Fiscal statute of limitations for profit tax assessments: starting date of the five-year prescription period under Art. 91 and 23 of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 07 iunie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 21.07.2015, reclamanta Electrocentrale Bucureşti S.A., în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecţie Fiscală şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor a solicitat: anularea parţială a Deciziei nr. 124/30.04.2015, privind soluţionarea contestaţiei prealabile formulate de reclamantă, decizie emisă de Agenţia Naţională de Administrare fiscală prin Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală nr. x/30.09.2014, emisă de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală a Marilor Contribuabili, şi modificarea în mod corespunzător a Raportului de inspecţie fiscală x/30.09.2014, ce a stat la baza emiterii acesteia, în ceea ce priveşte suma totală de 748.098.648 RON, pentru care s-a respins contestaţia prealabilă/compusă din următoarele: 304.337.482 RON, reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar de plată; 390.459.400 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente impozitului pe profit; 45.650.623 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit; 3.201.897 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar de plată; 3.968.961 RON, reprezentând dobânzi de întârziere aferente TVA; 480.285 RON, reprezentând penalităţi de întârziere aferente TVA.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 4749 din 20 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de majorare a onorariului de expert, formulată de expert tehnic judiciar A. şi majorează onorariul de expert de la suma de 5000 RON la suma de 9.500 RON.

A obligat pe reclamantă să achite suma de 4.500 RON, reprezentând onorariul suplimentar cuvenit expertului tehnic judiciar A..

A admis, în parte, acţiunea şi a anulat, în parte, Decizia nr. 124/30.04.2015 emisă de ANAF - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

A anulat, în parte, Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce priveşte suma de 2.137.750,38 RON, pentru care s-a respins contestaţia, compusă din 1.708.969,84 RON impozit pe profit şi 428.780,53 RON accesorii aferente.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta Electrocentrale Bucureşti S.A. prin administrator judiciar B. filiala Bucureşti SPRL şi de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

Recurenta - reclamantă Electrocentrale Bucureşti S.A. a solicitat prin cererea de recurs casarea în parte a sentinţei recurate şi, pe cale de consecinţă:

În principal, să se dispună trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond în vederea administrării probelor, corectei şi completei lămuriri a situaţiei de fapt, cu respectarea principiului dublului grad de jurisdicţie.

În subsidiar, să se dispună reţinerea cauzei şi, evocând fondul, să fie admisă în tot acţiunea în anulare, respectiv să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 124/30.04.2015, privind soluţionarea contestaţiei prealabile;

anularea Deciziei de impunere nr. x/30.09.2014 emisă în baza Raportului de inspecţie fiscală x/30.09.2014, în ceea ce priveşte suma totală de 748.098.648 RON;

Au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, invocând, de asemenea, dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei atacate numai în ceea ce priveşte veniturile suplimentare în sumă de 29572264 RON, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii.

4. Apărări formulate în cauză

Recurenta-reclamantă Electrocentrale Bucureşti S.A. a formulat întâmpinare cu privire la recursurile formulate de recurentele-pârâte, solicitând respingerea acestora şi menţinerea în parte a sentinţei atacate.

Recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare cu privire la recursul promovat de către recurenta -reclamantă, solicitând respingerea recursului, în principal ca fiind tardiv formulat, iar în subsidiar, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului promovat de recurenta-reclamantă.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

În ceea ce priveşte recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că articolul 488 alin. (1) punctul 6 are următorul cuprins: " când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Cele expuse de către această recurentă ca fiind dispoziţiile articolului mai sus citat, respectiv, "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", reprezintă dispoziţiile unui alt motiv de recurs, cel descris de articolul 488 alin. (1), punctul 5 C. proc. civ.

În oricare dintre ipoteze, recursul promovat este neîntemeiat, urmând a fi respins ca atare.

Aşadar, prin acţiunea care face obiectul prezentului dosar, reclamanta a solicitat instanţei sa dispună anularea parţială a Deciziei nr. 124/30.04.2015 emisa de ANAF-DGSC, anularea Deciziei de impunere nr. x/30.09.2014 si modificarea in mod corespunzător a Raportului de inspecţie fiscala nr. x/30.09.2014 in ceea ce priveşte suma totala de 748.098.648 RON.

Prin sentinţa civila nr. 4749/20.11.2018, Curtea de Apel Bucureşti a admis, în parte, acţiunea si a dispus anularea, parţială a Deciziei nr. 124/30.04.2015 emisa de ANAF-DGSC şi Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 şi RIF nr. x/30.09.2014 in ceea ce priveşte suma de 2.137.750,38 RON, compusa din 1.708.969,84 RON impozit pe profit si 428.780,53 RON accesorii aferente.

