Judicial assistants' seniority bonus discrimination claim rejected; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 17 iulie 2019, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost completată la data de 11 octombrie 2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, au solicitat:

(i) anularea Ordinului nr. 1415/C/19 martie 2019 al ministrului justiţiei, ca netemeinic şi nelegal, fiind greşit modul de stabilire a drepturilor salariale şi cuantumul acestora;

(ii) anularea adresei nr. x/07.06.2019, emisă de pârât ca urmare a contestaţiei formulate de reclamanţi împotriva ordinului atacat;

(ii) obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin în favoarea reclamanţilor, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de asistent judiciar, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare raportat la vechimea efectivă în funcţie, prin adăugarea majorării salariale reprezentate de "sporul de fidelitate" pentru vechimea efectivă în funcţie, începând cu data de 01.01.2019, până la zi şi în continuare.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 174 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată şi a respins acţiunea, astfel cum a fost completată, formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 174 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii.

În motivarea recursului, reclamanţii susţin greşita aplicare în cauză a prevederilor art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, respectiv a principiului nediscriminării, arătând că îndeplinesc funcţia de asistent judiciar în cadrul Tribunalului Satu Mare de peste 18 ani şi că această categorie profesională este singura categorie din sistem căreia intimatul-pârât refuză să-i calculeze drepturile salariale în raport de vechimea efectivă în funcţie.

Recurenţii-reclamanţi invocă şi redau pe larg considerentele deciziei nr. 1287/R/21.05.2009, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2009, anexată recursului, susţinând, în esenţă, că din motivarea acestei hotărâri rezultă atât discriminarea creată între categoria profesională a asistenţilor judiciari şi celelalte categorii profesionale din sistem, cât şi necesitatea aplicării principiului egalităţii de tratament şi inexistenţa unor justificări obiective şi rezonabile pentru existenţa diferenţelor de salarizare.

Mai arată recurenţii-reclamanţi că, potrivit art. 426 alin. (1) C. proc. civ., asistenţii judiciari redactează hotărârile judecătoreşti ce le sunt atribuite, având atribuţii sporite faţă de vechea reglementare şi suportă incompatibilităţi, astfel încât nu se justifică discriminarea privind salarizarea la o vechime în funcţie limitată la 0-3 ani, respectiv 3-5 ani.

Consideră recurenţii că OMJ nr. 1415/2019, atacat în cauză, încalcă principiul nediscriminării, prevăzut de art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, precum şi principiul egalităţii, prevăzut de art. 6 lit. c) din aceeaşi lege, principii care sunt în concordanţă cu prevederile Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale. Mai mult, susţin recurenţii, Ministerul Justiţiei a refuzat punerea în acord a legislaţiei prin propunerei de modificare a art. 16 din Legea nr. 153/2017, astfel cum a solicitat şi Consiliul Superior al Magistraturii.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, în condiţiile în care, prin hotărâri judecătoreşti, s-a recunoscut unor asistenţi judiciari dreptul la vechimea efectivă în funcţie nelimitat, ordinul contestat ar fi trebuit să prevadă această vechime, iar nu cea de 0-3 ani.

Totodată, apreciază a fi greşită apărarea Ministerului Justiţiei în sensul că că asistenţii judiciari nu sunt independenţi, această susţinere fiind contrară art. 111 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă în dosarul instanţei de recurs, intimatul-pârât Ministerul Justiţiei a invocat excepţia nulităţii recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Justiţiei, Înalta Curte o apreciază a fi neîntemeiată.

În susţinerea excepţiei, intimatul consideră că recursul nu cuprinde motive concrete de nelegalitate cu referire la sentinţa instanţei de fond, apreciind că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că recursul îndeplineşte cerinţa motivării, reclamanţii invocând greşita aplicare în speţă, de către instanţa de fond, a dispoziţiilor art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017 referitoare la principiul nediscriminării în materie salarială.

În consecinţă, criticile de nelegalitate expuse în recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind sesizată o pretinsă eroare de aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, motiv pentru care Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată, urmând a analiza recursul prin prisma acestui caz de casare.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa atacată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, pentru următoarele considerente:

În esenţă, criticile aduse de recurenţii-reclamanţi sentinţei pronunţate de prima instanţă se circumscriu neaplicării principiului nediscriminării în materie salarială, instituit de prevederile art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, susţinând că neincluderea în indemnizaţia brută lunară a sporului pentru vechimea efectivă în funcţie creează o situaţie discriminatorie între categoria profesională a asistenţilor judiciari şi alte categorii profesionale din sistem, respectiv între reclamanţi şi colegii lor, care beneficiază de acest spor, obţinut prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare în speţă a normelor de drept material incidente, inclusiv a principiilor instituite prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind legală soluţia de respingere a acţiunii şi menţinere a Ordinului ministrului justiţiei nr. 1415/C/2019.

Întrucât, în cuprinsul sentinţei recurate, prima instanţă a procedat la o expunere amplă a cadrului legislativ incident în materia drepturilor salariale aferente personalului din justiţie, în perioada 2009 - prezent, iar recurenţii-reclamanţi nu au contestat în vreun fel această expunere cronologică, instanţa de control judiciar apreciază că nu este necesară reiterarea integrală a acestor aspecte în cuprinsul prezentei deciziei.

