Judicial promotion contest eligibility: validity of cross-specialization transfers and candidate ranking in judicial selection contests

Şedinţa publică din data de 07 iunie 2022

Asupra cauzei de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 15 martie 2021, pe rolul Curţii de Apel Oradea, sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat instanţei anularea în parte a Hotărârii nr. 1552/18.12.2020, secţia pentru judecători, recunoaşterea dreptului pretins în urma punctajului obţinut la examenul de promovare efectivă din perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă şi promovată efectiv la secţia de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Arad şi invalidarea în parte a concursului de promovare menţionat întrucât nu au fost respectate condiţiile prevăzute de Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor aprobat prin Hotărârea CSM nr. 1348/2019, fiind încălcate dispoziţiile art. 30 alin. (1), art. 36 alin. (3) din Regulamentul de promovare, art. 125 alin. (2) şi art. 1 alin. (4) şi alin. (5) din Constituţia României.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 60/CA/2021 - P.I. din 26 mai 2021, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva a sentinţei nr. 60/CA/2021 - P.I. din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat:

- sesizarea Curţii Constituţionale a României pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 463alin. (2) din Legea nr. 303/2004 Republicată privind statutul judecătorilor şi procurorilor, dispoziţii care încalcă:

- art. 125 alin. (2), art. 1 alin. (5) din Constituţia României, ce reglementează statutul judecătorilor;

- art. 1 alin. (4) din Constituţie, ce consacră principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale;

- art. 1 alin. (5) din Constituţie, privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor;

- art. 133 alin. (1) din Constituţie privind rolul Consiliului Superior al Magistraturii, suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate;

- admiterea recursului, casarea hotărârii în tot, «judecarea fondului cu consecinţa admiterii acţiunii.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

4. Apărarea formulată în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare la data de 08.09.2021 prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Prioritar, Înalta Curte are a se pronunţa cu privire la cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând cererea astfel formulată, Înalta Curte urmează a o respinge, pentru cele ce succed:

Recurenta-reclamantă a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu următoarele întrebări preliminare:

1) Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană în special necesitatea respectării valorilor statului de drept şi principiul independenţei judecătorilor consacrat de articolul 19 alin. (1) al doilea paragraf TUE şi de articolul 47 din Cartă, astfel cum a fost acesta deja interpretat prin jurisprudenţa Curţii [(Hotărârea din 27 februarie 2018 Associacao Sindical dos Juizes Portugueses, C-64/16, EU:C;2018:117), respectiv prin Hotărârea din data de 06.10.2021, în cauza C-487/19 (...)j, se opun unei legislaţii naţionale:

a) Cum e te dispoziţia articolului 463 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, prin care se prevede că toată procedura de promovare efectivă a judecătorilor, componentă a statutului acestora reglementată prin Constituţia României, să fie prevăzută printr-un regulament, respectiv Hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019?

b) Care reglementează aspectele importante privitoare la promovarea magistraţilor prin acte normative de rang inferior adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii şi care sunt ulterior modificate cu privire la procedura de promovare, în condiţiile în care potrivit Constituţiei naţionale şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale a României, statutul magistraţilor trebuie să fie reglementat prin lege organică, act normativ adoptat de Parlament?

c) Care reglementează o procedură de promovare efectivă la instanţele superioare (caracterizate prin specializarea judecătorilor) în cadrul căreia un judecător care este evaluat sub aspectul competenţelor sale profesionale dobândite într-o anumita specializare este apoi promovat în cadrul unei secţii având o altă specializare?