Critica recurentei-pârâte Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili vizează veniturile suplimentare în sumă de 29572264 RON, respectiv faptul că instanţa de fond nu a explicat inteligibil hotărârea luată şi şi-a însuşit în totalitate concluziile din raportul de expertiză.

Conform prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Aşadar, criticile recurentei, urmăresc cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operaţiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Menţinând considerentele referitoare la forţa probantă a mijloacelor de probă şi la atributul suveran al judecătorului de a analiza probele administrate în cauză, Înalta Curte apreciază că nu există o încălcare a legalităţii sentinţei recurate din perspectiva unei motivări satisfăcătoare sau nu, prin aceea că instanţa de fond nu a făcut referiri la această expertiză.

Potrivit Hotărârii CEDO din 16 noiembrie 2006 pronunţate în cauza Dima contra României, întrebarea dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva, conform art. 6 din Convenţie, nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei.

Or, instanţa de fond a arătat pe larg argumentele care au condus la luarea respectivei decizii.

Articolul 6, se arată în hotărârea CEDO mai sus evocată, prevede în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la o analiză efectivă a motivelor, argumentelor şi a mijloacelor de probă ale părţilor, cu condiţia să le aprecieze relevanţa şi fără ca aceasta să implice detaliat pentru fiecare argument în parte.

Susţine recurenta că hotărârea Curţii de Apel Bucureşti nu cuprinde niciun argument propriu al judecătorului şi niciun raţionament logico-juridic care să sprijine soluţia pronunţată de acesta, fiind preluate tale quale concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Motivarea hotărârii este o cerinţă esenţială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, o garanţie a respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligaţie permite de fapt menţinerea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenţei Curţii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franţei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt ascultate, adică atent examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie implică în mod special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conform legii, permiţând înţelegerea funcţionării justiţiei de către societate.

Obligaţia de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raţionamentul care a condus la dispozitivul hotărârii şi, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiţiei şi constituie o protecţie împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înţeleagă importanţa opiniei sale.

Calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Judecătorul este obligat să motiveze soluţia data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Nu pot fi primite afirmaţiile recurentei, în sensul că prima instanţă ar fi preluat tale quale, concluziile expertului deoarece prin considerentele sentinţei recurate au fost analizate şi filtrate din punct de vedere juridic toate argumentele esenţiale ale părţilor.

Având în vedere faptul că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu şi de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi coerenţa argumentelor invocate, prima instanţă şi-a structurat considerentele în funcţie de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată.

Mai mult decât atât, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a statuat că preluarea de către instanţă a unora dintre argumentele părţii, pe care le-a considerat pertinente, nu conduce la concluzia că instanţa nu a făcut o apreciere proprie a susţinerilor părţilor şi o analiză a probelor administrate ori că argumentele recurentei-reclamante ar fi fost ignorate. Cu alte cuvinte, faptul că o instanţă preia argumentele uneia dintre părţi nu reprezintă, în sine, un motiv de casare a hotărârii, câtă vreme argumentele părţilor au fost examinate, iar dispozitivul hotărârii este rezultatul unui raţionament logico-juridic care se reflectă în motivarea acesteia.

Luând în considerare cele anterior menţionate, precum şi faptul că prima instanţă a realizat un examen complet al susţinerilor societăţii reclamante şi probelor administrate în cauză, nu se poate aprecia că sentinţa recurată este afectată de viciul nemotivării.

Faptul că s-a apelat la serviciile unui expert şi că, ulterior, concluziile acestuia au fost găsite pertinente, nu echivalează cu neexpunerea raţionamentului instanţei de fond.

În consecinţă, găsind ca neîntemeiat recursul promovat, în baza art. 20 din Legea 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca atare.

Recurenta-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, la rândul său, a invocat dispoziţiile articolului 488 alin. (1), punctul 6 C. proc. civ., respectiv neexpunerea argumentelor proprii instanţei de fond şi raportarea exclusiv, la concluziile expertului.

Înalta Curte are în vedere cele mai sus expuse, la analiza recursului promovat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, astfel că acest motiv nu va fi primit.

Recurenta -pârâtă a mai invocat în argumentarea cererii sale, şi dispoziţiile articolului 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Se are în vedere din nou raportul de expertiză efectuat şi în plus, se susţine că hotărârea instanţei de fond a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 210 alin. (3) şi 214 din OMFP nr. 1752/2005, precum şi prevederile art. 254 şi 258 alin. (1) şi (2) din OMFP nr. 3055/2009.

Înalta Curte apreciază că în mod corect prima instanţă a admis în parte acţiunea, respectiv în ceea ce priveşte veniturile suplimentare în cuantum de 29572 264 RON.

