COVID-19 alert-state extension upheld; appeal dismissed for lack of grounds

Şedinţa publică din data de 2 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 01.11.2021, sub nr. x/2021, iar ca urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei prin sentinţa nr. 1656/12.11.2021, pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 22.11.2021, sub acelaşi număr de dosar, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătăţii, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Administraţiei şi Internelor, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Harghita, suspendarea executării Anexei 2, art. 4 şi a Anexei 3 la H.G. nr. 1090/2021, precum şi a actelor subsecvente date în baza acestei hotărâri.

În motivarea cererii a susţinut, în esenţă, că este o persoana prejudiciată de aplicarea acestei hotărâri, fiindu-i restrânse drepturile şi libertăţile în mod nelegal, considerând astfel că sunt întrunite condiţiile suspendării actului administrativ, astfel cum sunt prevăzute la art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

2. Hotărârea instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 137 din 22 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Afacerilor Interne, Ministerul Sănătăţii, Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Harghita şi, în consecinţă, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi ca fiind formulată faţă de persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, invocată de acesta prin întâmpinare; a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, invocată de pârâtul Guvernul României; a respins excepţia lipsei de interes a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtul Guvernul României, şi a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

3. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva sentinţei nr. 137 din 22 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2021, a exercitat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva unor critici circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ. şi încadrate de instanţa de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În dezvoltarea recursului reclamantul a susţinut, în contextul expunerii succinte a cadrului factual, că potrivit art. 425 din C. proc. civ. hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă nu cuprinde considerente, respectiv motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, în sensul arătării motivelor pentru care s-au admis şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Aceasta întrucât, în condiţiile în care Decizia nr. 392/2021 (par. 34) a Curţii Constituţionale a României stabileşte în mod clar că Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă, se impune trimiterea la reglementările comune legate de drepturile şi obligaţiile unei persoane fizice vătămate în drepturi de actele adoptate de pârâţi cu încălcarea principiului ierarhiei actelor juridice al obligativităţii deciziilor CCR şi al specialităţii şi competenţei.

Sentinţa recurată nu are în vedere motivele pentru care judecătorul fondului a respins apărările legate de obligativitatea considerentelor de la paragraful 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale, potrivit cărora acţiunea în justiţie de contestare a unei Hotărâri de Guvern de prelungire a stării de alertă nu intră sub incidenţa Legii nr. 554/2004 şi îşi întemeiază hotărârea pe dispoziţii din Legea nr. 554/2004 legate de interes, fără să arate de ce refuză să aplice paragraful 34 din decizia CCR, înlăturându-i astfel această apărare.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 253 din C. civ. cu referire la art. 25, art. 26, art. 34 şi art. 35 din acelaşi cod, indicate drept temei de drept al acţiunii formulate, a susţinut recurentul că i-au fost încălcate drepturi nepatrimoniale prevăzute prin Constituţia României, prin Legea nr. 17/2001, C. civ. şi alte legi în care se prevede posibilitatea unei persoane fizice să ceară oricând instanţei interzicerea săvârşirii faptei ilicite dacă aceasta este iminentă, încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor dacă aceasta durează, precum şi constatarea caracterului ilicit al faptei. Totodată, a susţinut că persoana care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri necesare pentru a ajunge la reabilitatea dreptului pretins şi de a cere despăgubiri corespunzătoare.

În opinia recurentului, instanţa de fond nu a arătat argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare art. 253 şi art. 69 din C. civ., deşi au fost în mod expres menţionate ca temeiuri de drept prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată. În plus, nu există nicio motivare prin care judecătorul fondului să respingă acest temei de drept şi să se conformeze cerinţelor acestuia în condiţiile în care potrivit paragrafului 34 din Decizia CCR nr. 392/2021 se arată că Legea nr. 554/2004 nu este aplicabilă în cazul acţiunilor în justiţie ce urmăresc anularea Hotărârilor de Guvern de prelungire a stării de alertă în condiţiile în care H.G. nr. 1242/2021 este o astfel de hotărâre.