2) Articolul 2 corelat cu articolul 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană în special necesitatea respectării valorilor statului de drept, se opun unei legislaţii naţionale, cum este dispoziţia art. 30 alin. (1), art. 42 alin. (1) şi art. 51 alin. (1) din Hotărârea secţiei pentru judecători din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1348/2019 (în vigoare la data desfăşurării examenului de promovare) prin care, deşi posturile scoase la concurs pentru promovarea efectivă s-au stabilit de către secţia pentru judecători, în mod distinct pe secţii, în urma consultaţii instanţelor, în funcţie de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi curţi de apel, iar evaluarea s-a realizat conform specializării candidaţilor, totuşi, candidaţii au avut posibilitatea de a formula opţiunea pentru altă specializare decât au fost evaluaţi?

3) Dispoziţiile art. 20 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, coroborat cu art. 1, art. 2, art. 3 şi art. 9 din Directiva 2000/78 pot fi interpretate în sensul că reprezintă o discriminare desfăşurarea unei proceduri de selecţie şi promovare profesională bazată pe verificarea unor cunoştinţe specializate într-un anumit domeniu în care, un candidat care este evaluat în funcţie de o anumită specializare, în final este promovat pe un alt post decât cel corespunzător competenţelor deţinute şi supuse verificării, în detrimentul altui candidat care a fost evaluat pentru postul pentru care a candidat şi a obţinut astfel punctajul necesar pentru ocuparea singurului post disponibil aferent specializării în raport de care a fost evaluat.

În motivarea cererii de decizie preliminară, recurenta-reclamantă a redat câteva paragrafe din Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-487/19.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat prin punctul de vedere depus, respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene deoarece nu există niciun dubiu cu privire la aplicarea sau interpretarea vreunei norme a dreptului Uniunii.

Înalta Curte constată că potrivit art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene:

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor

b) validitatea şi interpretarea actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe dintr-un stat membru, această instanţă poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă îi este necesară pentru a pronunţa o hotărâre, să ceară Curţii să se pronunţe cu privire la această chestiune.

În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în faţa unei instanţe naţionale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanţă este obligată să sesizeze Curtea (...)".

Conform art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea 340/2009,

- (1) Instanţa de judecată, din oficiu ori la cerere, poate solicita Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene să se pronunţe cu titlu preliminar asupra unei întrebări ridicate într-o cauză de orice natură şi care se referă la validitatea sau la interpretarea unuia dintre actele prevăzute la art. 35 paragraful (1) din Tratatul privind Uniunea Europeană, în cazul în care apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

- (2) Dacă cererea este formulată în faţa unei instanţe a cărei hotărâre nu mai poate fi atacată prin intermediul căilor ordinare de atac, solicitarea Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene de a se pronunţa cu titlu preliminar este obligatorie, dacă aceasta este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

După cum rezultă din dispoziţiile citate anterior, instanţa naţională sesizează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară numai în măsura în care se pune în discuţie validitatea sau interpretarea tratatelor şi actelor adoptate de instituţiile, organele, oficiile sau agenţiile Uniunii şi apreciază că o decizie în această privinţă este necesară pentru pronunţarea unei hotărâri în cauză.

Prin urmare, art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene prevede acest mecanism pentru interpretarea tratatelor sau pentru interpretarea şi verificarea validităţii unei norme din legislaţia secundară a Uniunii Europene, dar instanţa naţională poate să respingă o astfel de cerere, atunci când jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene oferă suficiente repere pentru interpretarea legislaţiei naţionale într-un sens care să concorde dreptului Uniunii.

Din analiza acestor dispoziţii reiese că instanţele naţionale pot apela la procedura hotărârii preliminare în cadrul oricărui tip de litigiu, indiferent de materia acestuia sau de procedura utilizată, în următoarele condiţii:

(i) solicitarea provine din partea unui organ cu atribuţii jurisdicţionale;

(ii) obiectul interpretării este o prevedere de drept european sau un act al unei instituţii europene, care are incidenţă în litigiul naţional;

(iii) instanţa naţională apreciază că o hotărâre preliminară din partea UE îi este necesară pentru a se pronunţa asupra unei probleme incidente în cauza ce i-a fost dedusă spre soluţionare.