Astfel, prima instanţă a arătat în mod corect în cuprinsul considerentelor faptul că actele administrativ-fiscale contestate sunt nelegale în privinţa sumei de 2137750,38 RON reprezentând impozit pe profit şi accesorii pentru veniturile mai sus evidenţiate, şi anume, faptul că acestea includ venituri în cuantum de 10681062 RON care au mai fost supuse impozitării în anul 2012.

Critica recurentei în sensul că inspecţia fiscală a vizat strict perioada 2006-2010 şi că impozitul pe profit aferent anului 2012 nu a făcut obiectul acesteia nu poate fi primită atât timp cât, totuşi, impozitul a fost reţinut în anul 2012, însă pentru perioada supusă verificării.

Aşadar, Înalta Curte, în acord cu prima instanţă, apreciază că în anul 2014 când a fost realizată inspecţia, este drept, pentru perioada 2006-2010, trebuia avut în vedere de către organele de control faptul că a fost achitat în anul 2012 un impozit pe profit care cuprindea şi o parte din perioada supusă verificării.

Concluziv, instanţa de fond nu a încălcat dispoziţiile dreptului material, respectiv a celor două ordine invocate care au ca obiect modalitatea în care se înregistrează veniturile, având în vedere că impozitul aferent a fost achitat.

Constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul.

Referitor la recursul formulat de recurenta-reclamantă, în conformitate cu dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate excepţia invocată.

Faţă de excepţia tardivităţii recursului, invocată de către recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte urmează a o respinge, ca nefondată, având în vedere că sentinţa recurată a fost comunicată la data de 27 ianuarie 2020, iar calea de atac a fost declarată la data de 11 februarie 2020.

În ceea ce priveşte fondul recursului declarat de recurenta-reclamantă Electrocentrale Bucureşti S.A, Înalta Curte constată că este întemeiat în parte, urmând a fi admis în aceste limite, pentru considerentele ce succed:

Recurenta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe pentru mai multe motive care ţin fie de nelegalitate, fie de netemeinicie, dintre acestea Înalta Curte găsind întemeiat unul singur, şi anume cel care se referă la încălcarea normelor de drept material în materie de prescripţie extinctivă a dreptului de a stabili obligaţii fiscale - art. 91 alin. (1) şi (2) Codul de procedură fiscală raportat la art. 23 Codul de procedură fiscală

Reţine Înalta Curte că în urma inspecţiei fiscale din perioada 16.05.2012 - 29.09.2014 a fost încheiat Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2014 pentru centrala ELCEN ("RIF"14), Procesul-verbal de constatare pentru sucursala Mureş nr. 80932/07.04.201415 şi Procesul-verbal de constatare/16.07.2013 pentru sucursala Constanţa16, în baza cărora a fost emisă Decizia de impunere nr. x/30.09.201417 ("Decizia de Impunere"). Prin RIF şi Decizia de Impunere s-au stabilit în sarcina Societăţii următoarele obligaţii fiscale suplimentare:

- impozit pe profit suplimentar în cuantum de 327.362.608 RON, precum şi majorări/dobânzi de întârziere în cuantum de 419.657.553 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 49.104.391 RON aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar.

- TVA suplimentară în suma de 5.260.640 RON, precum şi majorări/dobânzi de întârziere în cuantum de 5.591.878 RON şi penalităţi de întârziere în cuantum de 789.096 RON aferente TVA stabilite suplimentar de către echipa de inspecţie fiscală.

Aşadar, în ceea ce priveşte prescripţia invocată de către reclamantă, instanţa de fond a interpretat în mod greşit normele dreptului material care guvernează instituţia prescripţiei.

Prima instanţă a considerat că la data de 1 ianuarie 2007 s-a născut creanţa fiscală, respectiv atunci când a putut fi determinată baza de impunere pentru profitul aferent anului 2006, adică după încheierea anului fiscal aflat în discuţie.

În continuare, instanţa de fond a calculat termenul de prescripţie de 5 ani de la 1 ianuarie a anului următor, anul 2008 mai exact.

Înalta Curte nu poate îmbrăţişa şi valida raţionamentul primei instanţe.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel.

În ceea ce priveşte momentul de la care curge termenul de prescripţie, art. 91 alin. (2) din Codul de procedură fiscală prevede că termenul de prescripţie a dreptului prevăzut la alin. (1) începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează, iar alin. (2) prevede că, potrivit alin. (1), se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi a determina obligaţia fiscală datorată.

Rezultă din aceste dispoziţii legale că dreptul organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale se prescrie în termen de 5 ani, termenul de prescripţie a acestui drept începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, iar dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc, dacă legea nu prevede altfel, în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.

Codul de procedură fiscală prevede, în titlul II, "Dispoziţii generale privind raportul de drept material fiscal" şi defineşte, la art. 21, creanţele fiscale, în sensul că acestea sunt drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal, drepturi determinate constând în dreptul la perceperea impozitelor, la restituirea impozitelor, denumite creanţe fiscale principale, la perceperea dobânzilor, penalităţilor de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condiţiile legii, denumite creanţe fiscale accesorii.