Aşadar, pe de o parte lipseşte orice motivare pe aceste aspecte, iar, pe de altă parte, este o hotărâre nelegală atât timp cât argumentele pe care se bazează soluţia au în vedere norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile.

În continuare a susţinut că instanţa nu a întemeiat în drept lipsa de legitimare procesuală a reclamantului de a acţiona în condiţiile art. 253 şi art. 69 din C. civ., având în vedere că din chiar cuprinsul H.G. nr. 1242/2021 rezultă că face parte din categoria persoanelor care nu s-au vaccinat pentru COVID-19 şi care nu sunt deţinătoare ale certificatului digital şi, deşi este sănătos, nu face parte din categoriile de persoane fizice care au acces la libera circulaţie pe teritoriul României, pe tot parcursul zilei şi nopţii, care au acces în spaţii publice, acces la dreptul de educaţie, instruire, cultură, dreptul de a participa la demonstraţii, manifestări, conferinţe, de a intra şi achiziţiona produse din centre comerciale, de a se caza la unităţi hoteliere, astfel cum au fost indicate prin acţiunea introductivă.

Ca urmare, interesul său rezultă din restricţiile cuprinse la măsurile din Anexa 3 a căror anulare a solicitat-o, din chiar textul respectivelor norme citate în acţiune rezultând că sunt conferite drepturi şi libertăţi numai pentru anumite persoane fizice din care el nu face parte, în condiţiile în care le-a avut până în luna septembrie 2021, după adoptarea O.U.G. nr. 68/2021 şi O.G. nr. 19/2021.

De asemenea, având în vedere că prin Deciziile nr. 457/2020, nr. 150/2021 şi nr. 157/2021 Curtea Constituţională a stabilit că drepturile şi libertăţile constituţionale ale persoanelor fizice nu pot fi restrânse decât prin lege şi nu prin hotărâri de guvern, judecătorul fondului nu a motivat de ce nu este exces de putere astfel cum a arătat prin acţiunea introductivă, şi de ce nu se încalcă art. 4 şi art. 69 din Legea nr. 24/2000.

În plus, instanţa de fond nu a arătat de ce a înlăturat prevederile art. 69 din C. civ. cu referire la condiţionarea vaccinării pentru COVID-19 pentru a nu fi supus discriminării, respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 17/2001, ţinând cont că potrivit art. 60 din C. civ. o persoană fizică are dreptul de a dispune de ea însăşi, iar art. 64 din acelaşi cod prevede că este inviolabil corpul uman. Aşadar, a arătat că lipsesc considerentele pentru care judecătorul fondului a apreciat că reclamantul nu ar avea legitimarea procesuală de a solicita instanţei obligarea pârâţilor să împiedice orice condiţionare a sa de a se vaccina pentru COVID-19.

A mai precizat că judecătorul fondului nu a motivat hotărârea pronunţată prin raportare la susţinerea sa referitoare la faptul că O.U.G. nr. 68/2021 nu prevede nicio restricţionare de drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor români în interiorul ţării prin prisma dispoziţiilor art. 116 (50) din Constituţie. Mai mult, a considerat că hotărârea contestată nu a fost motivată nici din punct de vedere al oportunităţii, nu numai al legalităţii, fiind în contradicţie cu starea de fapt din intervalul ce a început cu data de 09.12.2021 când a intrat în vigoare H.G. nr. 1242/2021.

În altă ordine de idei, a arătat că judecătorul fondului nu a argumentat nici înlăturarea apărărilor sale legate de obligarea plăţii testelor în timp ce vaccinarea este gratuită şi, mai mult decât atât, s-au creat formule prin art. 21 şi urm. din O.U.G. nr. 68/2021 pentru a determina vaccinarea, în condiţiile în care testarea vaccinaţilor nu este o obligaţie pentru a atesta starea de sănătate. În concluzie, există discriminare între persoanele fizice vaccinate şi cele nevaccinate care trebuie să se testeze ca să demonstreze că nu sunt bolnave deşi, în egală măsură, atât nevaccinaţii cât şi vaccinaţii transmit boala. Or, judecătorul fondului nu a argumentat înlăturarea acestei apărări invocate în cauză.