Prin urmare, instanţa naţională are competenţa de a aprecia dacă îi este necesară o hotărâre preliminară, necesitate ce presupune o analiza a relevanţei normei europene în cauză precum şi a clarităţii textului, întrucât dacă norma europeană are un caracter clar, univoc, lipsit de ambiguităţi sau există deja o practică a CJUE pe baza căreia se poate stabili sensul normei în discuţie, nu este necesară interpretarea lui de către CJUE.

Referitor la acest aspect în cauza C.283/81, Cilfit S.R.L. şi Lanificio di Gavardo SpA v. Ministerul Sănătăţii, invocate chiar de către petentă, CJUE a reţinut că:

"8. În acest cadru, este necesar să se precizeze sensul comunitar al expresiei «în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în faţa unei instanţe judecătoreşti», pentru a stabili în ce condiţii o instanţă naţională ale cărei hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern are obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie.

9. În această privinţă, trebuie să se sublinieze, în primul rând, că articolul 177 (în prezent art. 267 din TFUE n.r.) nu constituie o cale de atac deschisă părţilor într-un litigiu pendinte în faţa unei instanţe naţionale. Prin urmare, nu este suficient ca o parte să susţină că litigiul ridică o problemă privind interpretarea dreptului comunitar pentru ca instanţa naţională respectivă să fie obligată să considere că este vorba despre o chestiune invocată în sensul articolului 177. Pe de altă parte, după caz, instanţa naţională respectivă poate sesiza Curtea de Justiţie din proprie iniţiativă.

10. În al doilea rând, din raportul dintre al doilea şi al treilea alineat ale articolului 177 rezultă că instanţele vizate de al treilea alineat se bucură de aceeaşi putere ca toate celelalte instanţe naţionale de a aprecia dacă o hotărâre a Curţii asupra unui aspect de drept comunitar este necesară pentru a le permite pronunţarea unei hotărâri. Prin urmare, aceste instanţe naţionale nu sunt obligate să trimită o întrebare privind interpretarea dreptului comunitar ridicată în faţa lor în cazul în care respectiva întrebare nu este pertinentă, adică în cazul în care, indiferent care ar fi răspunsul la această întrebare, el nu ar putea avea nicio influenţă asupra soluţionării litigiului.

11. Dimpotrivă, în cazul în care instanţele naţionale constată că este necesară recurgerea la dreptul comunitar pentru a reuşi să soluţioneze litigiul cu care au fost sesizate, articolul 177 le impune acestora obligaţia de a sesiza Curtea de Justiţie pentru orice întrebare adresată în interpretare.

12. Întrebarea adresată de Corte di Cassazione urmăreşte să afle dacă, în anumite împrejurări, obligaţia prevăzută la articolul 177 alin. (3) ar putea totuşi să fie supusă unor limite.

13. Trebuie amintit în această privinţă că în hotărârea Da Costa (…), Curtea a declarat că «deşi articolul 177 alin. (3) obligă fără nicio restricţie instanţele naţionale ale căror hotărâri nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern, să adreseze Curţii orice chestiune de interpretare ridicată înaintea lor, autoritatea interpretării date de aceasta în temeiul articolului 177 poate priva această obligaţie de scopul său, golind-o astfel de conţinut; aceasta este situaţia mai ales atunci când chestiunea ridicată este identică din punct de vedere substanţial cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei hotărâri preliminare într-o cauză similară».

14. Acelaşi efect, în ceea ce priveşte limitele obligaţiei formulate de articolul 177 alin. (3), poate rezulta dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii care a rezolvat problema de drept respectivă, indiferent de natura procedurilor care au condus la această jurisprudenţă, chiar în absenţa unei stricte identităţi a întrebărilor în litigiu.

15. Cu toate acestea, se înţelege că, în toate aceste împrejurări, instanţele naţionale, inclusiv cele menţionate la articolul 177 alin. (3), îşi păstrează întreaga libertate de a sesiza Curtea în cazul în care consideră acest lucru oportun.