Art. 22 din Codul de procedură fiscală defineşte obligaţia fiscală, aceasta reprezentând obligaţia de a declara bunurile şi veniturile impozabile sau, după caz, impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale, de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuţiile şi alte sume datorate bugetului general consolidat, de a plăti dobânzi, penalităţi de întârziere sau majorări de întârziere aferente acestora, denumite obligaţii de plată accesorii.

Conform art. 23 din Codul de procedură fiscală, baza de impunere care generează dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se constituie potrivit legii, aşadar, conform dispoziţiilor legale care reglementează baza de impunere.

Noţiunea de "bază de impunere" nu este definită de Codul de procedură fiscală sau de Codul fiscal, astfel că, având în vedere că obligaţia fiscală priveşte impozitul pe profit, trebuie avute în vedere dispoziţiile Codul fiscal care reglementează profitul impozabil, acesta constituind "baza de impunere", şi calculul impozitului pe profit.

Potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. (1) din Codul fiscal, profitul impozabil se calculează ca diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile.

Conform alin. (6) al aceluiaşi articol, în scopul determinării profitului impozabil, contribuabilii sunt obligaţi să evidenţieze în registrul de evidenţă fiscală veniturile impozabile realizate din orice sursă, într-un an fiscal, potrivit alin. (1), precum şi cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora.

Baza de impunere, reprezentată de profitul impozabil, se calculează, aşadar, ca diferenţă între veniturile impozabile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate în scopul realizării acestora dintr-un an fiscal, iar determinarea profitului impozabil se realizează pe baza tuturor înregistrărilor privind aceste venituri şi cheltuieli, contribuabilul fiind obligat la evidenţierea acestora în registrele de evidenţă fiscală.

Aşadar, ceea ce prezintă relevanţă pentru baza de impunere este faptul că aceasta se constituie în concret prin realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor în scopul realizării veniturilor, ca urmare a operaţiunilor derulate în cursul anului fiscal. Rezultă că baza de impunere reprezentată de profitul impozabil se constituie, în concret, prin încasarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor, exclusiv pe parcursul anului fiscal în care acestea sunt realizate, din prima până în ultima zi a acestuia.

"Momentul" constituirii bazei de impunere, în sensul art. 23 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, este anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Obţinerea acestuia generează pentru bugetul de stat o creanţă fiscală, iar pentru contribuabil o obligaţie fiscală, constând în impozitul pe profit.

Pe cale de consecinţă, potrivit aceleiaşi dispoziţii, dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă se nasc în anul fiscal în care se realizează profitul impozabil. Conform art. 23 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, care prevede că potrivit alin. (1) se naşte dreptul organului fiscal de a stabili şi determina obligaţia fiscală datorată, termenul de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale curge, potrivit art. 91 alin. (2) din acelaşi act normativ, de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

Există o distincţie între noţiunea de naştere a creanţei fiscale şi noţiunea de stabilire a creanţei fiscale. S-a arătat că, odată născută creanţa fiscală, organul fiscal este în drept să procedeze la stabilirea sa; cu toate acestea, exercitarea, de către organul fiscal, a dreptului de a stabili creanţa fiscală din chiar momentul naşterii dreptului de creanţă fiscală are o relevanţă mai degrabă teoretică, raportat la caracterul sistemului fiscal românesc de a fi un sistem declarativ, bazat pe declaraţia de impunere a contribuabilului, întrucât legiuitorul a prevăzut că stabilirea este o acţiune pe care o îndeplineşte mai întâi contribuabilul până la un anumit termen.

Ca urmare, creanţa fiscală nu ia naştere prin declaraţia de impunere; aceasta din urmă este doar un act care constată existenţa şi întinderea bazei de impunere, precum şi a dreptului de creanţă fiscală generat de aceasta, potrivit dispoziţiilor de drept fiscal material. Altfel spus, declaraţia de impunere este un act declarativ al unei creanţe care exista deja, în puterea legii.

Constituirea bazei de impunere nu are loc la data la care contribuabilul este obligat să depună declaraţiile fiscale prevăzute de lege, în concret, potrivit celei de a doua orientări jurisprudenţiale, momentul în care contribuabilul o determină şi o declară prin declaraţia anuală de impozit pe profit sau data la care a expirat termenul legal de depunere a declaraţiei fiscale.

Conform art. 34 din Codul fiscal, declararea şi plata impozitului pe profit, cu anumite excepţii, se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I-III, iar definitivarea şi plata impozitului pe profit aferent anului fiscal respectiv se efectuează până la termenul de depunere a declaraţiei privind impozitul pe profit prevăzut la art. 35 din acelaşi cod, care prevede obligaţia contribuabilului să depună o declaraţie anuală de impozit pe profit până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu anumite excepţii expres prevăzute.