În final, recurentul-reclamant a susţinut că sentinţa de fond este nelegală în condiţiile în care încalcă prevederile art. 4, art. 5 din Legea nr. 55/2020, art. 10 din aceeaşi lege, dispoziţiile Legii nr. 115/2020, Codul administrativ, O.U.G. nr. 68/2020 din punct de vedere al calităţii procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Interne şi a Ministerului Sănătăţii, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă excluzând contribuţia acestor pârâţi la propunerea, adoptarea, contrasemnarea şi punerea în aplicare a prevederilor H.G. nr. 1242/2021, care este nelegală, fiind emisă cu exces de putere şi cu încălcarea caracterului obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale şi al prevederilor Constituţiei României.

De asemenea, invocând încălcarea art. 1, art. 115 (6), art. 108, art. 53, art. 15 şi art. 16 din Constituţia României, a arătat că hotărârea de guvern a cărei anulare parţială a solicitat-o, a fost dată doar în baza executării unei legi şi nu poate completa o lege ce se adoptă numai de Parlament.

În egală măsură, a evocat art. 2, art. 4 şi art. 58 (3) din Legea nr. 24/2000 în sprijinul opiniei că lipseşte o evaluare preliminară a impactului hotărârii contestate din punct de vedere al exercitării drepturilor şi libertăţilor persoanelor fizice nevaccinate ce nu sunt deţinătoare de certificat COVID-19, şi a reiterat încălcarea deciziilor CCR nr. 150/2020, nr. 157/2020 şi nr. 392/2021, precum şi a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 prin care nu se prevede nicio aplicare diferenţiată de drepturi şi libertăţi ale persoanelor fizice pe criteriul deţinerii unui certificat COVID-19 şi/sau al vaccinării, respectiv încălcarea O.U.G. nr. 68/2020, O.G. nr. 19/2021, Legii nr. 24/2000, Legii nr. 17/2001 şi a principiilor din Codul administrativ referitoare la răspunderea Guvernului în condiţiile Legii nr. 115/1999.

Conchizând, recurentul a susţinut că dovada nelegalităţii şi lipsei de motivare a sentinţei de fond o face cu actele din dosar şi cu practica judiciară comparativă invocată prin acţiunea de transformare, înţelegând, de asemenea, să-şi menţină toate apărările din acţiunea iniţială, din ordonanţa preşedinţială precizată şi din transformarea acesteia în acţiune de drept comun ca motive de nelegalitate a hotărârii pronunţate de prima instanţă.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, solicitând constatarea nulităţii recursului în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. Totodată, a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia ca neîntemeiat, apreciind că hotărârea instanţei de fond este temeinic motivată şi a fost dată cu aplicarea corectă a normelor legale aplicabile în cauză.

Intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat, de asemenea, întâmpinare faţă de recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia şi menţinerea sentinţei de fond ca temeinică şi legală. În esenţă, a susţinut că motivele de recurs nu vizează soluţia instanţei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, ceea ce face ca sentinţa atacată să fie definitivă sub acest aspect, iar în subsidiar a arătat că soluţia primei instanţe a fost pronunţată cu respectarea legii, argumentând punctual fiecare apărare formulată în combaterea motivelor de nelegalitate invocate de reclamant cu privire la Hotărârea de Guvern contestată în cauză.

Prin întâmpinarea formulată de către intimatul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, a fost invocată excepţia nulităţii recursului din perspectiva netimbrării, precum şi a necuprinderii motivelor de nelegalitate pe care se întemeiază şi a dezvoltării lor, iar pe fondul căii de atac au fost prezentate argumente în sensul respingerii acesteia ca neîntemeiată şi al menţinerii sentinţei de fond atacate ca fiind legală.