"16. În cele din urmă, aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune în mod atât de evident încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul de soluţionare a întrebării adresate. Înainte de a concluziona că este vorba de o astfel de situaţie, instanţa naţională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune în mod la fel de evident şi instanţelor naţionale ale celorlalte state membre şi Curţii de Justiţie. Doar în cazul în care aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa naţională se poate abţine să mai trimită această întrebare Curţii de Justiţie şi poate să o soluţioneze pe propria răspundere.

17. Cu toate acestea, existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile dreptului comunitar şi de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia.

18. În primul rând, trebuie să se ţină seama de faptul că textele de drept comunitar sunt redactate în mai multe limbi şi că diversele versiuni lingvistice sunt toate autentice; astfel, o interpretare a unei prevederi de drept comunitar implică o comparare a versiunilor lingvistice.

19. De asemenea, trebuie să se observe că dreptul comunitar foloseşte o terminologie proprie, chiar şi atunci când există o concordanţă deplină a versiunilor lingvistice. În plus, trebuie subliniat că noţiunile juridice nu au în mod necesar acelaşi conţinut în dreptul comunitar şi în dreptul naţional al diferitelor state membre.

20. În sfârşit, fiecare prevedere de drept comunitar trebuie să fie plasată în contextual său şi interpretată în lumina ansamblului prevederilor acestui drept, a finalităţilor şi a stadiului evoluţiei acestuia la data la care respectiva prevedere trebuie să fie aplicată.

21. Având în vedere aceste consideraţii, este necesar să se răspundă întrebării adresate de Corte Suprema di Cassazione că articolul 177 alin. (3) trebuie să fie interpretat în sensul că o instanţă naţională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să îşi îndeplinească obligaţia de sesizare a Curţii de Justiţie, cu excepţia cazului în care constată că întrebarea adresată nu este relevantă sau că dispoziţia comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curţii sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidenţă încât nu mai lasă loc niciunei îndoieli rezonabile; existenţa unei astfel de posibilităţi trebuie să fie evaluată în funcţie de caracteristicile proprii dreptului comunitar, de dificultăţile specifice pe care le prezintă interpretarea acestuia şi de riscul divergenţelor de jurisprudenţă în cadrul Comunităţii.

Analizând cererea formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că nu sunt îndeplinite cerinţele mai sus evocate, iar prin maniera de formulare a întrebărilor preliminare, partea tinde, în realitate, să obţină o "decizie de îndrumare" în soluţionarea în concret a cauzei de către instanţa naţională, din partea Curţii, aspect care excede competenţei sale.

Întrebarea care poate fi adresată Curţii de către instanţa naţională trebuie să vizeze exclusiv interpretarea, validitatea sau aplicarea normelor de drept unional, iar nu aspecte legate de dreptul naţional, sau elemente particulare ale speţei deduse judecăţii.

Înalta Curte consideră că prin sesizarea formulată, recurenta-reclamantă nu indică nicio reglementare comunitară neclară care poate forma obiectul lămuririi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, întrebările formulate vizând situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond raportat la dispoziţiile din Regulament, iar nu interpretarea unei norme comunitare.

Întrebările prezentate de recurenta-reclamantă nu se bazează pe vreo chestiune neclară sau interpretabilă pe care ar conţine-o norma europeană, ci aceasta urmăreşte aplicarea normei europene la datele de fapt ale speţei de faţă, aspect ce intră în competenţa instanţei naţionale.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu îi este necesară o decizie a CJUE care să răspundă la întrebările formulate de recurenta-reclamantă, astfel că va respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului-pârât, precum şi a cadrului legal incident speţei deduse judecăţii, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat pentru considerentele ce succed:

Reţine Înalta Curte că, prin cererea de chemare în judecată, recurenta-reclamanta A., judecător în cadrul Judecătoriei Arad, a solicitat în contradictoriu cu intimatul-pârât anularea în parte a Hotărârii secţiei pentru judecători nr. 1552/18.12.2020, recunoaşterea dreptului pretins în urma punctajului obţinut la examenul de promovare efectivă organizat în perioada august- decembrie 2020, acela de a fi declarată admisă şi promovată efectiv la Tribunalul Arad, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi invalidarea în parte a concursului la care a participat.