Dispoziţiile art. 16, 19 din Codul fiscal şi art. 23, 91 din Codul de procedură fiscală, care, coroborate, trimit la constituirea bazei de impunere care generează creanţă fiscală, nu fac referire la momentul depunerii declaraţiei fiscale de impunere şi nu conduc la concluzia că baza de impunere se constituie în momentul în care contribuabilul o declară prin declaraţie anuală de impozit pe profit. De asemenea, efectuarea inspecţiei fiscale, reglementată de art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, numai ulterior termenului prevăzut de lege pentru declararea bazelor impozabile şi a impozitelor aferente nu conduce la această concluzie.

Inspecţia fiscală are ca obiect, potrivit art. 94 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, verificarea legalităţii şi conformităţii declaraţiilor fiscale, corectitudinii şi exactităţii îndeplinirii obligaţiilor de către contribuabili, respectării prevederilor legislaţiei fiscale şi contabile, verificarea sau stabilirea, după caz, a bazelor de impunere, stabilirea diferenţelor obligaţiilor de plată şi a accesoriilor aferente acestora, iar art. 98 alin. (1) din acelaşi cod prevede că "Inspecţia fiscală se efectuează în cadrul termenului de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale".

Or, termenul de prescripţie a dreptului de a stabili obligaţii fiscale, reglementat de dispoziţiile art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură fiscală, este de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanţa fiscală, care are loc la momentul constituirii bazei de impunere care generează dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă.

Declaraţia fiscală nu constituie baza de impunere, ci aceasta trebuie depusă tocmai ca urmare a faptului că a fost deja constituită o bază de impunere în anul fiscal anterior, care a dat naştere dreptului de creanţă fiscală şi obligaţiei fiscale corelative.

Depunerea declaraţiei anuale de impozit pe profit este o obligaţie care revine contribuabilului în temeiul dispoziţiilor art. 35 din Codul fiscal şi se circumscrie unui raport de drept procedural fiscal ce cuprinde, potrivit art. 16 din Codul de procedură fiscală, drepturile şi obligaţiile care revin părţilor pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din raportul de drept material fiscal, reprezentat de dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia fiscală corelativă generate de profitul impozabil constituit potrivit art. 16 din Codul fiscal.

De altfel Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 21/2020, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 91 alin. (1) şi (2), coroborate cu cele ale art. 23 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, termenul de 5 ani de prescripţie a dreptului organului fiscal de a stabili obligaţii fiscale reprezentând impozit pe profit şi accesorii ale acestora curge de la data de 1 ianuarie a anului următor anului fiscal în care s-a realizat profitul impozabil din care rezultă impozitul pe profit datorat de contribuabil.

În consecinţă, Înalta Curtea apreciază ca fiind întemeiat acest motiv de recurs, cu consecinţa casării sentinţei recurate

În rejudecare va fi anulată decizia de impunere nr. x/30.09.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecţie fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Recurenta-reclamantă a invocat, de asemenea, dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ. care sancţionează, în esenţă, hotărârea afectată de viciul nemotivării.

Fără a relua considerentele expuse cu prilejul analizării sentinţei în cadrul aceluiaşi motiv invocat de către recurentele-pârâte, Înalta Curte apreciază că prima instanţă a arătat considerentele care au condus la pronunţarea soluţiei, potrivit exigenţelor arătate în cuprinsul articolului 425 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte proba cu expertiza tehnică de specialitate, instanţa de fond a admis acest mijloc de probă.

Modul în care judecătorul apreciază probatoriul nu poate fi supus cenzurii instanţei de control judiciar, fiind atributul suveranităţii sale.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este în parte legal şi desfiinţându-l în limitele în care a constatat nelegalitatea sa.

Criticile recurentei-reclamante urmăresc cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat probele din dosar.

În calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurenta.

Or, modul în care judecătorul apreciază, coroborează, înlătură, dă sau nu eficienţă unei probe în cadrul procesului, este atributul său suveran, neputând face obiectul cenzurii instanţei de control .

Ca regula, nu exista o ierarhie a probelor, judecătorul fondului fiind suveran in aprecierea probelor.

Aprecierea probelor reprezintă operaţiunea mentală a judecătorului pentru a determina puterea doveditoare şi valoarea fiecărei probe în parte, precum şi ale probelor în ansamblul lor, în scopul aflării adevărului în cauză.

Judecătorul este liber, în principiu, să aprecieze probele potrivit convingerii sale, fără nicio îngrădire a legii.

Legea, cu unele excepţii concret evidenţiate, nu stabileşte o ierarhie a probelor, aşadar, nu dă valoarea probatorie mai mare uneia sau alteia dintre acestea.