Intimatul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a formulat, la rândul său, întâmpinare la recursul reclamantului, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond atacate, apreciind că susţinerile recurentului-reclamant din perspectiva motivelor de casare invocate nu sunt întemeiate, conform argumentelor expuse punctual în cuprinsul întâmpinării.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât Ministerul Afacerilor Interne, prin care a solicitat respingerea tuturor susţinerilor intimatului în privinţa cărora a apreciat că nesocotesc principii şi reguli comunitare şi constituţionale, şi a reiterat argumentele invocate în susţinerea căii de atac promovate.

La termenul din data de 2 iunie 2022, la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului pentru netimbrare, invocată de intimatul-pârât Guvernul României prin Secretariatul General al României, reţinând în acest sens că recurentul-reclamant a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul corespunzător stabilit de instanţă.

Totodată, a respins excepţia nulităţii recursului pentru neformularea unor critici de nelegalitate, invocată de intimaţii-pârâţi Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului şi Ministerul Afacerilor Interne, constatând că din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că partea a formulat critici ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi reţinând recursul spre analiză din această perspectivă.

De asemenea, Înalta Curte a luat act de concluziile părţii prezente şi a rămas în pronunţare asupra excepţiei lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne, precum şi asupra fondului căii de atac promovate în cauză.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului.

5.1. Analizând cu prioritate, în condiţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia invocată nu este întemeiată şi o va respinge ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d), coroborat cu art. 33 din C. proc. civ., orice demers judiciar ("orice cerere") poate fi iniţiat şi întreţinut numai prin justificarea unui interes legitim încălcat, dispoziţii aplicabile şi în cazul căilor de atac.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmăreşte cel ce învesteşte o instanţă de judecată cu o cerere (acţiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării unei cauze, atât în faza procesuală a fondului, cât şi în căile de atac.

În fapt, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Sănătăţii, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Comitetul Judeţean pentru Situaţii de Urgenţă Harghita, suspendarea executării Anexei 2, art. 4 şi a Anexei 3 la Hotărârea de Guvern nr. 1090/2021, precum şi a actelor subsecvente date în baza acestei hotărâri, considerând că este o persoană prejudiciată de aplicarea acestei hotărâri şi că i-au fost restrânse drepturile şi libertăţile în mod nelegal.

Prin sentinţa nr. 137 din data de 22 decembrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Târgu Mureş i-a respins reclamantului ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, iar faţă de celelalte autorităţi în considerarea lipsei calităţii procesuale pasive a acestora.

În cadrul apărărilor formulate prin întâmpinarea la recursul promovat în cauză de reclamant, intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a invocat excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, arătând că Hotărârea de Guvern contestată nu mai este în vigoare, aceasta producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, astfel încât recurentul nu ar obţine niciun beneficiu ca urmare a unei eventuale soluţii de admitere a recursului.

Contrar susţinerilor intimatului-pârât, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant justifică interes în susţinerea prezentului recurs.

Astfel, în condiţiile în care reclamantul a formulat acţiunea introductivă pe calea prevăzută de art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. a) şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, în calitatea sa de persoană vătămată, arătând că nu este o persoană vaccinată şi că în acest context are restricţii în ceea ce priveşte libertatea de circulaţie şi acces la activităţi şi locuri publice, fără a avea o altă alternativă, deşi vaccinarea nu este o obligaţie fundamentală, fiindu-i astfel afectate drepturile şi interesele legitime, iar acţiunea i-a fost respinsă ca nefondată, este evident că partea are îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a iniţia prezentul demers judiciar, justificat, în principal ca urmare a efectelor juridice pe care le-a produs actul normativ atacat în perioada în care a fost în vigoare asupra drepturilor sale fundamentale şi a interesului legitim din perspectiva restricţiilor stabilite prin intermediul măsurilor dispuse în anexele la Hotărârea de Guvern contestată.

