Restitution claim upheld; appeal dismissed, in-kind restitution ordered for unsold property and compensation for sold portions.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 septembrie 2019, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. din Judeţul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România ("Comisia Specială"), a solicitat:

(i) anularea Deciziei nr. 1123/18.06.2019, emisă de pârâtă;

(ii) să se constate că imobilul situat în municipiul Carei, judeţul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei, având nr. topo. x a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român;

(iii) obligarea pârâtei să emită o decizie de retrocedare în natură în favoarea reclamantei a părţii care nu a fost vândută de statul român din imobilul în litigiu, respectiv să emită o decizie de compensare prin puncte pentru acele părţi din acest imobil care au fost înstrăinate, aşa cum rezultă din înscrierile de carte funciară de sub poziţiile B12-14.

(iv) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 479 din 18 noiembrie 2019, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 9 decembrie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 36 din 9 aprilie 2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere din acţiunea introductivă, invocată din oficiu de către instanţă;

(ii) a respins, ca inadmisibil, capătul 2 de cerere din acţiunea introductivă formulată de către reclamantul A. din Judeţul Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România;

(iii) a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. din Judeţul Satu Mare, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România;

(iv) a anulat Decizia nr. 1123/18.06.2019, emisă de pârâtă;

(v) a obligat pârâta să emită o decizie prin care să dispună restituirea (retrocedarea) în natură în favoarea reclamantei a părţii care nu a fost vândută de statul român din imobilul situat în municipiul Carei, judeţul Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei, având nr. topo. x, parte rămasă în proprietatea statului român şi prin care, totodată, să propună acordarea către reclamantă a măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială, pentru acele părţi din acest imobil care au fost înstrăinate, aşa cum rezultă din înscrierile de carte funciară de sub poziţiile B12-14;

(vi) a respins pretenţia reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte;

(vii) a obligat pârâta de rândul 1 să plătească reclamantei suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 36 din 9 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă susţine că sentinţa instanţei de fond a fost pronunţată cu greşita interpretare a dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000. Din cuprinsul acestui din urmă text de lege, care permite acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele care au fost înstrăinate după data de 22.12.1989, rezultă, per a contrario, că voinţa legiuitorului a fost în sensul neacordării măsurilor reparatorii pentru imobilele care au fost înstrăinate anterior acestei date.

Prin urmare, arată recurenta-pârâtă, în mod greşit a fost obligată Comisia Specială la acordarea măsurilor reparatorii pentru toată partea din imobil înstrăinată, în condiţiile în care apartamentul nr. x a fost înstrăinat în anul 1975, dar apartamentul nr. x a fost înstrăinat după 1989. Acordarea de măsuri compensatorii se poate dispune doar pentru apartamentul nr. x, înstrăinat după 1989, astfel că obligarea la acordarea acestor măsuri pentru apartamentul nr. x este nelegală.

Recurenta-pârâtă critică şi soluţia de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate de intimatul-reclamant, în raport de admiterea în parte a acţiunii şi de împrejurarea că onorariul avocaţial are un cuantum disproporţionat faţă de munca depusă în dosar, instanţa de fond făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (2) teza a II-a şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea înregistrată în dosarul instanţei de recurs, intimatul-reclamant a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, calificată de Înalta Curte ca fiind o excepţie a nulităţii recursului, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

II.1. Având a se pronunţa cu prioritate, potrivit art. 248 C. proc. civ., asupra excepţiei nulităţii recursului, Înalta Curte constată că excepţia este neîntemeiată.

Intimatul-reclamant a susţinut că recursul nu se încadrează în cazurile de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recurenta-pârâtă solicită reaprecierea probatoriului şi stabilirea unei noi stări de fapt, ceea ce excede obiectului căii de atac extraordinare, precum şi pentru că se invocă apărări noi faţă de cele din fond.