Nu se poate aprecia că prima instanţă nu a analizat pertinenţa şi concludenta probei cu expertiză contabilă, câtă vreme această probă a fost administrată în cauză.

Recurenta-reclamantă "observă" că instanţa de fond pe alocuri lasă neanalizate critici de nelegalitate/netemeinicie invocate sau încearcă să motiveze formal, preluând cvasi-integral teza pârâtelor, fără o verificare concretă a acestor aspecte de natură tehnică.

Înalta Curte nu poate primi acest motiv de recurs invocat, având în vedere că, aşa cum s-a arătat în precedent, judecătorul nu este silit, din prisma obligaţiei de a realiza o motivare satisfăcătoare, să răspundă fiecărui argument invocat în susţinerea unei cereri, argumentele pot fi grupate şi pot primi răspuns printr-un considerent comun.

De asemenea, prin intermediul motivării implicite, dacă s-a răspuns într-o anume modalitate unui argument care susţine o idee, celelalte argumente, chiar dacă nu se regăsesc de sine stătător în argumentaţie, primesc soluţia care susţine în mod logic ideea principală.

Celelalte argumente invocate de către recurenta-reclamantă si anume:

"Instanţa de fond a reţinut că nu ar fi dovedit vătămarea prin depăşirea termenului de 6 luni (la 2 ani şi 4 luni), chiar dacă s-a arătat că nivelul penalităţilor suplimentare doar pentru această perioadă se ridică la suma de 79.483.640 RON

Instanţa de fond a încălcat proiectul de divizare aprobat prin hotărâre judecătorească şi legislaţia în materia societăţilor comerciale şi a ignorat împrejurarea că, în urma divizării, fiecare dintre societăţile rezultate urma să suporte proporţional obligaţiile aferente drepturilor preluate

Instanţa de fond a apreciat corectă stabilirea veniturilor suplimentare prin metoda estimării (în privinţa pretinselor livrări de agent termic către consumatori non-casnici), chiar dacă subscrisa am arătat că în concret nu erau îndeplinite condiţiile tehnice şi legale şi că obligaţiile trebuiau stabilite pe baza documentelor contabile deţinute de subscrisa;

Instanţa de fond a refuzat să recalculeze penalităţile de întârziere în raport de o baza de impunere corectă şi de procentele prevăzute în actele emanate anual (decizii şi ordine) de la ANRE, acceptând interpretarea pârâtelor cu privire la clauzele Deciziei 4/2000 privind contractul cadru ce fusese oricum modificată în perioada controlată.

Sub un al doilea aspect, instanţa de fond a lăsat neanalizate o serie de critici de nelegalitate formulate, cum ar fi încălcarea principiului evitării dublei impuneri şi îmbogăţirii fără justă cauză.

Analizând considerentele de la fila x paragraf 3, observă că instanţa de fond nu oferă nicio argumentaţie logico-juridică asupra criticii subscrisei în sensul că veniturile suplimentare în sumă de 1.732.405.172 RON, reprezentând penalităţi contractuale estimate în sarcina subscrisei, includ venituri de 678.363.113 RON, cărora le corespunde un impozit de 108.538.098 RON si accesorii de 31.192.691,75 RON, care au fost deja înregistrate în perioada 2009-2013 şi supuse impozitului pe profit, conform declaraţiilor pe profit anuale" ţin de modalitatea concretă în care instanţa a soluţionat aceste cereri şi nu de nemotivarea sentinţei.

Faptul că instanţa a pronunţat o hotărâre prin care nu îi dă câştig de cauză recurentei-reclamante pentru unele dintre cererile sale, nu înseamnă că aceasta nu este motivată.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca nefondat acest motiv de recurs.

Referitor la motivul prevăzut de prevederile articolului 488 pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere…"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, dar, fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea dată fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Recurenta-reclamantă critică, din perspectiva aplicării greşite a normelor de drept material, faptul că, în mod nelegal instanţa de fond a reţinut că încălcarea dispoziţiilor art. 107 coroborat cu art. 9 cod procedură fiscală nu poate fi sancţionată cu nulitatea actelor contestate.

Înalta Curte constată că, la pagina 27 din hotărârea recurată, se arată că nu este întemeiată critica referitoare la încălcarea dreptului de a fi ascultat, motivat de împrejurarea că reclamanta a fost invitată în vederea discuţiei finale, prin înştiinţarea nr. 22577 din data de 29.09.2014, iar reprezentantului acesteia i-au fost înmânate proiectul raportului de inspecţie şi anexele acestuia, aspect necontestat de către recurenta-reclamantă.