Pe de altă parte, este de observat că legalitatea unui act administrativ cu caracter normativ poate fi cercetată de instanţa judecătorească şi după abrogarea acestuia sau ajungerea la termen, în condiţiile justificării de către parte a interesului constatării nelegalităţii sale, în acest sens statuându-se şi în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi în jurisprudenţa instanţei europene.

Aşadar, un eveniment legislativ precum abrogarea sau ieşirea din vigoare a unui act administrativ nu are ca efect lipsirea părţii de un folos efectiv în ipoteza admiterii acţiunii şi anulării actului, întrucât acesta şi-a produs efectele în intervalul de timp în care a fost în vigoare, care ar fi putut aduce o vătămare în drepturile sau în interesele legitime ale reclamantului şi după momentul ieşirii din vigoare.

Or, în măsura în care din probele cauzei rezultă existenţa unor consecinţe vătămătoare pe care Hotărârea de Guvern ce nu mai este în vigoare le-a produs părţii, acţiunea în contencios administrativ poate fi admisă, în vederea reparării adecvate a prejudiciului produs reclamantului, potrivit art. 52 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că, din acest punct de vedere există interes pentru susţinerea recursului şi în prezent.

În atare situaţie, reţinând că, deşi Hotărârea de Guvern contestată în cauză nu mai este în vigoare, acest aspect nu este de natură a determina respingerea cererii de recurs pe temeiul lipsei de interes a reclamantului în susţinerea acesteia, întrucât actul normativ a produs efecte juridice în perioada în care a fost în vigoare, cu posibile consecinţe vătămătoare în drepturile sau în interesele părţii ce ar îndreptăţi-o să solicite despăgubiri, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

5.2. Analizând sentinţa recurată în raport de criticile invocate de recurentul-reclamant, încadrate de instanţa de control judiciar în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., şi de apărările formulate prin întâmpinare de către intimaţii-pârâţi, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este nefondat şi îl va respinge pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit motivului de recurs invocat: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În literatura de specialitate s-a precizat că, deşi la punctul 6 ar fi vorba de trei motive distincte, în realitate este vorba despre ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de casare, şi anume nemotivarea hotărârii, deoarece astfel trebuie calificate şi o hotărâre care nu este deloc motivată şi una care cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii. Un atare motiv de casare se justifică prin faptul că, în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluţia adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În prezenta cauză recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, că hotărârea de fond este nemotivată, în sensul că aceasta nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv motivele pentru care judecătorul fondului i-a respins apărările legate de obligativitatea aplicării paragrafului 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale, precum şi argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 253 şi art. 69 din C. civ., indicate ca temeiuri de drept prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea de fond este nelegală întrucât soluţia acesteia se bazează pe norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile în cauză, iar, pe de altă parte, că judecătorul fondului nu a motivat hotărârea prin raportare la susţinerile sale invocate în sprijinul dovedirii legitimităţii procesuale de a solicita instanţei obligarea pârâţilor să împiedice orice condiţionare a sa de a se vaccina pentru Covid-19.

Observând textul art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., invocat şi de către recurentul-reclamant, se desprinde necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar.

De altfel, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include, printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Circumstanţiind aspectele de ordin teoretic la speţa dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a făcut o justă analiză a susţinerilor părţilor şi a răspuns argumentelor acestora, expunând în mod logic şi gradual considerentele care au fundamentat raţionamentul logico-juridic ce a stat la baza soluţiilor adoptate cu privire la fiecare dintre cererile şi excepţiile invocate.

Astfel, este de observat că motivarea hotărârii atacate este clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, sub acest aspect Înalta Curte constatând că, în realitate, susţinerile recurentului-reclamant referitoare la nemotivarea hotărârii de fond din perspectiva nereţinerii argumentelor sale şi a fundamentării soluţiei pronunţate pe normele din Legea nr. 554/2004, pretins a fi neaplicabile în speţă, respectiv a înlăturării apărărilor reclamantului fără a se indica şi motivele acestei înlăturări, nu reflectă decât dezacordul părţii în privinţa argumentelor care au stat la baza soluţiei pronunţate de către prima instanţă, fără a susţine însă motivul de casare invocat.