Înalta Curte constată că motivele recursului declarat de pârâtă se subsumează cazului de casare invocat, respectiv dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta invocând greşita aplicare în speţă a dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în soluţionarea petitului principal, precum şi a art. 453 alin. (2) teza a II-a şi art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în soluţionarea cererii accesorii de stabilire a cheltuielilor de judecată. Aspectele invocate de intimatul-reclamant fac obiectul analizei pe fond a recursului, neconstituind argumente care să susţină o excepţie procesuală a nulităţii căii de atac şi vor fi avute în vedere în examinarea caracterului fondat sau nefondat al căii de atac.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

II.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Printr-un prim rând de critici, recurenta-pârâtă a susţinut că obligarea sa la acordarea de măsuri reparatorii pentru apartamentul nr. x din imobilul în litigiu este nelegală, întrucât, din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, rezultă că nu se acordă măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989.

Înalta Curte constată că acest argument, prezentat în sprijinul legalităţii actului administrativ contestat şi a nelegalităţii sentinţei recurate, nu este menţionat în cuprinsul Deciziei nr. 1123/18.06.2019, prin care s-a respins cererea de retrocedare formulată de reclamant cu privire la imobilul situat în municipiul Carei, judeţul Satu Mare. Unicul motiv al respingerii cererii este, conform deciziei atacate, faptul că imobilul nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către Statul Român, iar acest argument este susţinut şi în actele procesuale depuse în dosarul de fond.

Totodată, susţinerile referitoare la incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 nu au fost înfăţişate instanţei de fond, nefiind cuprinse în întâmpinarea aflată la dosarul Tribunalului Satu Mare.

Dispoziţiile art. 1 şi art. 8 conferă instanţei de contencios administrativ atributul analizei legalităţii unui act administrativ în raport de criticile de nelegalitate sesizate de reclamant. Aceste critici sunt determinate în mod evident de conţinutul actului contestat, astfel că şi analiza instanţei de fond se rezumă la motivele de fapt şi de drept reţinute în cuprinsul actului contestat şi pe care reclamanta le-a atacat prin acţiune.

Mai trebuie amintit şi că, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ.:

"În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi.", iar potrivit art. 494 din acelaşi act normativ:

"Dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă în apel se aplică şi în instanţa de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezenta secţiune.". Înalta Curte va avea în vedere şi dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., potrivit cărora, prin recurs se examinează conformitatea hotărârii pronunţate cu regulile de drept aplicabile, prevederi care, coroborate cu textele de lege sus indicate, conduc spre concluzia imposibilităţii formulării unor pretenţii noi în calea de atac, interdicţie care se aplică şi formulării de apărări de fond noi, pe care prima instanţă nu le-a cunoscut şi nu le-a putut analiza.

În speţă, recurenta-pârâtă invocă, în calea de atac, motive care nu au fost prezentate instanţei de fond şi care tind la modificarea actului administrativ contestat - Decizia nr. 1123/18.06.2019, prin susţinerea unui argument suplimentar de respingere a cererii de retrocedare pentru parte din imobilul solicitat spre restituire. Aşadar, recurenta-pârâtă sesizează pentru prima dată, direct în recurs, existenţa unui impediment la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru o parte a imobilului în litigiu, iar instanţa de control judiciar nu poate proceda la analizarea acestor argumente, câtă vreme obiectul căii extraordinare de atac a recursului este limitat la examinarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea de chemare în judecată şi de argumentele şi apărările formulate de părţi în faza procesuală a fondului.

În consecinţă, întrucât criticile referitoare la aplicarea în speţă a dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, coroborate cu cele ale art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, exced conţinutului actului administrativ contestat şi au fost invocate direct în faţa instanţei de control judiciar, fără a fi supuse filtrului instanţei de fond, se impune respingerea lor.

Chiar dacă s-ar trece peste acest fine de neprimire, Înalta Curte constată că interpretarea Comisiei Speciale cu privire la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 este greşită. Textul de lege nu poate fi interpretat în sensul că interzice acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele înstrăinate legal anterior datei de 22 decembrie 1989, cum susţine recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, prevede posibilitatea acordării doar a acestor măsuri, excluzând posibilitatea restituirii în natură a imobilelor aflate în această situaţie.