În mod corect prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată ca fiind neîntemeiată, reţinând, în esenţă, că Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1348/2019, forma în vigoare la data de 03.08.2020, nu interzicea ca un judecător să promoveze la o altă secţie, cu o altă specializare, dacă obţinea un punctaj superior, dreptul la opţiune vizând oricare dintre posturile scoase la concurs la instanţa pentru care a optat în cererea de înscriere.

Astfel, conform textului de lege invocat de către recurenta-reclamantă, respectiv dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere…"când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Textul are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să conducă la soluţionarea cauzei, dar, fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea dată fiind prea întinsă sau prea restrânsă, ori cu totul eronată.

Din această perspectivă susţine recurenta-reclamantă, ca o primă critică, faptul că instanţa de fond a reţinut dispoziţiile art. 53 din Hotărârea nr. 1552/18.10.2020, hotărârea de validare a concursului, dispoziţii care nu sunt incidente cauzei.

Înalta Curte apreciază că în ceea ce priveşte această critică, hotărârea instanţei de fond cuprinde o eroare materială, în sensul că este menţionat, într-adevăr, în contextul în care se evocă dispoziţii din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru Judecători nr. 1348/2019, articolul 53 din Hotărârea nr. 1552/18.12.2020, în loc de hotărârea de aprobare a Regulamentului, mai sus evocată. Acest aspect nu impietează asupra legalităţii sentinţei atacate, fiind o simplă eroare materială.

Raţionamentul, modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente nu este afectat de această eroare materială, astfel că nu poate fi primit ca fiind un motiv de recurs care să se încadreze în dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 8 C. proc. civ.

În concret, Înalta Curte reţine că prin Hotărârea nr. 1094/20.08.2020, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea concursului de promovare efectivă a judecătorilor în funcţii de execuţie.

Prin Hotărârea nr. 1552/18.12.2020, secţia pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât promovarea efectivă a judecătorilor declaraţi admişi, menţionaţi în Anexa hotărârii, începând cu data de 01.01.2021.

Pentru promovarea efectivă la Tribunalul Arad au fost scoase la concurs 2 posturi de judecător, unul la secţia penală şi unul la secţia a III-a de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale.

Pentru cele 2 locuri scoase la concurs la Tribunalul Arad au formulat cereri de înscriere (la data de 21.09.2020) trei judecători: domnul B., judecător la Judecătoria Arad, domnul C., judecător la Judecătoria Arad şi doamna A., judecător la Judecătoria Arad.

Recurenta-reclamantă a fost clasată pe locul 3 în urma desfăşurării concursului.

În esenţă, recurenta -reclamantă susţine nelegalitatea sentinţei de fond motivat de împrejurarea că domnul judecător C. a fost promovat la secţia de contencios administrativ şi fiscal, deşi acesta funcţionase anterior promovării la secţia penală şi a candidat pentru locul scos la concurs de către Tribunalul Arad pe secţia penală, înfrângându-se principiul specializării.

Potrivit prevederilor art. 30 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, "(1) Posturile scoase la concurs pentru promovarea efectivă se stabilesc de către secţia pentru judecători, în mod distinct pe secţii, în urma consultării instanţelor, în funcţie de necesarul de resurse umane, în limita posturilor vacante existente la tribunale şi Curţi de apel. (2) Judecătorii care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pot candida pentru promovarea efectivă la oricare dintre instanţele pentru care s-au stabilit posturi vacante scoase la concurs, Indiferent de instanţa la care funcţionează".