Instanţa de control judiciar constată, aşadar, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, că prima instanţă a efectuat un examen riguros cu privire la susţinerile formulate prin acţiune în referire la nelegalitatea măsurilor dispuse prin actul normativ contestat, şi a argumentat de ce nu poate primi susţinerile acestuia şi care sunt motivele pentru care a apreciat că sunt temeinice şi legale măsurile dispuse de pârâtă, precum şi temeiul de drept pe care se sprijină soluţia pronunţată.

În referire la susţinerile privind restricţionarea de drepturi pentru o parte din persoanele fizice în comparaţie cu permisivitatea pentru o altă parte a acestora, instanţa de fond a indicat dispoziţiile art. 5 alin. (2) lit. d) şi alin. (3) lit. a) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de Covid-19, prin intermediul cărora legiuitorul a statuat în sensul că autorităţile publice au obligaţia de a lua măsuri pentru diminuarea impactului tipului de risc asupra sănătăţii persoanelor, constând în măsurile dispuse prin anexele la hotărârea contestată, şi că situaţiile respective nu pot fi identificate în detaliu prin lege, fiind lăsate la aprecierea şi în competenţa acestor autorităţi, care adoptă sau emit acte administrative cu caracter normativ sau individual prin care pun în executare legea din perspectiva criteriilor, condiţiilor, procedurii şi garanţiilor aplicabile.

În acest mod judicios a analizat instanţa de fond şi celelalte susţineri referitoare la măsurile dispuse de autorităţile publice, prin prisma normelor legale aplicabile în speţă în raport de probatoriul administrat, reţinând că restrângerea de drepturi este prevăzută de Legea nr. 55/2020, care respectă principiile expuse în Deciziile Curţii Constituţionale nr. 457/25.06.2020 şi nr. 157/13.05.2020 rezultate din interpretarea art. 1 alin. (5) şi a art. 53 din Constituţia României.

Or, în contextul în care prima instanţă a analizat măsurile dispuse prin actul contestat prin raportare la probatoriul administrat şi la normele legale aplicabile obiectului dedus judecăţii, ce ţin de procedura de contestare în faţa instanţelor de contencios administrativ a actelor administrative cu caracter normativ, Înalta Curte nu poate primi argumentul recurentului-reclamant potrivit căruia instanţa de fond nu şi-a expus raţionamentul logico-juridic, fundamentându-şi soluţia pe argumente ce au în vedere norme din Legea nr. 554/2004 ce nu sunt aplicabile în cauză şi că, astfel, ar fi pronunţat o hotărâre nemotivată, afirmaţiile părţii sub acest aspect nesusţinând motivul de casare invocat.

În ceea ce priveşte susţinerea că hotărârea de fond nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, respectiv motivele pentru care judecătorul fondului i-a respins apărările legate de obligativitatea aplicării paragrafului 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale, precum şi argumentele pentru care a înlăturat de la aplicare dispoziţiile art. 253 şi art. 69 din C. civ., indicate ca temeiuri de drept prin acţiunea introductivă, astfel cum a fost precizată, Înalta Curte observă că recurentul-reclamant se arată nemulţumit de considerentele expuse, prin care judecătorul fondului nu a răspuns fiecărui argument invocat. Or, critica astfel dezvoltată prin motivele de casare nu se încadrează în teza privind nemotivarea sentinţei de fond, întrucât dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează o nemotivare a hotărârii atacate, astfel încât se poate deduce concluzia unei necercetări a fondului pricinii, aspect neinvocat însă de către recurentul-reclamant.