Cel de-al doilea rând de critici formulate de recurenta-pârâtă priveşte soluţia dată cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, susţinându-se că aceste cheltuieli trebuiau diminuate, în raport de admiterea parţială a acţiunii şi de caracterul disproporţionat al onorariului avocaţial, în raport cu obiectul cauzei şi munca depusă de reprezentantul convenţional.

Înalta Curte constată că, deşi acţiunea reclamantului a fost admisă în parte, iar dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. dispun că în acest caz cheltuielile se acordă în proporţia admiterii, totuşi instanţa de fond a motivat corespunzător soluţia de acordare integrală a cheltuielilor de judecată, iar pârâta nu a contestat în vreun fel aceste considerente.

Astfel, prima instanţă a arătat că soluţia de admitere în parte a cererii se datorează tehnicii juridice deficitare de formulare a pretenţiilor, iar nu netemeiniciei acestora. Mai exact, admiţând excepţia inadmisibilităţii şi respingând în consecinţă cel de-al doilea capăt al cererii, prima instanţă a arătat că solicitarea de constatare a preluării abuzive a imobilului de către Statul Român reprezintă un element-premisă al recunoaşterii dreptului la retrocedare, astfel că statuarea instanţei asupra acestei solicitări se va regăsi în considerentele sentinţei, iar nu în dispozitivul acesteia. Iar în ceea ce priveşte petitul referitor la obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de compensare prin puncte, instanţa de fond a constatat că măsura ce trebuie dispusă, în cazul imposibilităţii retrocedării în natură, este aceea a acordării măsurilor reparatorii în echivalent, în condiţiile stabilite prin legea specială.

Prin urmare, petitul referitor la constatarea preluării abuzive a imobilului în litigiu a fost considerat de instanţa de fond a reprezenta un argument în susţinerea cererii de anulare a deciziei emise de pârâtă şi de obligare a acesteia la emiterea unei decizii prin care să se dispună retrocedare în natură/în echivalent, iar nu o pretenţie de sine-stătătoare. În pofida constatării inadmisibilităţii formulării acestei solicitări sub forma unui petit distinct în cadrul acţiunii, Înalta Curte constată că instanţa de fond a concluzionat, în considerente, cu privire la caracterul abuziv al preluării imobilului de către Statul Român, fiind găsite întemeiate susţinerile reclamantei.

Cât priveşte respingerea petitului referitor la emiterea unei decizii de compensare prin puncte pentru partea din imobil ce nu mai poate fi restituită în natură, Înalta Curte constată că respingerea acestui petit s-a datorat tot unei tehnici greşite de redactare a acţiunii, iar nu lipsei de temeinicie a cererii, instanţa de fond obligând pârâta la emiterea unei decizii de acordare de măsuri reparatorii în echivalent.

În concluzie, întrucât pretenţiile reclamantei au fost integral confirmate prin soluţia pronunţată, acesteia i se cuvin cheltuieli de judecată în cuantumul total solicitat şi dovedit cu documente justificative, iar motivul de recurs este nefondat.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa de proporţionalitate a onorariului avocaţial, Înalta Curte reţine că asupra acestei chestiuni s-a pronunţat Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." În motivarea soluţiei astfel dispuse, Înalta Curte a reţinut că:

"proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate".

Având în vedere obligativitatea dezlegărilor date instanţelor de judecată prin decizia anterior menţionată, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul invocat de pârâtă, referitor la cenzurarea cheltuielilor de judecată, nu reprezintă o critică de nelegalitate, astfel încât nu se circumscrie niciunuia dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România, ca nefondat.

În temeiul art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România la plata către intimatul-reclamant A. din Judeţul Satu Mare a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial, conform facturii nr. x/06.07.2020 şi extrasului de cont din data de 07.07.2020 .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România împotriva sentinţei civile nr. 36 din 9 aprilie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparţinut Comunităţilor Cetăţenilor aparţinând Minorităţilor Naţionale din România la plata către intimatul-reclamant A. din Judeţul Satu Mare a sumei de 2380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.