizaţie.

Consideră recurenta că incompatibilitatea ar exista doar dacă cele două societăţi comerciale în cadrul cărora a deţinut funcţia de administrator, ar avea activitate în domeniul audiovizualului sau ar avea relaţii de afaceri ori interese contrare cu SRTv. Ambele societăţi au activitate în domeniul alimentaţiei publice, iar instanţa de fond nu a avut în vedere că C. S.R.L. a fost declarată inactivă de către ANAF, nu putea desfăşura activitate comercială, astfel că nu există incompatibilitatea reţinută prin raportul de evaluare.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimata-pârâtă ANI a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prima critică formulată în recurs se referă la o pretinsă analiză eronată a instanţei de fond asupra chestiunii nulităţii raportului de evaluare, sesizată de reclamantă, din perspectiva altor motive şi a altui temei de drept decât cel invocat în cerere.

Înalta Curte constată că, deşi susţine că a invocat această nulitate din perspectiva dispoziţiilor art. 13 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (1), (3), (4) şi (5) şi art. 21 din Legea nr. 176/2010 şi că instanţa de fond a examinat-o sub un alt temei de drept, recurenta nu precizează care este acest "alt" text de lege, greşit avut în vedere.

Pentru edificare, Înalta Curte va reda, în cele ce urmează, prevederile din Legea nr. 176/2010 invocate de reclamantă:

Art. 13 - "(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

Art. 20 - "(1) Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere. (...) (3) Informarea şi invitarea se vor face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire. (4) Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice date ori informaţii pe care le consideră necesare. (5) Prevederile art. 13 şi 15 se aplică în mod corespunzător."

Art. 21 - "(1) Dacă, după exprimarea punctului de vedere al persoanei invitate, verbal sau în scris, ori, în lipsa acestuia, după expirarea unui termen de 15 zile de la confirmarea de primire a informării de către persoana care face obiectul evaluării, inspectorul de integritate consideră în continuare că sunt elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, întocmeşte un raport de evaluare. (2) În lipsa confirmării prevăzute la alin. (1), inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare. (...)"

Înalta Curte constată că, potrivit raportului de evaluare contestat, intimata-pârâtă a realizat procedura de informare prevăzută de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 referitoare la declanşarea procedurii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, prin adresa înregistrată sub nr. x/01.08.2018, transmisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi recepţionată de destinatar la data de 10.08.2018, aspect necontestat de reclamantă. Deşi a susţinut, în cuprinsul acţiunii (precum şi al cererii de recurs), inclusiv nerespectarea dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ceea ce reclamanta a contestat efectiv, conform motivelor cererii de chemare în judecată, a fost necomunicarea celor două informări emise în temeiul art. 20 din Legea nr. 176/2010, şi anume informările referitoare la identificarea unor elemente de existenţă a stării de incompatibilitate, cuprinzând şi invitarea persoanei evaluate la prezentarea unui punct de vedere.

Analizând comparativ cererea de chemare în judecată (paginile 2-3), în partea referitoare la excepţia nulităţii raportului de evaluare, cu considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte reţine că prima instanţă a răspuns întocmai argumentelor de fapt şi de drept expuse de reclamantă, acţionând în limitele învestirii sale. După cum s-a arătat anterior, ceea ce s-a criticat de către reclamantă a fost neîndeplinirea de către intimata-pârâtă ANI a procedurii de informare cu privire la identificarea unor elemente de existenţă a stării de incompatibilitate, susţinându-se că această procedură nu este îndeplinită în condiţiile în care cele două informări despre care se face vorbire în raport au fost restituite ca urmare a neridicării lor de către destinatar şi că nu a fost respectat termenul de comunicare de 15 zile, prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010. Or, prima instanţă a răspuns acestor susţineri (ultimul paragraf al paginii a 6-a a sentinţei şi paragrafele 1-7 din pagina a 7-a a sentinţei), expunând, printr-un raţionament logico-juridic complet şi coerent, motivele pentru care apreciază că procedura de înştiinţare prevăzută de lege a fost respectată de ANI, neexistând o culpă a acestei autorităţi în procedura de evaluare, care să conducă la anularea raportului contestat.

În concluzie, având în vedere articolele precitate, motivele de fapt ale acţiunii şi considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că există corespondenţă între nulitatea invocată de reclamantă şi temeiul de drept pe care aceasta se sprijină, pe de-o parte şi argumentaţia instanţei de fond, pe de altă parte, ambele referindu-se la una şi aceeaşi chestiune disputată şi anume respectarea de către ANI a obligaţiei legale de informare a persoanei care face obiectul evaluării cu privire la identificarea elementelor de existenţă a unui incident de integritate şi de invitare a acesteia să formuleze un punct de vedere, conform art. 20 din Legea nr. 176/2010. Aceste aspecte fiind analizate şi dezlegate de instanţa de fond, în cauză nu se identifică un caz de casare a sentinţei recurate, bazat pe pretinsa examinare a altor motive de nelegalitate decât cele deduse judecăţii.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la pretinsa contradicţie dintre considerentele instanţei de fond. Împrejurarea că instanţa de fond a apreciat a fi legal îndeplinită procedura de informare a persoanei evaluate cu privire la identificarea unor elemente subsumate stării de incompatibilitate, deşi plicurile cuprinzând aceste înştiinţări nu au fost ridicate de destinatar de la oficiul poştal, nu reprezintă o contradicţie în raţionamentul judecătorului, ci o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 20 raportat la 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 176/2010.