Potrivit art. 51 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, "Candidaţii clasificaţi în ordinea descrescătoare a punctajelor totale obţinute la concurs formulează opţiune, în această ordine, în termenul stabilit de comisia de organizare a concursului, pentru unul dintre posturile scoase la concurs la instanţa sau instanţele pentru care au optat potrivit art. 32 alin. (4). în cazul în care candidaţii au optat, potrivit art. 32 alin. (4), pentru mai multe tribunale din circumscripţia Curţii de apel în care funcţionează, se va ţine seama de ordinea de preferinţă indicată de candidaţi".

În ceea ce priveşte critica recurentei cu privire la faptul că hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost adoptat Regulamentul este nelegală, adaugă nepermis la lege, iar instanţa de fond nu a tranşat acest lucru, Înalta Curte apreciază că nu este, de asemenea, întemeiată.

Aşadar, instanţa de fond a judecat în cadrul stabilit de către reclamantă, cu respectarea principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 C. proc. civ., în sensul că reclamanta nu a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost adoptat Regulamentul concursului.

Astfel fiind, Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea concursului de promovare a judecătorilor, aprobat prin Hotărârea secţiei pentru judecători nr. 1348/2019, forma în vigoare la data de 03.08.2020, nu interzicea ca un judecător să promoveze la o altă secţie, cu o altă specializare, dacă obţinea un punctaj superior, opţiunea ce se formula la momentul înscrierii la concursul de promovare efectivă vizând instanţa avută în vedere de candidat şi nicidecum secţiile din cadrul instanţei unde erau scoase posturi la concurs.

De asemenea, nu exista vreo dispoziţie legală care să impună o altă ordine de opţiune pentru posturile scoase la concurs la instanţa sau instanţele pentru care candidaţii au optat potrivit art. 32 alin. (4) din Regulament decât cea descrescătoare a punctajelor obţinute la concurs.

În aceste condiţii, câtă vreme recurenta nu avea vocaţie să opteze în cadrul instanţei la care dorea să promoveze, fiind clasată pe locul 3, nu se poate pune problema încălcării dreptului său la opţiune sau a nelegalităţii actului administrativ atacat, aceasta neputând fi vătămată.

O altă critică a recurentei-reclamante, din perspectiva greşitei aplicări a normelor de drept material, rezidă în aceea că instanţa de fond nu a argumentat de ce nu se aplică procedurii şi termenului de opţiune prevăzut de art. 51 alin. (1) din Hotărârea CSM 1348/2019 dispoziţiile art. 181 C. proc. civ. şi nici ce dispoziţii sunt aplicabile raportat la aceste susţineri.

Dincolo de faptul că această critică ar putea fi subsumată dispoziţiilor art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte o apreciază ca nefondată.

Astfel, instanţa de fond a răspuns criticilor recurentei-reclamante referitoare la neaplicabilitatea în speţă a prevederilor art. 181 şi urm. din C. proc. civ., aceasta reţinând că dispoziţia regulamentară sus-menţionată se referă la un termen fix stabilit de comisia de organizare a concursului (18.12.2020, ora 10) pentru exercitarea dreptului de opţiune, nicidecum la un termen procedural, aplicabil pe zile, ore sau ani.

Intimatul-pârât a publicat tabelul cu rezultatele finale ale concursului de promovare în funcţii de execuţie a judecătorilor organizat în perioada august- decembrie 2020, fiind anunţat un termen pentru exercitarea opţiunii de către candidaţii declaraţi admişi pentru unul dintre posturile scoase la concurs, recurenta-reclamantă neavând vocaţie în acest sens, aşa cum s-a arătat anterior deoarece s-a clasat pe locul al treilea în condiţiile în care au existat numai două locuri scoase la concurs.

În concluzie, Înalta Curte apreciază că nu există încălcări ale dreptului material, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, recursul promovat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 60/CA/2021 - P.I. din 26 mai 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 iunie 2022.