În plus faţă de această stare de fapt obiectivă şi necontestată, instanţa de fond reţine şi jurisprudenţa CJUE cu privire la respectarea dreptului de a fi ascultat, precum şi dispoziţiile relevante din dreptul intern, ajungând la concluzia, împărtăşită şi de Înalta Curte în cauza de faţă, în sensul că nu operează nulitatea actelor contestate.

Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă se referă la faptul că, în mod nelegal reţine instanţa de fond că încălcarea art. 104 alin. (2) Codul de procedură fiscalăreferitor la durata maximă de 6 luni a inspecţiei fiscale nu ar putea fi sancţionată cu nulitatea deoarece "nu există astfel proba unei evidente vătămări prin nerespectarea termenelor" .

Observă aceasta că instanţa de fond consideră că o astfel de sumă calculată în plus, doar pentru că organul fiscal nu a respectat durata maximă prevăzută de lege a inspecţiei fiscale, nu poate justifica o vătămare, deoarece organul fiscal ar putea oricând în termenul de prescripţie să stabilească obligaţii fiscale.

Or, critica nu se referă la dreptul organelor fiscale de a efectua controale oricând în termenul de prescripţie extinctivă, ci viza respectarea duratei maxime a controlului, durată care, dacă ar fi fost respectată, obligaţia fiscală suplimentară ar fi fost mai mică cu 79.483.640 RON.

Nu înţelege recurenta temeiul pe baza căruia instanţa de fond consideră că recurenta-reclamantă nu ar fi justificat vătămarea, din moment ce există un text de lege expres care stabileşte durata maximă la 6 luni de zile, o încălcare a acestui termen cu aprox. 1 an şi 10 luni de zile de către intimate si o urmare imediată, aflată în legătură de cauzalitate directă (majorarea obligaţiei cu aproape 80 mii, RON).

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a concluzionat că nerespectarea termenelor procedurale nu este sancţionată cu nulitatea absolută a actelor întocmite ci, aceasta urmează regula de drept comun care guvernează materia nulităţii virtuale, în sensul dovedirii producerii unei vătămări, vătămare care să nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Or, aşa cum în mod judicios a reţinut şi instanţa de fond, în cauză nu s-a dovedit existenţa unei vătămări cauzate de depăşirea termenului în care trebuia efectuată inspecţia fiscală.

Ipoteza avansată de către recurenta-reclamantă, în sensul că, prelungirea duratei inspecţiei fiscale peste termenul de 6 luni, a dus la calculul de accesorii în cuantum mai mare, nu poate fi primită.

Astfel, calculul accesoriilor ţine de neachitarea în termen a obligaţiilor fiscale, aspect care poate fi stabilit de către organul fiscal, oricând, înăuntrul termenului de prescripţie, neexistând un raport de cauzalitate între durata inspecţiei şi calculul accesoriilor.

Un alt motiv de nulitate invocat de recurentă este încălcarea dispoziţiilor art. 249 din Legea nr. 31/1990, privind momentul de la care se produc efectele divizării;

A arătat la fond că organele fiscale au ignorat efectele divizării şi drepturile, dar mai ales obligaţiile preluate de fiecare entitate în urma divizării. Consecinţa a fost aceea că subscrisa a fost obligată să achite şi sarcinile entităţii apărute în urma divizării - Sucursala Constanţa.

În mod corect instanţa de fond a îndepărtat şi acest motiv de nulitate deoarece decizia de impunere emisă la nivelul centralei ELCEN cuprinde obligaţii fiscale aferente perioadei 2006-2010.

De altfel, efectele divizării se produc începând cu 30.09.2014, dată la care este emis si raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere, însă pentru o perioadă anterioară.

Astfel fiind, decizia emisă la nivelul centralei ELCEN cuprinde obligaţii pentru perioada în care Sucursala Constanţa era sediu secundar.

În ceea ce priveşte aspectele care vizează fondul obligaţiilor fiscale, criticile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

Aşadar, pentru impozitul pe profit în cuantum de 238657583 RON şi accesoriile aferente de 353654960,43 RON, corespunzătoare veniturilor suplimentare de 1.491.609.898 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de fond nu încalcă nicio dispoziţie a dreptului material.

Înalta Curte reţine că prin memoriul care cuprinde motivele de recurs, în ceea ce priveşte acest punct, recurenta susţine că raţionamentul instanţei nu este corect, motivat de împrejurarea că este diferit de al său, fără a indica care anume text de lege este înfrânt urmare a acestei soluţii.

Înalta Curte apreciază că în mod corect s/a stabilit de judecătorul fondului faptul că decizia Curţii de Apel Bucureşti vizează numai cota procentuală de 0,1% prevăzută în contractul nr. x/2007, pentru celelalte contracte fiind aplicabilă cota de 0,2%, potrivit deciziei nr. 4/2000 a ANRE, în vigoare pentru perioada relevantă.