Înalta Curte constată, similar instanţei de fond, că intimata-pârâtă ANI a emis către recurenta-reclamantă o primă adresă, sub nr. x/30.10.2018, iar ulterior, adresa nr. x/05.12.2018, prin care a informat persoana ce face obiectul evaluării că au fost identificate elemente în sensul existenţei unei incompatibilităţi şi că este invitată la sediul autorităţii pentru a prezenta un punct de vedere . Prima adresă, expediată prin scrisoarea recomandată, a fost restituită de oficiul poştal întrucât destinatarul nu s-a prezentat să o ridice, astfel că, în aplicarea art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, ANI a emis cea de-a doua adresă, expediată prin aceeaşi modalitate a scrisorii recomandate, pe care, de asemenea, recurenta-reclamantă nu a ridicat-o de la poştă. În acest context, prima instanţă a apreciat că autoritatea pârâtă a procedat în mod corect la întocmirea raportului de evaluare, opinie căreia i se alătură şi instanţa de control judiciar, în raport de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, potrivit cărora, în lipsa confirmării prevăzute la alineatul precedent, inspectorul de integritate poate întocmi raportul de evaluare, după îndeplinirea unei noi proceduri de comunicare.

În mod greşit susţine recurenta-reclamantă în calea de atac că termenul de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se referă la perioada care curge între data restituirii de către oficiul poştal a primei scrisori recomandate şi data la care ANI avea obligaţia de a expedia a doua adresă. Acest termen legal reglementează o altă ipoteză şi anume situaţia în care persoana informată a primit comunicarea efectuată de ANI şi nu a prezentat un punct de vedere scris ori verbal, caz în care inspectorul ANI poate proceda la întocmirea raportului de evaluare după expirarea celor 15 zile scurse de la data primirii comunicării, dacă apreciază că sunt elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi.

Aşadar, termenul de 15 zile prevăzut de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 se referă la perioada scursă între data primirii informării de către persoana evaluată şi data la care inspectorul de integritate poate proceda la întocmirea raportului de evaluare, iar nu la perioada dintre data restituirii scrisorii recomandate de comunicare a informării şi data expedierii celei de-a doua informări. De altfel, art. 21 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 nu prevede un termen în care inspectorul de integritate are obligaţia de a realiza a doua comunicare ori un termen înainte de expirarea căruia o astfel de activitate este interzisă.

Cât priveşte argumentul recurentei, referitor la verificarea pe care instanţa trebuia să o facă cu privire la comunicarea de către Poşta Română a formularului CNPR 29-1-32 către reclamantă, Înalta Curte constată că prima instanţă a solicitat informaţii din partea Poştei Române cu privire la situaţia scrisorilor recomandate emise de ANI către destinatarul A.. Din adresele nr. x/09.03.2020 a Companiei de Poştă Română S.A. - Oficiul Judeţean de Poştă Cluj şi nr. x/10.12.2019 şi listele de distribuire anexate, rezultă că cele două trimiteri poştale au fost aduse de factorul poştal la adresa reclamantei, aceasta nu a fost găsită la domiciliu, astfel că a fost avizată şi reavizată cu privire la existenţa scrisorilor recomandate, acestea fiind păstrate la Oficiul Poştal nr. 6 Cluj-Napoca, în vederea ridicării, până la expirare, după care au fost înapoiate expeditorului.

Or, aceste informări oficiale, coroborate cu menţiunile operate de agentul poştal pe plicuri şi pe formularele de confirmare de primire, constituie o dovadă suficientă referitoare la înştiinţarea recurentei-reclamante, de către Poşta Română (prin formularul aferent CNPR 29-1-32, depus în cutia poştală) cu privire la primirea scrisorilor recomandate pentru a căror ridicare era necesar a se prezenta la oficiul poştal. Astfel, în lipsa unei contestări de către recurenta-reclamantă, prin mijloacele procedurale prevăzute de lege, a realităţii menţiunilor din aceste înscrisuri, instanţa de fond nu avea de ce să procedeze la verificări suplimentare.

Referitor la criticile de nelegalitate prin care se susţine neîntrunirea condiţiilor pentru constatarea situaţiei de incompatibilitate, Înalta Curte le apreciază a fi nefondate.

Motivele de recurs prin care se critică neluarea în considerare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 41/1994 şi neaplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994, nu pot fi primite.

Prin raportul de evaluare contestat, incompatibilitatea a fost reţinută în privinţa reclamantei în raport de prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) coroborate cu art. 99 alin. (1) lit. k) din Legea nr. 161/2003, iar nu în raport de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 41/1994.