Pentru întemeierea prezentei argumentaţii, Înalta Curte va menţiona doar că, potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie" - la Legea nr. 284/2010, asistenţii judiciari numiţi în condiţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările şi completările ulterioare, sunt salarizaţi cu o indemnizaţie de încadrare stabilită pe baza coeficienţilor de ierarhizare prevăzuţi la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenţi unei vechimi în funcţie de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani.

Această soluţie legislativă a fost preluată şi în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secţiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc recurenţii-reclamanţi, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la sporul de fidelitate/spor pentru vechimea efectivă în funcţie. Drept urmare, recurenţii-reclamanţi nu pot invoca discriminarea ca motiv de recurs, întrucât o eventuală discriminare în acest caz ar rezulta din lege şi nu din hotărârea judecătorească ce face obiectul recursului.

Din perspectiva principiului de ordin constituţional al nediscriminării, trebuie observat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat, şi anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curţii Constituţionale nr. 889/2020, paragraful 22).

Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 şi 129 din decizia nr. 49/2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cu care:

"128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalităţii şi nediscriminării, consacrate de dispoziţiile interne sau de dispoziţiile convenţionale - art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ari. 1 al Protocolului nr. 12 adiţional la Convenţie - întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziţii convenţionale, autorităţile statale ar trebui să introducă distincţii între situaţii analoage şi comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă şi obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferenţele de tratament juridic aplicat.

129. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeaşi instituţie sau în acelaşi serviciu, privat sau public, deci când obligaţia există în sarcina aceluiaşi angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiţi, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plăţii [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]".

Relevantă este şi jurisprudenţa CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunţată în cauza Elisei-Uzun şi Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reţinut următoarele:

"73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenţie se întemeia pe consideraţia potrivit căreia reclamanţii fuseseră discriminaţi în ceea ce priveşte acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenţie [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situaţia este aplicabilă şi în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie."

În această speţă, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunţate hotărârile judecătoreşti din perioada de referinţă 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparaţie utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acţiuni în justiţie, invocate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul acţiunii şi al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenţilor judiciari faţă de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie.

Aşadar, nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii de tratament juridic şi al nediscriminării şi nu se poate trece peste dispoziţia concretă a legii pentru a da eficienţă unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare, şi nu de interpretare a legii.

Este de observat şi că hotărârile judecătoreşti datând din perioada 2008-2009 vizau situaţii juridice deduse judecăţii anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 şi Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenţii judiciari au obţinut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat şi magistraţii-asistenţi). Or, după abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraţilor şi personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizaţia de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referinţă sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcţie, pe 5 intervale de până la 20 de ani şi, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenţilor judiciari, coeficienţii maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcţie de 5 ani.

Asistenţii judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraţilor, cu un statut diferit, care justifică şi o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial.

În acest sens prezintă relevanţă şi decizia nr. 1543/2009 a Curţii Constituţionale prin care, în efectuarea controlului de constituţionalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate, statuându-se că "autorul doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii şi a asistenţilor judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizaţiei de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora şi magistraţi-asistenţi. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Cât priveşte invocarea de către intimaţii-reclamanţi a principiului egalizării indemnizaţiilor de încadrare prevăzut de Legea nr. 71/2015 şi de decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, Înalta Curte reţine că aceste soluţii normative/jurisprudenţiale referitoare la egalizarea indemnizaţiilor de încadrare privesc o altă componentă salarială, respectiv valoarea de referinţă sectorială, iar nu sporul pentru vechimea efectivă în funcţie şi nu pot fi extinse în privinţa altor elemente ale sistemului de salarizare. Principiul egalităţii în faţa legii, căruia i se subsumează soluţia egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătoreşti, care trebuie să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparţine aceleiaşi familii ocupaţionale.

Totodată, pe această cale, a egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, nu se poate ajunge la completarea legii şi crearea unei terţe soluţii normative care nu este în litera şi spiritul legii. Practic, egalizarea la nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătoreşti nu poate constitui temei pentru modificarea, în privinţa asistenţilor judiciari, a elementelor sistemului de salarizare. Existenţa unor hotărâri judecătoreşti prin care unor reclamanţi le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranşelor de vechime în funcţie superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenţilor judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanţelor judecătoreşti în atribuţiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curţii Constituţionale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurenţilor-reclamanţi, prima instanţă reţinând în mod corect inexistenţa unei discriminări de ordin salarial în privinţa asistenţilor judiciari, respectiv inexistenţa dreptului reclamanţilor de a beneficia de sporul de fidelitate recunoscut prin hotărâri judecătoreşti în favoarea altor asistenţi judiciari şi inaplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor Legii nr. 71/2015 şi a considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/2016, toate acestea în raport de cadrul normativ incident în materia salarizării.

Este de observat şi că recurenţii-reclamanţi au mai promovat un litigiu, respectiv dosarul nr. x/2018, având ca obiect anularea Ordinelor ministrului Justiţiei nr. 2440/C/11.06.2018 şi nr. 2790/C/13.07.2018, pentru motive identice celor expuse în prezenta cauză, care priveşte un ordin de salarizare ulterior (OMJ nr. 1415/C/17.07.2019). Şi în dosarul nr. x/2018, pretenţiile reclamanţilor au fost considerate neîntemeiate, cererea de chemare în judecată fiind respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal prin sentinţa civilă nr. 2039/18.06.2019, definitivă prin respingerea recursului, conform deciziei nr. 2416/14.04.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Pentru toate aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, ca neîntemeiată.

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 174 din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 8 iunie 2022.