Cu privire la suma de 22561997 RON reprezentând impozit pe profit stabilit suplimentar, 4731571, accesorii aferente 6615489 RON, respectiv TVA 4923827 RON şi accesorii aferente, 629110 RON, Înalta Curte apreciază soluţia ca fiind legală.

Recurenta susţine că soluţia este parţial nelegală, fiind rezultatul unei interpretări şi aplicări eronate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) Codul fiscal 2003, art. 67 alin. (2) lit. b) din acelaşi act normativ, precum şi a legii nr. 325/2006 şi deciziile ANRE incidente.

Potrivit textelor legale mai sus evocate, la stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înţelesul prezentului cod, autorităţile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacţie care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unui tranzacţii pentru a reflecta conţinutul economic al tranzacţiei.

De asemenea, stabilirea prin estimare a bazei de impunere se efectuează în situaţii cum ar fi:

"…. b) în situaţiile în care organele de inspecţie fiscală constată că evidenţele contabile sau fiscale ori declaraţiile fiscale sau documentele şi informaţiile prezentate în cursul inspecţiei fiscale sunt incorecte, incomplete, precum şi în situaţia în care acestea nu există sau nu sunt puse la dispoziţia organelor de inspecţie fiscală".

Înalta Curte constată că prima instanţă nu a încălcat aceste dispoziţii legale, concluzionând în mod corect că prin livrarea de agent termic către alţi consumatori decât cei casnici la preţuri reglementate de ANRE, recurenta-reclamantă nu a evidenţiat veniturile care ar fi trebuit realizate reprezentând diferenţa dintre preţul de vânzare de pe piaţa reglementată şi preţul de producţie.

În concret, recurenta a vândut energie termică atât către RADET Bucureşti, cât şi RADET Constanţa care nu a ajuns la consumatorii casnici, în perioada 2006-2008, precum şi către consumatorii non-casnici, la preţuri mai mici decât preţul de producere a energiei termice, în perioada 2006-2010.

Aşadar, în mod corect a operat reîncadrarea vânzării de energie termică, în condiţiile art. 11 alin. (1) din Codul fiscal 2003.

De asemenea, în mod corect s/a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 67 alin. (2) lit. b) Codul de procedură fiscală, recurgând la stabilirea prin estimare a bazei de impunere. De altfel, recurenta nu a indicat nici în faţa primei instanţe şi nici în faţa instanţei de recurs care ar fi trebuit, în opinia sa, să fie textul legal care se aplică în cauză.

În sfârşit, criticile recurentei cu privire la impozitul pe profit în cuantum de 279968 RON aferent cheltuielilor de 1749800 RON reprezentând onorariu notarial şi TVA aferent de 332462 RON nu sunt întemeiate.

Prima instanţă a arătat că organele de inspecţie fiscală nu au acordat drept de deducere deoarece onorariul respectiv depăşeşte cuantumul legal prevăzut de actul normativ emis de autoritatea în materie.

De asemenea, referitor la TVA, instanţa de fond a arătat că onorariul achitat către C. nu a fost stabilit cu respectarea dispoziţiilor Ordinului Ministerului Justiţiei nr. 943/2005.

În ceea ce priveşte pretinsa ignorare a dispoziţiilor art. 14, alin. (5) din Ordinul nr. 943/2005, referitor la onorarii procentuale aplicate anumitor operaţiuni notariale, instanţa de fond a arătat că operaţiunile efectuate au fost doar încadrate ca fiind majorare capital social.

În ceea ce priveşte cheltuielile aferente unor servicii de audit, prima instanţă a arătat în mod clar că la data emiterii facturii către Termoelectrica S.A., în vederea recuperării acestor cheltuieli, recurenta-reclamantă nu a evidenţiat pe venituri suma de 12.900 RON. Corecţia făcută ulterior, a fost avută în vedere în trimestrul II al anului 2009.

Concluziv, apreciind că recursul formulat este în parte fondat, fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va fi admis, casată sentinţa recurată, iar în rejudecare va fi anulată decizia de impunere nr. x/30.09.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecţie fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Va fi menţinută, în rest sentinţa recurată.

Vor fi respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta Electrocentrale Bucureşti S.A. prin administrator judiciar B. filiala Bucureşti SPRL împotriva sentinţei civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi rejudecând cauza:

Anulează Decizia de impunere nr. x/30.09.2014 şi Raportul de inspecţie fiscală nr. x/30.09.2014 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare în sumă de 51.069.490 RON calculate de organele de inspecţie fiscală cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2006, precum şi dobânzile şi penalităţile de întârziere în cuantum total de 14.010.069 RON.

Menţine, în rest, sentinţa recurată.

Respinge recursurile declarate de pârâtele Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva sentinţei civile nr. 4749 din 20 noiembrie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 07 iunie 2022.