Într-adevăr, acest din urmă act normativ reglementa, prin art. 23 alin. (1) şi (4), o sferă mai restrânsă a incompatibilităţilor în privinţa membrilor consiliului de administraţie al SRTv, interzicând doar deţinerea simultană a unei funcţii de conducere în cadrul SRTv ori a calităţii de membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale care are activitate în domeniul audiovizualului sau a participării la societăţi comerciale cu care Societatea Română de Radiodifuziune sau, după caz, Societatea Română de Televiziune întreţine relaţii de afaceri sau are interese contrare.

Însă, prin dispoziţiile art. 99 alin. (1) lit. k) al Legii nr. 161/2003, legiuitorul a procedat la o extindere a cazurilor de incompatibilitate în privinţa membrilor consiliilor de administraţie şi ai comitetelor directoare ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, pentru care s-a prevăzut că li se aplică dispoziţiile art. 72 şi regimul incompatibilităţilor prevăzut de Titulul IV al legii pentru miniştri şi, respectiv, secretari de stat, precum şi incompatibilităţile prevăzute în legi speciale. Astfel, recurenta a intrat sub incidenţa prevederilor art. 84 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Titlul IV din Legea nr. 161/2003, care prevăd următoarele:

"(1) Funcţia de membru al Guvernului este incompatibilă cu exercitarea următoarelor funcţii sau calităţi: (...) c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice; (...) (2) Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora sunt incompatibile cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, precum şi cu exercitarea funcţiilor prevăzute la alin. (1) lit. b)-i)".

Prin urmare, sunt nefondate criticile prin care recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond trebuia să aibă în vedere doar prevederile art. 23 din Legea nr. 41/1994, întrucât judecătorul cauzei nu poate ignora întreg cadrul normativ în vigoare în perioada verificată.

În sprijinul aceste concluzii, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 80 din Titlul IV al Legii nr. 161/2003, "incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului titlu". Aşadar, recurentei-reclamante, membru în consiliul de administraţie al SRTv, i se aplicau, pe perioada exercitării mandatului, nu doar dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 41/1994 care reglementează organizarea şi funcţionarea instituţiei publice, ci şi prevederile Titlului IV al Legii nr. 161/2003, în care se regăsesc dispoziţiile art. 84 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi art. 99 alin. (1) lit. k) ale Legii nr. 161/2003, care constituie temeiul emiterii raportului de evaluare.

Nefondat este şi argumentul recurentei-reclamante în sensul că, neavând calitatea de secretar de stat, subsecretar de stat sau membru al Guvernului, nu este ţinută de prevederile referitoare la incompatibilităţile aplicabile acestor funcţii, câtă vreme textele de lege precitate fac trimitere expresă la aplicarea aceluiaşi regim şi în cazul funcţiei deţinute de reclamantă.

Totodată, argumentul suspendării activităţii societăţii comerciale C. S.R.L., respectiv cel al nedesfăşurării unei activităţi în domeniul televiziunii, nu sunt relevante pentru situaţia de incompatibilitate reţinută prin raportul de evaluare.

Ceea ce interesează, în analiza incidentului de integritate, este exercitarea de către reclamantă a calităţii de administrator, iar această împrejurare a fost apreciată prin raportare la solicitarea adresată Oficiului Registrului Comerţului de soluţionare a unei cereri de menţiuni, la data de 17.09.2018; textul de lege nu condiţionează existenţa incompatibilităţii de un anumit volum de activitate al societăţii comerciale sau de un număr de acte efectuate de administratorul persoanei juridice, raportându-se doar la exercitarea de către persoana evaluată a funcţiei de administrator.

Iar în privinţa domeniului de activitate al C. S.R.L., Înalta Curte constată că această împrejurare ar fi fost relevantă dacă starea de incompatibilitate ar fi fost reţinută prin raportare la dispoziţiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 41/1994 (care interzice deţinerea de către membrul consiliului de administraţie al SRTv a calităţii de membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale care are activitate în domeniul audiovizualului). Or, în speţă, starea de incompatibilitate a fost reţinută prin raportare la prevederile art. 84 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Titlul IV din Legea nr. 161/2003, care interzice deţinerea şi exercitarea funcţiei de membru în consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale, indiferent de domeniul acesteia de activitate.

În concluzie, cum în cauză s-a dovedit că recurenta-reclamantă a deţinut şi exercitat simultan, în perioadele 22.03.2016-27.09.2017 şi 28.03.2018-25.09.2018, atât funcţia de membru al Consiliului de administraţie al SRTv, cât şi funcţia de administrator al C. S.R.L., contrar prevederilor art. 84 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) şi art. 99 alin. (1) lit. k) ale Legii nr. 161/2003, Înalta Curte apreciază că soluţia primei instanţe, de menţinere a legalităţii raportului de evaluare întocmit de Agenţia Naţională de Integritate, este pronunţată cu o corectă aplicare şi interpretare a legii.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 35 din 18 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.