Contrar susţinerilor părţii recurente, instanţa de control judiciar constată că argumentele reţinute de prima instanţă validează raţionamentul logico-juridic expus de aceasta în sprijinul soluţiei pronunţate, astfel încât ipoteza că sentinţa de fond ar fi nemotivată din perspectiva reliefată nu poate fi primită. Aceasta întrucât susţinerea privitoare la greşita fundamentare în drept a hotărârii pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 prin prisma considerentelor reţinute în paragraful 34 din Decizia nr. 392/2021 a Curţii Constituţionale nu reprezintă un argument valid în demonstrarea nelegalităţii hotărârii contestate, instanţa de control constituţional statuând asupra unor aspecte ce vizau procedura de contestare a acestui tip de acte administrative cu caracter normativ în temeiul dreptului comun reprezentat de Legea nr. 554/2004, aşadar, elemente care excedează controlului de legalitate a actului administrativ contestat.

Or, câtă vreme reclamantul a invocat încălcări ale drepturilor sale prin emiterea unor acte administrative, considerându-se o persoană vătămată în accepţiunea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, rezultând astfel că litigiul este unul ce ţine de contenciosul administrativ, în mod corect şi-a întemeiat prima instanţă soluţia pe dispoziţiile art. 1, art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, aşa încât susţinerile părţii referitoare la încălcarea drepturilor sale prin raportare exclusivă la temeiuri de drept cuprinse în C. civ. sau C. proc. civ. sunt nefondate şi nu pot fi primite de instanţa de control judiciar. În acest sens se reţine că prima instanţă a analizat fondul cauzei cu respectarea principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 din C. proc. civ., din perspectiva dreptului ori interesului legitim invocat, în măsura în care reclamantul s-a considerat persoană vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ.

Pe de altă parte, instanţa de fond nu era ţinută de temeiurile de drept invocate de reclamant în susţinerea acţiunii dacă din contextul factual rezulta că sunt aplicabile alte norme legale decât cele evocate de parte, ţinând cont de faptul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi alin. (4) teza I din C. proc. civ., judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile şi dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

În altă ordine de idei, se impune a se aminti faptul că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările acestora, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

Or, în sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv. Aceasta înseamnă, aşa cum s-a reţinut în practica consolidată a instanţei supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conţinut, nu de volum, că instanţa nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică.

Analizând hotărârea atacată şi din această perspectivă, se observă că judecătorul fondului a efectuat o analiză justă a cauzei, un examen riguros al susţinerilor reclamantului în referire la nelegalitatea actului administrativ cu caracter normativ contestat în ceea ce priveşte măsurile dispuse de autorităţile publice, expunându-şi raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia şi argumentând punctual de ce nu pot fi reţinute apărările şi susţinerile părţii reclamante şi care sunt motivele pentru care a considerat că măsurile luate urmăresc un scop legitim, fiind dispuse în mod temeinic şi legal.

În aceste condiţii, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat, împrejurarea că recurentul-reclamant nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic ce a fundamentat soluţia primei instanţe neputând conduce la incidenţa motivului de nelegalitate referitor la nemotivarea hotărârii, deoarece acest text de lege se referă, printre altele, la pronunţarea hotărârii în baza unor temeiuri străine de natura pricinii, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în speţă.

Pe cale de consecinţă, constată că în cauză nu s-au conturat elemente de nelegalitate a hotărârii de fond atacate, argumentele expuse de recurentul-reclamant în calea de atac a recursului nefiind apte să determine casarea hotărârii primei instanţe, întrucât aceasta a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege.

6. Temeiul legal al soluţiilor adoptate de instanţa de recurs.

Pentru considerentele expuse la pct. 5.1. din prezenta decizie, reţinând că nu este întemeiată excepţia lipsei de interes în susţinerea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne prin întâmpinare, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 32 alin. (1) lit. d) şi art. 33 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia invocată.

Totodată, constatând că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., conform argumentelor prezentate la pct. 5.2. din decizie, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi act normativ raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant şi, în consecinţă, va menţine sentinţa de fond atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes în promovarea recursului, invocată de intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne.

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 137 din 22 decembrie 2021 a Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 2 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.